– Ai pus degetul pe rană? –

Există o unică rană disimulată în multiplicitatea situațiilor și împrejurărilor diverse care ne înconjoară ființa, și anume singurătatea. Există o rană ancestrală a singurătății, o frică indusă de către colectivul social prin manifestările culturale, religioase, economice sau politice: teama de a rămâne singuri, pedeapsa de a te lăsa singur sau de a te trimite la colț.

Uneori, uitând de acest „deget pe rană”, ne putem afunda în fel și fel de lucruri, dar adevărul va ieși iar și iar la suprafață. Am putea spune că rana nevindecată, frica de singurătate îi lasă pe oameni triști. Poate și din acest motiv majoritatea evită experiențele profunde, alegând superficialitatea. În mod obișnuit, oamenii cred că iubirea te face conștient de apropierea celorlalți, însă aceasta este doar iubirea superficială. Iubirea completă este o raportare la cine ești cu adevărat, iar această analiză proprie este una solitară.

Această experiență, ca manifestare a iubirii complete, este starea pe care o simți când asculți o muzică extraordinară, când intri în spațiul oferit de un poem sau după ce vezi un apus splendid, trăiești frumosul manifestat și, totuși, te simți trist. După o mare iubire te vei simți singur și după o rugăciune împlinită vei trăi singurătatea.

Evadarea în distracții de moment, căutarea obsesivă a aglomerației conversaționale (inclusiv în spațiul bisericesc) este manifestarea unei răni, o fugă exterioară de durerea adâncă trăită de teama de singurătate.

Singurătatea apare când îți este dor de celălalt. Și cine poate fi celălalt? Reprezentarea oricărui lucru sau a oricărei ființe care poate fi transformată în posesie sau posesivitate, o scuză pentru înecarea conștiinței, un narcotic. Poate fi o femeie, un bărbat, un cățel, o pisică, orice animal de companie, o carte, spațiul social media; poate fi orice te ajută să uiți de rana interioară, orice te împiedică să-ți amintești de tine. Omul care suferă de singurătate, care nu dorește să înțeleagă că rana nu există, ci a fost indusă, este un cerșetor. Inima lui este ca o mână întinsă care cere ajutor, un pahar gol, un vas spart.

Când rana se vindecă prin acceptarea completă a ființei noastre, scăpăm de dorința evadărilor diverse; orice distracție, orice mulțime va fi privită și înțeleasă din perspectiva luminoasă a vindecării. Vindecare manifestată printr-o iubire care se dăruiește.

Când rana există, orice relație este o nevoie, o încercare de posesie: „Dacă celălalt pleacă, ce mă fac? O să rămân singur din nou?”. Oamenii răniți, nevindecați, nu au nimic de oferit. Există o exploatare universală a răniților. Oamenii răniți nu cunosc lumina și parfumul rugăciunii. Rana lor nevindecată se agață hipnotic-obsesiv, începând să vorbească cu Dumnezeu ca o închipuire a lor. Rana adâncă, nevindecată de posesivitatea lumii materiale, dezamăgită de răniții din jur, se îndreaptă spre Cer. Unii fug în deșert, alții prin măruntaiele pământului, trăind în închipuirea lor până ajung să se considere binecuvântați cu halucinații — apariții manifeste ale unor răni nevindecate, ale unei singurătăți disperate. Devin creatorii unui Dumnezeu așa cum și-l doresc. Toate aceste viziuni nu sunt decât visare cu ochii deschiși, la fel ca cei care, nemâncați fiind multă vreme, încep să vadă mâncăruri închipuite peste tot.

Rana deschisă nu va da niciodată naștere iubirii; ea va da naștere nevoii. Iubirea nu este nevoie! Și atunci ne întrebăm: cum să vindec rana? Ce este iubirea?

Iubirea este un lux și, când afirm aceasta, mă gândesc și la cuvântul în sine, lux, însemnând lumină. Iubirea este lumină, iubirea se oferă. Ea vine din vindecarea rănii. Când ești fericit și sărbătorești, când nu ai nevoie de nimeni și, totuși, dorești să oferi, să împărtășești tuturor fără să aștepți ceva în schimb — oferi pentru că ai atât de mult, oferi fără să ceri nimic —, aceasta este iubirea. Aceasta este manifestarea rănii vindecate. De fapt, rana nu a fost niciodată acolo; ea a fost provocată de purtătorii ei nefericiți, de o propagandă socială manifestată în interesele ei egoiste.

Foarte puțini oameni ajung la iubire. Când în inima ta se naște un cântec, cântă-l fără să ceri ceva în schimb. Iubirea vindecată este libertate absolută, nu seamănă cu nimic din corul și murmurul „răniților”. După ce scăpăm de iluzia rănii interioare, înțelegând iubirea cu adevărat, doar atunci putem vorbi despre libertate ca eliberare de nevoia de celălalt.

După această eliberare devine posibilă iubirea, iar apoi ea se împărtășește spațiului din jurul ființei noastre ca o splendoare cu totul diferită. Această exprimare a ființei noastre, fără urmă de rană sau durere, va deveni o manifestare a spațiului învierii.

Petru Munteanu

10 octombrie 2026

Alte articole: https://samariteanulmilostiv.ro/cinstind-curajul-femeilor-mironosite/