9 ianuarie

9 ianuarie

În această lună, în ziua a nouă, pomenirea sfântului mucenic Polieuct.
Polieuct şi Nearh au fost doi ostaşi, buni prieteni între ei, în zilele împăratului Deciu, la anii 250. Locuinţa lor era în Meletina, cetatea de căpetenie a Armeniei.

Credinţa lor era deosebită: Nearh era creştin, iar Polieuct, cu toate că era păgân, avea însuşiri de creştin şi mare înclinare să ajungă creştin.

Împăratul a dat porunca foarte aspră împotriva creştinilor. Această poruncă a tulburat adânc pe Nearh, nu de teama chinurilor, ce-l ameninţau, ci de teamă că nu cumva prietenia lui cu Polieuct să se rupă, sau să se răcească, din pricina acestei porunci, care ameninţa cu pedepse pe creştini, şi făgăduia daruri şi cinste celor ce rămâneau păgâni, sau se întorceau la credinţa păgână.

Nearh era atât de amărât, încât Polieuct, aflând pricina amărăciunii lui, şi-a deschis inima, spunându-i: „nu te teme ca porunca împăratului are să ne despartă; în noaptea aceasta am văzut pe Hristos, la Care tu te închini; El m-a dezbrăcat de haina mea murdară şi m-a îmbrăcat cu una luminoasă, m-a urcat pe un cal înaripat şi mi-a zis să-I urmez Lui. Aceasta vedenie m-a hotărât cu totul să fac ceea ce gândeam de mult; căci numai numele de creştin îmi lipseşte. Ai băgat de seamă că ori de câte ori mi-ai vorbit de marele vostru Mântuitor, eu te-am ascultat cuviincios; şi că atunci când mi-ai citit viaţa şi învăţăturile Lui, am rămas uimit de sfinţenia faptelor şi cuvintelor Lui?

O, Nearh, dacă m-aş crede vrednic să merg la El, fără să-I cunosc tainele şi fără să fiu bogat, ai vedea izbucnind dorinţă pe care o am să mor pentru slavă Lui şi pentru întărirea veşnicelor lui adevăruri!”

Nearh l-a lămurit spunându-i că tâlharul cel cuminte, de pe cruce, a dobândit grabnic cerul, fără să fi fost botezat. Auzind aceasta, Polieuct, plin de râvna, a smuls porunca împăratului, a scuipat-o, a rupt-o în bucăţi şi a aruncat-o în vânt; şi văzând idolii pe care paginii îi duceau spre altare, la închinare, i-a smuls de la cei ce-i purtau, i-a aruncat la pământ, şi i-a călcat în picioare. Toată lumea, împreuna cu Nearh, prietenul său, a rămas uimită de această faptă neaşteptată.
Felix, care era socrul lui Polieuct şi care avea împuternicire de la împărat să prigonească pe creştini, a văzut cu ochii lui ce a făcut ginerele sau şi s-a îndurerat văzându-şi pierdute nădejdea şi sprijinul familiei sale.

De aceea, Felix a încercat să zdruncine statornicia lui Polieuct, întâi cu vorbe frumoase, apoi cu ameninţări şi la urmă cu lovituri peste faţă, date de călaii pe care îi avea. Dar nu a ajuns la nici un capăt.

Şi atunci Felix a trimis pe fiica sa, Paulina, soţia lui Polieuct, cu nădejdea ca lacrimile ei vor avea mai mare putere asupra bărbatului sau, decât meşteşugirile şi asprimea tatălui. Dar nimic n-a dobândit nici prin fiica sa; ci, dimpotrivă, tăria lui Polieuct a adus la credinţa creştină pe mulţi păgâni. Şi atunci Felix, nemaiavând ce face, a dat porunca să i se taie capul. Şi sfântul mucenic Polieuct, fără alt botez decât cel al sângelui sau, s-a dus să ia în stăpânire mărirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o tuturor acelora care se vor lepăda pe sine, pentru numele Lui.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Eustratie, făcătorul de minuni.

Acest cuvios părinte a fost din satul cu numele Vitiani, aşezat în ţinutul Tarsiei, din ţară optimaţilor; părinţii lui se numeau Gheorghe şi Megheta: şi aveau multă avere. Fiind bine crescut şi învăţat de părinţii săi, când a împlinit vârsta de douăzeci de ani, a fost cuprins de dragostea dumnezeiască. Pentru aceasta, lăsându-şi părinţii, s-a retras în muntele Olimpului şi s-a dus la Mănăstirea Avgarilor în care străluceau prin sihăstrie şi viaţa îmbunătăţită Grigorie şi Vasilie, unchii săi după mama.

Fiind primit de unchii săi, Evstratie a fost tuns în monahism. Deci dobândind ceea ce-şi dorise, slujea tuturor fraţilor cu inima bucuroasă şi cu smerita cugetare; nu era stăpânit de nici un gând lumesc; nu avea decât o haină de păr şi o pătură, pe care se culca, acolo unde găsea loc să se odihnească puţin, căci nu avea loc anumit pentru somn.

Se spune că, după ce s-a făcut monah, n-a dormit niciodată cu faţa în sus, nici pe partea stânga, în cei şaptezeci de ani cât a sihăstrit. Săvârşindu-se din viaţa egumenul mănăstirii, s-a încredinţat acestui mare Evstratie egumenia, pe care a primit-o, lăsându-se înduplecat de rugămintea fraţilor.
Iar în acel timp, Leon cel cu numele de fiară, adică Armeanul, întorcându-se biruitor de la războiul împotriva bulgarilor, s-a sculat împotriva evlaviosului împărat Mihail Rangavi, Curopalatul, l-a legat, l-a lipsit de femeie şi de copii, l-a tuns călugăr şi l-a surghiunit în ostrovul Protis de lângă Constantinopol.

Nelegiuitul acesta, Leon, se silea să înnoiască iarăşi eresul necinstirii de icoane, care de mulţi ani era stins. Atunci toţi creştinii au fugit părăsindu-şi casele. Atunci şi acest cuvios Evstratie, la îndemnul marelui Ioanichie, cel din Olimp, şi-a lăsat mănăstirea şi s-a dus în patria sa.

Iar când Biserica şi-a reluat strălucirea de mai înainte prin ridicarea şi cinstirea sfintelor icoane, sub împărăţia lui Mihail şi a Teodorei, în anii 842, atunci purtătorii de biruinţă părinţi, întorcându-se la mănăstirile lor, s-a întors şi sfântul Evstratie la mănăstirea sa.
El toată ziua se ostenea cu fraţii, la muncile cele trupeşti, iar noaptea o petrecea cu nedormire şi cu îngenuncheri. Şi nu numai această, ci şi când se citea şi se cânta Canonul, fericitul acesta intrând în sfântul altar, sta de la început până la sfârşit, zicând cu umilinţă întru sine: „Doamne miluiește-ne”. Şi minunile câte s-au făcut de el, nu este cu putinţă să se scrie, fiind foarte multe la număr. Aceste minuni erau semn preaadevarat ca el a bineplăcut lui Dumnezeu.

Iar când i s-a apropiat sfârşitul, a chemat pe toţi ascultători şi monahii şi le-a zis: „Fraţilor şi părinţilor, vremea vieţii mele a luat sfârşit, deci, fiii mei iubiţi, păziţi făgăduinţa sfintei schime ce aţi primit, ştiind că lucrurile de faţă sunt vremelnice şi deşarte, iar cele viitoare sunt veşnice.

Deci, sârguiti-vă, fiii mei, ca să vă învredniciţi părţii celor mântuiţi”. Acestea zicând, s-a închinat, a înălţat mâinile şi ochii către cer şi a zis: „Doamne, în mâinile Tale pun duhul meu”. Şi îndată a adormit somnul odihnei. A trăit nouăzeci şi cinci de ani.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Viețile Sfinților Ortodoxiei