22 aprilie, Ajunul Sf. Gheorghe, Sângiorzul vacilor; Proorul Sf. Gheorghe; Mânicătoarea; Buciumul, Sf. Cuv. Teodor Sicheotul; Sf. Natanail

Ajunul Sfântului Gheorghe este o mare sărbătoare în calendarul popular, îndeosebi prin faptul că este revendicată în egală măsură de calendarul pastoral şi cel agricol (dacă nu punem la socoteală şi activizarea maximă a practicilor de vrăjitorie, care merg în paralel cu cele două calendare). Revenirea naturii la viaţă – element indispensabil pentru cele două ocupaţii de bază ale ţăranului român -, ale cărei semne sunt acum evidente (deşi anunţate mult mai înainte: 9 martie, 17 martie, 25 martie) este subliniată prin numeroase ritualuri de împodobire a gospodăriei, a staulului etc. cu verdeaţa ce capătă acum valenţe magice apotropaice. Marcând deschiderea jumătăţii calde, vii, a anului (care este închis, prin analogie, la Sf. Dumitru), această zi conferă tuturor bunăstare, putere de muncă, sănătate în decursul anului, cu condiţia realizării practicilor necesare. Ca de obicei, este momentul când se deschid cerurile („când dă putere pomilor să înflorească”) şi când oamenii pot încerca să „fure” un pic din tainele destinului, în această noapte se înregistrează prima mare desfăşurare de forţe malefice, care se alimentează tot din natura renăscută. În această seară vrăjitoarele iau mana vitelor, a câmpului, stabilesc valorile pluviometrice, îi chinuie pe oameni, pe care îi transformă temporar în cai de strigă. De aceea cele mai multe practici magice care se desfăşoară în această noapte au un caracter apotropaic, îndreptat cu precădere către vrăjitoare. Tot acum doritorii pot obţine instrumente magice, care sunt sacralizate tocmai prin apariţia lor în acest moment (şarpele alb).
Cuv. Teodor Sicheotul. Când a fost botezat după ceiul creştinesc, l-a numit Teodor, care se tâlcuieşte dar al lui Dumnezeu, arătând cu numele mai nainte că pruncul acela are să fie pentru lume mare dăruire de la Dumnezeu. Şi având paisprezece ani de la naşterea sa, s-a gândit să-şi lase casa desăvârşit şi să petreacă lângă biserica sfântului Gheorghie cea din munte, unde a început Teodor a face minuni întru slava lui Dumnezeu (Vieţile sfinţilor, VIII, p. 578, 591).
Tradiţii: Mânicătoarea e propteaua Sfântului Georghe (Muşlea-Bârlea, p. 361). ♦ Mânicătoarea e o plantă pe care o mănâncă ţăranii, spre a avea îndemn la lucru, cu a cărei fiertură dacă se spală cineva, se face harnic (Muşlea-Bârlea, p. 361). ♦ În seara spre Sf. Gheorghe se pune pe stâlpii porţilor şi pe streşinile caselor, înaintea uşilor câte o brazdă verde în forma unui pătrat, în care este împlântată câte o ramură verde de rug sau de răchită. Aceasta se face pentru că în ziua de Sf. Gheorghe Dumnezeu descuie pământul, care rămâne apoi descuiat până la Sân-Medru (Marian, 1994, II, p. 255). ♦ Sf. Gheorghe este stăpânul verii; oamenii aduc câte un pom verde pe care-l pun înaintea casei şi, dacă se prinde, se spune că Sf. Gheorghe l-a dat. Se pun în prag brazde verzi în care se înfig crengi de salcie, ca să ştie morţii de venirea Sf. Gheorghe cu primăvara; dacă douăzeci şi patru de ore se păstrează verzi, se zice că anul are să fie vesel şi oamenii sănătoşi (Fochi, pp. 287, 288, 289). ♦ Se pun la uşile grajdurilor, pătulelor, coşarelor crăci verzi de pom, spre aducere aminte că Sf. Gheorghe şi dracul au mers cu caprele în noaptea aceea. Sf. Gheorghe umbla cu oile şi dracul cu caprele. Ei se certau mereu între dânşii, pentru că dracul avea turme mari de capre. După multă vorbă, Dumnezeu le-a blagoslovit şi s-au amestecat cu oile, şi astfel Dumnezeu l-a înşelat pe dracul şi i-a luat caprele. Dracul a întrebat pe Dumnezeu: „Dar eu, Doamne, ce iau?” Dumnezeu i-a zis: „Să iei trosnetul picioarelor de la capre”. De aceea trosnesc picioarele caprelor când merg pe drum (Fochi, p. 287). ♦ Cine doarme în noaptea de Sf. Gheorghe în ieslea boilor îi aude vorbind (Gorovei, 1995, p. 26). ♦ Cerul se deschide şi în noaptea de Sf. Gheorghe, când dă putere tuturor pomilor să înflorească: nucul, salcia şi toţi pomii pădurilor (Gorovei, 1995, p. 49).
Obiceiuri: Alesul: sărbătoare a ciobanilor – se aleg ciobanii, locul unde se va face strunga sau stâna; se aleg mieii din oi, sunt pregătite oile pentru primul muls; se face primul caş (Marian, 1994, II, pp. 276-282). ♦ Mulsul oilor. În această zi, în Mehedinţi se cocea un colac mare, rotund, din pâine nedospită, naprol, căruia i se făceau cruci de iarbă în patru părţi. După aceea se făcea o coroniţă din lăstari de salcă, laptele-câinelui, busuioc şi un fir roşu, pentru a proteja animalele de deochi. Întâi oaia era mulsă peste colac, apoi peste coroniţă. Colacul se atârna la poartă, pe o ramură verde de salcie, stejar sau fag. Participanţii la muls puneau mâna pe colac şi trăgeau de el: cine se alege cu bucata cea mai mare va avea spor la animale. în căldarea de muls se punea un ban, iar ugerul animalelor se ungea cu osânză de porc, pentru a nu fi spurcate de rele. După aceea coroniţele erau aruncate pe apă, ca să nu sece laptele, aşa cum nu seacă apa din izvor (Chicet-2, p. 32). ♦ Strigarea peste sat: Se adună feciorii din sat şi, organizându-se, se împart în două grupe. O grupă se urcă pe un deal din apropierea satului, cealaltă grupă rămâne în vale, sub acel deal. Un fecior din deal începe să strige: „Vai de mine, mă!” Cel din vale întreabă: „Ce ţi-i ţie, soră!?” întâiul răspunde: „Nu mi-i ca de N.N. (o fată), că şi-o pierdut şurţul mergând după apă!” Aşa continuă a striga batjocuri la adresa fetelor şi a nevestelor tinere (Viciu-1, pp. 55-56).
Pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor: Mai toată noaptea stau deştepţi, crezând că astfel vor fi vioi şi sănătoşi tot anul (Muşlea-Bârlea, p. 360). ♦ Unii rămân două nopţi cu vitele pe câmp, păscându-le ca să fie sănătoase şi lăptoase, ca, precum oamenii, aşa şi vitele să capete putere pentru tot anul (Muşlea-Bârlea, p. 360). ♦ În noaptea aceea vitele se bagă în holdele de grâu şi când vin acasă aduc o mână de grâu, pe care-l păstrează până la toamnă, când îl amestecă în cel pe care-l seamănă, pentru a se face mult şi frumos la anul (Fochi, p. 298). ♦ Se pune pe stâlpul porţii o brazdă de iarbă, în care se împlântă o ramură de răchită. Brazda se strânge apoi, fiind bună de junghi (Fochi, p. 291). ♦ Oamenii se bat cu urzici, spre a fi harnici şi iuţi tot anul (Fochi, p. 293). ♦ În dimineaţa ajunului Sf. Gheorghe femeile scot toate sculele de ţesut afară, ca să răsară soarele peste ele, să poată avea spor la lucru (Gorovei, 1995, p. 236).
Apărător de rele şi durere: În dimineaţa ajunului, până în ziuă, se duc la nproor, adică la păşunat, pe rouă, pentru ca vitele să fie sănătoase; se făceau focuri şi dimineaţa, în răsărit de soare, veneau cu ele acasă (Fochi, p. 298). ♦ Oamenii se încing cu ramuri verzi, să nu-i doară mijlocul (Fochi, p. 288). ♦ Se pun sălcii la ferestre altfel Sf. Gheorghe ar da boale la oameni (Fochi, p. 288). ♦ Oamenii nu dorm în această zi, pentru a nu căpăta „somnul mieilor” (Fochi, p. 292). ♦ Oamenii au obiceiul le a se cântări, spre a nu se putea lipi relele şi farmecele de ei (Fochi, p. 292). În preseara de Sf. Gheorghe, după ce pun la fereşti salce şi rug, ca să nu intre strigoii în casă, precum şi la poartă, adună poloage vechi de opinci de prin gunoaie, zdrenţe părăsite şi, aprinzându-le, le ard; cenuşa lor o amestecă cu untură râncedă şi cu acest amestec ung uşa şi obloanele grajdurilor, ca să nu intre strigoii la vaci şi să le ia laptele (Viciu-1, p. 53). ♦ Practici apotropaice împotriva vrăjitoarelor care vor să ia laptele le la vaci sau mana câmpurilor: tinerii fac buciume şi fluiere din coajă de alun, cu care cântă prin sat. Ferestrele şi uşile, grajdurile sunt împodobite cu rug sălbatic, leuştean, pelin şi boz sau sunt unse cu usturoi. Cine nu doarme în această noapte aude cum ântă strigile: „De n-ar fi odolean,/ Odolean şi rostopască,/ Fire-ar lumea toat-a noastră” (Marian, 1994, II, p. 262). ♦ Fiecare om trebuie să se păzească să nu iasă în această seară cu capul gol, fără pălărie, căci strigoaicele îl pot prinde şi-l fac cal de trigă: se trezeşte că i-au pus frâul în cap, şi atunci omul va alerga aşa de tare cum îi porunceşte ea şi va merge acolo unde-l duce ea, iar când îl lasă, e aşa de obosit, că nu mai ştie de el (Marian, 1994, II, pp. 257-258). ♦ În ajunul Sf. Gheorghe se face focul viu: se freacă două lemne uscate unul de altul, până ce, înfierbântându-se, se prind şi încep a arde. Acest foc viu se păstrează cu băgare de seamă, pentru a nu se atinge niciodată în timpul anului. Aceasta se face pentru noroc şi pentru ca nimic rău ă nu se poată apropia de casă. Alteori tinerii sar peste foc; când pleacă fiecare ia puţin jeratic şi câte un tăciune, cu care afumă vitele (Marian, 1994, II, p. 274).
Magie: Nu se descântă decât copiilor bolnavi de pojar (Candrea, 1999, p. 334). ♦ Tot acum ielele şi vrăjitoarele fură somnul copiilor, visul fetelor şi norocul bieţilor (Marian, 1994,II, p. 263), ♦ Spre Sf. Gheorghe strigoaicele se adună câte douăsprezece la hotar şi au pe una mai bătrână care le învaţă, le porunceşte ce au să facă, şi acolo dau sama de ceea ce au lucrat şi se bat cu meliţele, fac exerciţiu ca soldaţii, în război, joacă, şi toate-s goale. Spre Sf. Gheorghe strigoaicele se bat la hotarul intre două ţări, şi care pe care se biruieşte, acolo e anul mănos, iau ploaia, şi la celelalte e secetă (Niculiţă-Voronca, II, p. 195). ♦ Spre Paşti şi spre Sf. Gheorghe strigoaicele merg de se bat cu dracii la hotar; atunci nu-i nici un drac pe pământ, poţi umbla toata toaptea fără grijă, că toţi sunt acolo (Niculiţă-Voronca, II, p. 197). ♦ A fost odată un un sărac, lipit pământului, şi-avea o mulţime de copii peste sărăcie. Cât câştiga el şi nevasta lui, totul se ducea, parcă nici nu ar fi fost. Odată s-a dus omul acesta la moară cu o mierţă de mălai. Era în preziua Sângeorzului. Se duse cam de cu seară. Fiind însă mulţi la rând la moară, se-ntâmplă că întârzie mult şi porni către casă către miezul nopţii. Cum mergea el aşa singur, deodată vede înaintea lui un joc. Îndată îi veni în gând că jucăuşii erau strigoi, dar ce să facă? Era prea aproape de ei ca să nu-l fi zărit şi să se poată întoarce. „Ce-i scris să se întâmple, tot se întâmplă!” – gândi el şi merse mai departe. Când ajunse în dreptul strigoilor, zise omul:
– Să vă fie jocul cu veselie!
Strigoii se bucurară, dacă auziră aşa vorbă bună, şi ziseră către om:
– Să-ţi fie făina cu spor, numai să nu spui la nimeni ce ţi s-a-ntâmplat, că, dacă îi spune, de tine va fi rău!
Şi-ajunse omul acasă cu bine şi cu făină. Cât ce ajunse, puse apă la foc şi făcu o mămăligă, de toţi s-au săturat. A doua zi iară, a treia zi iară… şi făina tot nu se gată. Nevasta lui, când văzu aşa minune, îl întrebă ce e.
– Taci, muiere! zise el. Fă de mâncare la copii şi vezi-ţi de treabă, şi pe mine nu mă mai întreba!
Tăcu femeia cât tăcu, dar, văzând că mierţa de făină tot nu se gată, ba că tot aşa de plină-i ca şi la început, voia să ştie cu orice preţ minunea şi nu lăsa pe bărbatul ei în pace deloc. Că ea nu mai stă cu el laolaltă, că el face drăcii… şi câte altele îi hodorogea cât îi ziua de mare, până ce sărmanul om se hotărî să-i destăinuiască întâmplarea cu strigoii. Dar îndată ce-i spuse, făina s-a gătat şi cu ea şi norocul lui. Şi-ncepu din nou să muncească din greu, ca să-şi hrănească copiii, şi tot aşa sărac a rămas până-n ziua de azi, dacă mai trăieşte (Borşianu, pp. 61-62). ♦ Măritarea cânepii: Până a nu se face ziuă, de Sf. Gheorghe, o ieşit un om să se spele la apă rece. Numai ce-o auzit pe cineva strigând. Când vede o muiere goală, care da roată cânepii, strigând:
Să auză toate cânepile,

Să-nţeleagă
Că să mărită cânepa mea:

S-ajute fiecare cânepuţă

Cu câte-o mânuşică, Cu două,
Cât o ajunge puterea (Cristescu-Golopenţia, p. 95).
Săpătorul de comori se culcă pe malul unui iaz sau al unei ape curgătoare şi se uită neclintit în apă, până ce vede un şarpe alb, căruia trebuie să-i taie capul cu o Monedă de argint. Îl îngroapă apoi în pământ şi pe el sădeşte usturoi. Dacă va mânca din acest usturoi, copt înainte de Sf. Gheorghe, înţelege graiul păsărilor, al animalelor etc., poate auzi chiar cum creşte iarba (Marian, 1994, II, p. 287). ♦ Dacă la cel dintâi Şarpe pe care l-ai văzut înainte de Sf. Gheoghe, îi vei tăia capul cu un ban de argint, şi îndată să-i pui în gură un căţel de ai, în ziua de Sf. Gheorghe vei putea vedea cu ochii pe strigoi când iau laptele de la vacile oamenilor (Gorovei, 1995, p. 222). ♦ şarpele cel alb, când îl vede cineva înainte de Sângiorz, să-l prindă şi să-i taie capul cu un ban de argint. Banul acela apoi să-l poarte cu sine, că, oricât l-ar cheltui, iar îi vine îndărăt în pungă; poate bea şi mânca pe el, că, dacă plăteşte, el iar îi vine în pungă.
Capul şarpelui alb apoi îl ie şi-i pune în gură un căţel de ai şi-l îngroapă în pământ. După ce răsare anul acela, la Sângeorz şi la alte zile însemnate, să pună câte o peană din acel ai în pălărie, în loc de flori. Mergând apoi cu ea la biserică, vede pe toţi care sunt strigoi, deşi alţi oameni nu-i văd. Dacă cineva mănâncă (sic!) cap de şarpe alb, te poate vedea şi străbate toate comorile pământului şi poate vorbi cu toate lighioanele şi cu toate vietăţile ce se află pe lume (Pop Reteganul-1, f. 49). ♦ Cine se-mbracă în veşminte preoţeşti, ia în mână un cap de şarpe şi aşa iese pe câmp, vede strigoii şi diavolii călări pe bivoli (Viciu-1, p. 56). ♦ În această noapte femeile culeg laptele-câinelui, păpădii şi buruieni lăptoase, spunând: „Păpădie, păpădie, laptele să vie!”, cu intenţia de a aduna mana câmpului, pentru spor de lapte la vite. Ca atare buruienile culese se leagă la vasul de muls şi apoi se împarte laptele la vecini (Chicet-2, p. 32). ♦ În Mehedinţi, seara se punea un drob de sare într-un furnicar, recuperat a a zi pentru a fi dat la vite, cu convingerea că, aşa cum se trag furnicile la furnicar, aşa vor trage şi vitele să vină acasă (Chicet-2, p. 32).
Despre vreme: Când dă bruma în proorul sau în preajma lui Sf. Gheorghe, să fim încredinţaţi că acelaşi lucru se va petrece şi la Sf. Ion de toamnă (Gherman-4, p. 117). ♦ De va durdui (va tuna) înainte de Sân-Georgiu, vor umbla vremi tari peste vară. (Gherman-4, p. 118).

Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român