Sfântul Mucenic Polieuct

În cetatea Melitina, din ţinutul Armeniei, trăiau pe vremea împăraţilor romani Deciu şi Valerian doi ostaşi cinstiţi, Nearh şi Polieuct. Ei erau legaţi prin dragostea prieteniei mai mult ca fraţii. Fiecăruia dintrt ei i se părea că în prietenul său îşi are viaţa şi sufletul. Nearh era creştin drept-credincios, iar Polieuct era elin neluminat încă de credinţa cea adevărată, dar păstra obiceiurile creştineşti, împodobindu-se cu faptele cele bune, ca un măslin roditor. Nearh se îngrijea ca să-l aducă în casa Domnului, citindu-i Sfintele Scripturi şi arătându-i rătăcirea închinării la idoli.
Astfel trăiră ei în bună legătură prietenească, până când, într-o zi, se auziră pe străzi poruncile cele fără de Dumnezeu ale împăraţilor păgâni, care cereau tuturor închinarea la idoli, cu pedepse grele pentru cei ce nu se vor supune.
Nearh, ca unul ce era drept-credincios, a început să se pregătească de moarte, dar era mâhnit gândindu-se la prietenul său Polieuct, care nu primise încă credinţa creştinească, cugetând că va rămâne până la sfârşit în păgânătatea elinească, pierzând astfel mântuirea sufletului.
Aşa că, sfărâmat de mâhnire, plângea în taină pentru prietenul său Polieuct.
Polieuct, văzându-1 plin de întristare, s-a mâhnit şi el, crezând că a greşit ceva prietenului său. Şi i-a zis:
— Ce greşeală am făcut eu împotriva ta? Nearh, cu lacrimi, i-a răspuns:
— Când mă gândesc, iubitul meu, la despărţirea şi zădărnicia dragostei noastre, mi se întristează duhul… Rănit în inimă, Polieuct i-a grăit dulce:
— De ce vorbeşti astfel de cuvinte lipsite de nădejde? Dragostea noastră nici moartea nu o poate despărţi!
Iar Nearh, cu grăbire, i-a răspuns:
— Despărţirea noastră este mai grea decât moartea cea firească.
Neînţelegându-i vorbele, Polieuct s-a sculat îndată şi, cuprinzând cu dragoste pe prietenul său, 1-a rugat, zicându-i:
— Spune-mi, dragul meu, cum va fi acea despărţirea noastră, că, iată, gata sunt să mor de nu vei da desluşire nedumeririi mele…
Atunci Nearh l-a lămurit:
— Ascultă, Polieuct. Porunca împărătească ce se citeşte pretutindeni ne va aduce despărţirea. Eu trebuie să mor pentru credinţa mea creştinească, iar tu, ţinându-te de credinţa ta elinească, mă vei părăsi când voi merge la moarte…
Aflând aceasta, Polieuct, luminat de darul lui Dumnezeu, a început a se gândi la cele Dumnezeieşti. De îndată si-a adus aminte de-o vedenie ce avusese de curând în vis, ţi i-a zis. lui Nearh:
— Nu te teme, iubitul meu prieten Nearh, nu va fi nici o despărţire, de vreme ce am văzut în vis pe Domnul Christos. S-a apropiat de mine, mi-a luat haina şi m-a îmbrăcat cu alta, nouă, albă, al cărei preţ şi frumuseţe nu pot fi grăite. El mi-a dat şi un cal într-aripat.
Auzind acestea, Nearh s-a bucurat şi i-a tâlcuit vede— Lepădarea hainei celei vechi şi îmbrăcarea în cea nouă însemnează că vei lăsa păgânătatea elinească, pentru credinţa creştinească, iar calul întraripat însemnează alergarea cea grabnică spre ceruri.
Îmbrăţişându-1 pe Polieuct, i-a mai spus Nearh:
— Acum ai cunoscut, iubitule, pe adevăratul Dumnezeu.
Bucuros, Polieuct i-a răspuns:
— Ce crezi, oare, că nu ardeam eu necontenit pentru El? Când îmi citeai Sfânta Scriptură, nu mă minunam eu de înţelepciunea şi de bunătatea Lui? Cu inima eram creştin şi cu râvnă cugetam să las idolii păgâneşti şi să-i slujesc Lui. Acuma gata sunt să fiu al Lui pe faţă şi fără teamă…
Au stat apoi de vorbă, cu mare dulceaţă sufletească, despre cele plăcute Domnului, Nearh vorbindu-i de deşertăciunea celor lumeşti şi de negrăita şi bine întemeiata nădejde în cele duhovniceşti, întru Domnul nostru Iisus Christos.
După care, Polieuct a zis cu putere:
— Fie voia lui Iisus Christos, adevăratul Dumnezeu. Iată, în clipa aceasta las toate cele deşarte ale lumii şi mărturisesc că sunt rob a lui Christos, căruia îi voi sluji, acum şi pururi. Voi merge, aşadar, şi voi citi porunca împărătească, care-i dată asupra creştinilor, şi vei vedea, iubite prietene Nearh…
A purces atunci în târg, a citit în văzul şi auzul tuturor zapisul poruncii împărăteşti şi, defăimându-1, 1-a rupt în bucăţi.
Pe urmă a mers, cu pace şi cu tărie, spre statuile idolilor şi le-a trântit la pământ, sfărâmând douăsprezece din ele.
A venit atunci la el tatăl femeii sale, Felix, cel ce fusese orânduit cu asuprirea şi cazna creştinilor. Plin de mâhnire, i-a spus lui Polieuct:
— Vai mie, copile… Te voi pierde, de vreme ce fapta ta nu va avea iertare la nimeni… şi se tânguia.
Polieuct l-a înfruntat, spunându-i:
— Iată idolii voştri păgâneşti cât fac!… şi călca în picioare sfărâmăturile statuilor.
Felix l-a certat, spunându-i:
— Ceasul uciderii tale a venit, dacă asemenea lucru ai făcut. Du-te în casa ta şi dă ultima sărutare nevestei şi cor piilor tăi, căci porunca împărătească nu te va cruţa…
Sfântul cu linişte i-a răspuns:
— Ce-mi sunt mie acum cele pământeşti, pieritoare, când duhul meu se înalţă spre cele ale duhului, care-s fără moarte? De va vrea să mă urmeze, fiica ta ce-mi este nevastă va fi fericită, de nu, va pieri şi ea ca şi idolii voştri păgâneşti.
Văzând acestea, Felix, cu lacrimi, a zis ginerelui său:
— Vai mie, iubite Polieuct, te-a înşelat şi pe tine puterea vrăjitoare a lui Christos.
Mai vârtos i-a răspuns atunci Polieuct:
— Nu ascund că El m-a chemat la cunoaşterea adevărului. El, cu puterea Lui dumnezeiască, m-a scos din întuneric la lumină, din moarte la viaţă, învrednicindu-mă şi pe mine întru a-i fi ostaş.
L-au luat atunci călăii şi l-au lovit peste gură, dar el nici nu simţea că-i bătut.
Venind nevasta sa, a plâns pentru el, dimpreună cu dregătorul Felix, iar Polieuct le spunea:
— Nu mă veţi abate din calea lui Christos cu lacrimile voastre înşelătoare… Pentru ce plângi pe soţul tău, femeie, când mai degrabă pentru tine trebuie să plângi?, şi luând-o cu duh de rugare, i-a spus:
— De ce nu mă asculţi, Paula, şi de ce nu vrei să cunoşti pe adevăratul Dumnezeu, ca să ajungi şi tu la viaţa cea veşnică?
Atâta de cu mare dulceaţă vorbea Polieuct, încât unii din cei de faţă auzindu-1 se umileau şi credeau în Christos.
După aceea, s-au adunat judecătorii cetăţii cu toţi sfetnicii lor, şi-au pus înainte pe Polieuct. Mai întâi au cercat să-1 ademenească cu vorbe înşelătoare spre a jertfi dolilor, dar neizbutind, l-au judecat şi i-au dat lui moarte prin sabie.
Şi au plecat întru aceasta… Polieuct, mergând, avea un chip plin de îmbucurare şi spunea celor ce se aflau în preajmă:
— Văd acum în faţa mea pe un tânăr prea luminat, el mă întăreşte şi-mi dă îndemn să uit de cele lumeşti…, dar nimeni nu vedea pe acel tânăr încărcat de lumină.
Văzând în popor pe prietenul său Nearh, a strigat către el, zicându-i:
— Mântuieşte-te, iubitul meu prieten, şi să-ţi aduci aminte de aşezământul dragostei noastre…, la care Nearh i-a răspuns cu duh cald:
— Ne vom întâlni curând, iubitul meu Polieuct… După aceasta, Polieuct şi-a plecat capul său sfânt sub
sabie şi s-a botezat astfel în sângele său, fiind tăiat pentru Domnul Iisus Christos.
Şi astfel s-a săvârşit dintre cele lumeşti sfântul Polieuct, întru slava Lui Iisus Christos şi a bisericii Sale biruitoare, acum şi pururi şi în vecii vecilor.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I