Cine poate să nu păcătuiască?

Cel mai adânc teologhisitor dintre ucenicii Mântuitorului, punând mereu accentul pe trăirea lăuntrică a credinței, este Sf. Ioan Evanghelistul, numit și Teologul pentru înălțimea duhovnicească a propovăduirii învățăturii de credință.
El spune, în prima sa epistolă sobornicească: „Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta cunoaştem pe fiii lui Dumnezeu şi pe fiii diavolului; oricine nu face dreptate nu este din Dumnezeu, nici cel ce nu iubeşte pe fratele său.” (I Ioan 3: 9-10).
La îndemâna oricui este să înțeleagă de aici că dacă ești  născut din Dumnezeu, adică botezat, prin aceasta renaști la o nouă viață prin altoirea ta pe trupul Său tainic, Biserica. Nu îți poți permite, dacă vrei să se
sfințească numele Său și să se facă voia Sa întru tine, să necinstești numele lui Hristos, numele de creştin, prin păcate și prin indiferență sau ură față de aproapele tău.
Sfinții Părinți ne învață mereu să săpăm mai adânc după apa cea rece și bună a vieții. Acel „nu poate să păcătuiască” nu înseamnă doar că nu ne putem permite să păcătuim, ci că într-adevăr, după regulile vieții creștinești în Biserică, primim puterea să nu mai păcătuim. Așa cum statutul nostru de fii și prieteni ai lui Dumnezeu nu e doar o etichetă strălucitoare pe un conținut întunecat, ci chiar am primit putere să ne facem fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1: 12), așa și cu puterea de a nu mai păcătui. Există cu adevărat și reprezintă o mare comoară a Bisericii, arătând fiecărui credincios că Hristos s-a sălășluit într-însul cu putere biruitoare asupra păcatului și a morții.
Această stare, așezare și putere am primit-o la începutul vieții noastre în Hristos prin Botez, Mirungere și Împărtășanie. Atunci am ieșit de sub puterea celui rău, am renăscut altoiți și uniți pe și în Domnul Hristos; am primit prin ungere pe Sf. Duh, Care ne ține în viața lui Hristos și ni-L aduce mereu, cel mai deplin prin Trupul și Sângele Său prezent real în Sf. Împărtășanie. De atunci s-au cam schimbat lucrurile în viața noastră și avem nevoie de o reașezare în această stare și de reînnoirea acestei puteri.
Vindecarea, ușurarea și luminarea noastră, precum și refacerea unirii cu trupul Bisericii, se fac la Taina Spovedaniei sau Mărturisirii.
Efortul minții de a delibera și opta pentru virtute, de a regreta și de a se reorienta spre Dumnezeu, primește aici puterea lui Dumnezeu; de asemenea intră în convalescență și partea sentimentală, cu impulsurile
și poftele ei, și nici trupul, ca parte a firii omenești, nu rămâne în starea de boală și stricăciune dinainte. Rămâne ca starea de curăție a minții și simțirilor să se continue prin îndeplinirea unei rânduieli, epitimii sau
canon care, tot în conlucrare cu harul Bisericii, să ne aducă la o stare stabilă de sănătate, una lipsită de păcate grave și cu atât de mult de vicii, care sunt lepădare de Dumnezeu (Col. 3: 5-6). În această stare primim binecuvântarea de a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului, un adevărat transplant vindecător și de viață schimbător și dătător.
Doar săvârșirea hotărâtă a virtuților, adică a faptelor bune repetate în mod regulat, întărește această stare de nepăcătuire, în care creștinul simte că poate să nu mai păcătuiască și doar alegerea sa liberă l-ar mai putea duce la păcat. O astfel de alegere ar produce o mare cădere din har, din dragostea lui Dumnezeu, pe care multă și îndelungată pocăință o mai poate aduce înapoi (Evrei 6: 6).
Sf. Maslu are un rol mare în continuarea și desăvârșirea însănătoșirii, luminării și unirii noastre cu Dumnezeu. Cel mai des observat efect al Tainei este vindecarea sufletească ce completează și desăvârșește Spovedania. Mintea și simțirea sunt întărite în bine, eliberate de puterea celui rău pe care o mai îngăduie necredința și nehotărârea noastră – atât de des întâlnite, chiar și la Taina Mărturisirii – și se vindecă urmele adânci ale vechilor patimi și păcate. Trupul primește întărire și putere împotriva păcatelor și patimilor care încă stăruie în memoria lui celulară, încât minții să-i fie mai ușoară menținerea în nepăcătuire.
În acest context, ne dăm seama că vindecarea clinică, după criterii medicale și omenești, a vreunei boli trupești, reprezintă doar vârful aisbergului, partea văzută și uneori spectaculoasă a Tainei, dovada lucrării ei față de cei slabi în credință și rezultatul rânduielii dumnezeiești în viața bolnavului. Când bolnavul are o viață duhovnicească ori și-o dorește, căutarea sănătății îi poate schimba percepția asupra bolii, asupra propriei persoane, încât să accepte de la Dumnezeu un har de folos în suferința lui, dar diferit de așteptările sale inițiale.
Stăruința în lupta cu păcatul, în mărturisire și relația cu duhovnicul, în participarea la slujbele Bisericii și în chemarea numelui dulce al lui Iisus, nu poate să nu ducă la această stare binecuvântată în care omul se vede pe sine ridicat de Dumnezeu deasupra neputințelor și păcatelor. Trebuie să urmeze imediat recunoștința și slăvirea Lui, nu a eforturilor proprii de îndreptare, oricât de eroice au părut în ochii noștri. Se cuvine să adăugăm aceeași stăruință la rugăciunea de la biserică și de acasă, aceeași trezvie și chemare neîncetată a numelui lui Iisus, precum și lucrarea virtuților, singura prin care – tot ajutați lăuntric de har – ne stabilizăm în har și ne pregătim de treapta iluminării, în care noi, Biserica și lumea se îmbracă în lumină înțelegătoare.

Pr. George-Ovidiu Chiriţa