Duhovnicul – cel mai bun prieten

Un zâmbet cald și-o voce blândă,
Cu trupul istovit de-osândă
Și ochii adânciți de rugă –
El e a Împărăției slugă.
Și mijlocește pentru noi
Suspinuri grele, iar apoi,
Se roagă zile, chiar și nopți,
Eliberându-ne pe toți.
Ascultă suflete-ncărcate
Și inimi ce ascund păcate.
Dar cu pecete le închide
Și nici că le mai deschide.
Postul pe el îl hrănește
Iar durerea-l întărește.
Noaptea neagră de tăciune,
Îi e ceas de rugăciune.
Cin` să fie acesta oare?
E duhovnicul cel care,
E un prieten bun cu noi
Și ne ajută la nevoi.

Dimache Elena, Cl. a X-a A
Colegiul Național „Mihail Sadoveanu” – Pașcani