23 aprilie, Sf. Gheorghe, Sân-Georgiu, Sf. Mare Mc. Gheorghe, purtătorul de biruinţă; Sf. Mc. Valerie

Asemeni Bobotezei şi Sânzienelor, după noaptea în care s-au dezlănţuit forţele răului şi în care puterea energiilor sacre putea să-i contamineze neplăcut pe oameni, a doua zi se impunea scăldatul (stropitul) ritual, al oamenilor, animalelor, chiar al obiectelor din gospodărie, în vederea purificării, a asigurării unei stări bune de sănătate şi de prosperitate în anul ce vine. În mod asemănător, acum se realizau numeroase practici care trebuia să asigure recoltei pecipitaţiile necesare Sângiorzului.
Era momentul în care puteau fi obţinute instrumente magice indispensabile practicilor de propiţiere sau apotropaice ce se desfăşurau în anul ce vine (busuioc, tei, buruieni de leac, şarpele alb).
Sf. Mare Mc. Gheorghe, purtătorul de biruinţă.
În timpul domniei lui Diocleţian, în cetatea romanilor era minunatul ostaş al lui Hristos, sfântul Gheorghie, cu neamul din Capadochia, fiu de părinţi vestiţi, din tinereţe învăţând buna credinţă. Văzând atâta cumplire a păgânilor asupra creştinilor, sfântul Gheorghe s-a ridicat împotriva idolilor împăratului. Acesta, fiind cuprins cu totul de mânie, a poruncit să-l arunce în temniţă şi să-l muncească. Pe când era legat pe roată, deodată s-a înnorat văzduhul şi s-a făcut tunet înfricoşat, şi mulţi au auzit un glas de sus, zicând: „Nu te teme, Gheorghie, sunt cu tine”; apoi după puţin timp s-a făcut o strălucire mare şi neobişnuită şi s-a arătat îngerul în chip de tânăr prea frumos, stând lângă roată ca purtător de lumină. Iar după ce s-a făcut nevăzut, mucenicul s-a pogorât singur de pe roată, dezlegat de îngerul lui Dumnezeu şi tămăduit de rane. Şi stând sfântul marele mucenic Gheorghe în temniţă, acei cari crezuseră întru Hristos, pentru minunile cele făcute de dânsul, mergeau la el, dând aur strejarilor şi căzând la picioarele lui; iar câţi erau bolnavi, primeau tămăduire de boalele lor, pentru că-i tămăduia prin chemarea numelui lui Hristos şi prin însemnarea crucii (Vieţile sfinţilor, VIII, pp. 663, 669, 671, 688). ♦ Nu se cuvine a tăcea acea vestită minune despre uciderea balaurului, pre care a făcut-o sfântul marele mucenic Gheorghe, aproape de Palestina, patria sa, lângă cetatea Viritului. Era lângă cetatea aceea a Viritului, spre muntele Livanului, un jezer foarte mare, în care era un mare balaur înfricoşat şi omorâtor, care, ieşind dintr-acel tezer, pre mulţi oameni îi apuca şi-i trăgea în iezer, îi pierdea, mâncându-i. Apropiindu-se cu suflarea sa cea pierzătoare, umplea văzduhul de venin purtător de moarte. Oamenii au hotărât că de nu vor să piară toţi, să dea în fiecare zi la rând şi cu sorţi fiecare pre copiii lor, fecior şi fată, spre mâncarea acelui balaur. Când i-a venit rândul fecioarei împăratului, a venit în acel oraş sfântul Gheorghe, care s-a hotărât să omoare balaurul. Şi a ucis sfântul Gheorghe pre balaurul acela cu sabia în mijlocul cetăţii, apoi trăgând afară oamenii trupul lui din cetate, l-a ars cu foc. Atunci împăratul cetăţii aceleia şi tot poporul au crezut în Hristos şi au primit sfântul Botez. Şi erau botezaţi douăzeci şi cinci de mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii (Vieţile sfinţilor, VIII, pp. 727, 728, 729, 733).
Tradiţii: Sfântul Gheorghe e capul primăverii (Marian, 1994, II, p. 254). El goneşte iarna şi aduce primăvara (Fochi, p. 283). ♦ E sfântul cel mai mare peste câmpuri (Fochi, 282). ♦ Sf. Gheorghe este pentru vite (Fochi, p. 283). ♦ Prin rugăciunea sa a înviat ul unui om sărac, plugar care nu mai avea ce înjuga (Muşlea-Bârlea, p. 362). ♦ Gheorghe şi Sf. Dumitru au cai. Sf. Gheorghe vine vara şi Sf. Dumitru iarna. Gheorghe, când aleargă cu calul său împrejurul pământului, iarba înverzeşte, codrul înfrunzeşte, pământul se deschide şi primăvara vine, dar Sf. Dumitru, când aleargă prejurul pământului, frunzele cad şi omăt şi iarna vine (Niculiţă-Voronca, II, p. 126). Între ei ar exista un legământ pe viaţă şi pe moarte: dacă pădurea nu este înfrunzită pe data de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe Sângeorz. Aceeaşi soartă o va avea şi Sâmedru dacă de ziua lui, 26 octombrie, Sângiorzul va găsi frunze pe arbori (Ghinoiu, 1997, 11). ♦ Sf. Gheorghe a fost păzitor de vite şi a călcat într-un cuib de ciocârlie. Pentru ce a pricinuit ciocârliei, el a pedepsit singur piciorul său care a călcat pe cuib ca să nu-l încalţe trei ani de zile. Dumnezeu, pentru această faptă, l-a făcut sfânt (Fochi, p. 284). ♦ La o fântână, aproape de un sat, se afla o scorpie care mânca oamenii care treceau pe acolo. Venea de multe ori chiar în sat, de mânca copiii mici ce găsea pe drum. Sf. Gheorghe, trecând prin acel sat călare pe cal, armat cu suliţe, l-au rugat oamenii să-i scape de acea scorpie. Sfântul s-a dus la fântână, a sărit cu calul pe scorpie şi a străpuns-o cu suliţa (Fochi, p. 284).
Obiceiuri: Sf. Gheorghe era termenul de la care se tocmeau ciobanii (până la Sf. Dumitru). De atunci Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru au rămas cele două soroace principale ale anului pentru arendarea moşiilor, închirierea caselor etc. (Candrea, 1928, 102). ♦ În ziua de Sângeorz feciorii ţipă (aruncă) în apă pe cel ce a ieşit mai întâi plugul în primăvara aceea (Viciu-1, p. 55). ♦ În dimineaţa de Sângeorz, doi feciori holtei urcau în pădure însoţiţi de alţi tineri şi pe la ora opt, nouă coborau mascaţi în sat. Unul se îmbrăca de sus până jos în frunze de fag, iar celălalt îşi confecţiona obrăzar haine din coji de tei sau cireş. Primul, denumit Sânjorzu sau Pâpăluhăra, venea fruntea alaiului, urmat de cel de-al doilea mascat, denumit goţoi. De la intrarea în sat erau însoţiţi de muzicanţi. Umblau de-a lungul uliţelor şi cânta cu ceatăra şi jucau, iar unde erau invitaţi, ei intrau în curte, fiind îmbiaţi cu băutură. Oamenii, mai ales tineretul, întâmpinau Sânjorzul aruncând apă asupra lui, în timp ce masca juca şi se scutura stropind pe cei din jur, mai ales pe fete şi pe femei. Aproape la fiecare gospodărie primeau bani pentru jocul lor. Dezbrăcarea măştilor şi sfârşitul obiceiului aveau loc la un om care îi chema să lase în ograda lui frunzarul cu care au fost împodobiţi, oferindu-le ca răsplată un ospăţ îmbelşugat. Se credea că e bine cine-i poate chema, că-i merge bine, îi cu noroc. Petrecerea se încheia de regulă cu joc, după ce, pe banii primiţi, feciorii cumpărau mai multă băutură (Cuceu, pp. 449-450). ♦ După urzicat se adună feciorii din sat şi merg la pădure, să facă goţoi. Sosiţi acolo îşi aleg doi feciori, pe care îi îmbracă în frunze verzi din creştet până-n tălpi. Pe unul îl îmbracă ca pe bărbat, pe celălalt ca pe femei. Bărbatului îi pun în cap o şapcă din scoarţă de tei, îl încalţă cu opinci de scoarţă, îi fac sabie şi puşcă de lemn; pe femeie o îmbrobodesc cu năframă şi o încalţă cu cizme de scoarţă. Pe amândoi îi ung pe faţă cu funingine şi le pun în mâini câte o joardă lungă. Aceştia sunt goţoii. După ce sunt gata goţoii, feciorii îşi aleg un trâmbiţaş; îi dau o trâmbiţă mare de scoarţă, pregătită din ziua precedentă, şi pleacă spre sat. Pe goţoi îi însoţesc copiii, suflând în bucine de alun. Aşa cutreieră tot satul. Pe cine le iese în cale, îl lovesc cu jorzile ce le au în mâini, într-aceea doi feciori umblă prin sat, din casă-n casă, cu coşuri în mâini, şi adună ouă. După ce au colindat tot satul, se duc într-o casă, dezbracă pe goţoi şi vând ouăle. Cu banii căpătaţi pe ouă îşi petrec. În Sâncel (Blaj) goţoii se cheamă burduhoasa, la singular, că-i numai un fecior, nu păreche. Îmbrăcămintea ei – cum s-a descris mai sus a goţoilor. Adăugăm că în Sâncel şi-n mai multe sate oamenii din sat aşteaptă burduhoasa cu găleţi, cu ciubere de apă şi, când trece pe la poartă, o udă, apoi o cinstesc cu slănină, carne, ouă ş.a. Aceste daruri însă le primesc feciorii (Viciu-1, p. 54). ♦ Moşii de Sf. Gheorghe – se împarte lapte (Marian, 1994, II, p. 311).
Pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor: Până nu răsare soarele oamenii se scaldă în aceeaşi zi pentru întâia oară, într-o apă curgătoare, spre a fi sănătoşi tot anul şi pentru spălarea tuturor relelor (Candrea, 1928, p. 109). ♦ Cine se va spăla în dimineaţa acestei zile cu rouă, toată vara va fi sănătos şi nu-i vor ieşi pete pe obraz, în ajunul şi în dimineaţa zilei de Sf. Gheorghe fetele se spală pe faţă cu rouă pentru a fi mai frumoase şi mai atrăgătoare (Marian, 1994, II, pp. 307, 308). ♦ În scopul de a fi un an bun în ploi, la Sângeorz se practică împroorul. Dacă nu plouă în ziua de Sângeorz, atunci se udă totul în curte, în locul unde sunt adunate oile (Drăguţ, p. 136). Băieţii le udă pe fete ca să nu se apropie de ele strigoaicele sau pentru ca fetele să nu se transforme în strigoaice (Marian, 1994, II, p. 309). Se crede că udatul se face de bucurie şi mulţămită lui Dumnezeu, primăvara. Alteori cred că datina udatului de Sângeorz este de când păzea fântâna un balaur cu douăsprezece capete şi căruia, când duceau apă din fântână, totdeauna trebuia să-i dea o fată s-o mănânce (Viciu-1, p. 53). ♦ La Sf. Gheorghe se scot budăile la pârâu, ca să se prindă smântână multă peste an (Gorovei, 1995, p. 214). ♦ Mâncarea de căpşune şi a altor pârgi de frupte ce au sosit până aici şi mâncarea de pui de pasere pentru sănătate (Mangiuca, 1882, p. 17). ♦în ziua de Sf. Gheorghe se dă crucea paştei la vite (Niculiţă-Voronca, I, p. 253). ♦ Busuiocul se seamănă anume pentru cinste: îl seamănă până a nu răsări soarele în ziua de Sf. Gheorghe, dimineaţa. Stratul se pregăteşte mai înainte, dar de cade Sf. Gheorghe duminica, nu se poate semăna; sau poţi să-l semeni într-o luni, Pană în ziuă, că lunea e ziua cea mai curată. Semănându-l, îl soroceşti şi, dacă te speli cu rouă de pe el, eşti de toată lumea cinstit (Niculiţă-Voronca, I, pp. 98-99). ♦ Oamenii se bat cu urzici pentru a fi harnici peste an, ca să fie iuţi tot anul; cei urzicaţi vor fi sănătoşi (Fochi, p. 293). Cel ce loveşte pe altul cu urzica peste mâna goală sau peste piciorul gol zice: „Ascunde golul!” (Viciu-1, p. 54). ♦ La Sf. George se urzică, se udă cu apă şi beau vin ca să facă sânge peste an (Pop Reteganul-2, f. 72).
Apărător de rele şi durere: La Sf. Gheorghe se cântăresc oamenii pentru a sănătoşi tot anul şi pentru a se proteja de farmece. Cine fuge în această zi înainte e răsăritul soarelui o bucată bună de loc, acela va putea fugi cât vrea, fără să obosească. În acest scop se practică şi urzicatul – lovirea cu crenguţe de urzică -, pentru că sprinteri, iute, harnic şi îndemânatic la lucru în decursul anului poate fi numai acela care este rzicat în această zi. Cine doarme în această zi, acela ia somnul mieilor şi tot anul e somnoros (Marian, 1994, II, pp. 301, 312). ♦ Legarea cu tei descântat a fluierilor mâinilor şi picioarelor celor primi născuţi, fii şi fiice, spre a-i feri de rele (Mangiuca, 882, p. 17). ♦ În ziua de Sf. Gheorghe spală-te pe picioare până în răsărit de soare te scaldă în acea zi de mai multe ori, că nu vei fi bolnav de friguri (Gorovei, 1995, p. 92). ♦ La ieşirea oilor se punea un lanţ la poarta fiecărei gospodării. La staur, sub asă, se aşezau o secure şi doi piepteni de cânepă încleştaţi, ca să se încleşteze gura lupului (Cuceu, p. 447). ♦ De Sângeorz fiecare familie face nişte colaci din pâine dospită, fără unsoare, copţi în ţest. Se face câte un colac pentru fiecare casă sau unul pentru toate oile. Colacii sunt duşi acolo unde se mulg vitele sau oile. Găleata în ire se mulge se împodobeşte cu ramuri de salcie, din care se face cunună împrejurul ei. Colacul este stropit cu lapte la mulsoare. După ce colacul este umezit bine, păcurarul sau cel care mulge vaca îşi ia un ortac. El apucă pe sub oaie sau vacă de acest colac. Păcurarul spune: „cucu!”, celălalt răspunde: „răscucu!” şi, după ce s-a spus de trei ori, se rupe colacul. Se spune că cel care are partea mai mare va trăi mai mult. Colacul pentru „cucu-răscucu” se face din aluat nedospit, pentru ca să nu se strice laptele sau ca să nu coacă pulpa la vite, să nu dospească (Drăguţ, p. 141).
Despre muncile câmpului: Bobul, cu trei zile înainte de Sf. Gheorghe, să-l pui, cum se află grămadă, într-o groapă, în pământ, să-l acoperi, şi după Sf. Gheorghe să-l iei şi să-l sameni, că n-are viermi. Întocmai precum usturoiul, dacă nu l-ai samanat până la Sf. Dumitru, tot astfel şi bobul, dacă nu l-ai samanat până la Sf. Gheorghe, mai mult nu-l poţi samana, măcar oleacă să pui dinainte şi atunci după Sf. Gheorghe că sameni, să nu-l dai din casă, ci de afară de undeva – tot pentru cap; cine vrea să sănătos de cap (Niculiţă-Voronca, I, p. 408). ♦ La Sân-Georgiu ies preoţii şi poporul crucea în câmp şi fac rugăciuni pentru ploaie şi mană în câmp (Mangiuca, 1883, 17). ♦Gunoiul din ziua de Sf. Gheorghe să-l lepezi la rădăcina pomilor, că rodesc bine la urmă (Gorovei, 1995, p. 106). ♦ Când un pom nu face roade, să-l îngăuri în ziua de Sf. Gheorghe, căci atunci va face (Gorovei, 1995, p. 198).
Animale: Dacă la Sân-Georgiu e zi de post (sec), atunci tot anul este la vite lapte slab  (nemănos; Mangiuca, 1882, p. 19). Când pică Sf. Gheorghe în zi de sec, nu-i mană nici la albine, nici la oi („Ion Creangă”, an V, nr. 2, 1912, pp. 48-49). ♦ Se crede aste bine a se scula în ziua de Sf. Gheorghe, înainte de răsăritul soarelui, şi a presura împrejurul vacii mac şi, făcând aşa, nime nu va putea lua laptele de la acea vacă, aşa  nu-i nimene în stare să culeagă macul presărat (Gorovei, 1995, p. 248). ♦ În ziua Sf. Gheorghe încep unii a mânca (sic!) carne de miel, iar nu la Paşte (Ispirescu, f .41) ♦ În acea zi toţi fac jertfă câte un miel, îl duc la biserică să se citească, apoi se i şi ospătează cu toţii în curtea bisericii sau aiurea. Rămăşiţele de miel le dau pe apă curgătoare (Fochi, p. 300).
Magie: Busuiocul se seamănă de dragoste, în ziua de Sf. Gheorghe, în zori, şi-l stropesc din gură. Cu acela se gătesc fetele când merg la joc, punând în cap sau în brâu (Niculiţă-Voronca, I, p. 99). ♦ Se adună de pe câmp tot felul de buruieni de leac, care se păstrează peste an (Candrea, 1928, p. 110). Fetele şi feciorii se scoală de dimineaţă, iau o oală nouă în mână, cu busuioc în ea, şi se duc la gârlă, iau apa în oală de trei ori şi fac de dragoste (Fochi, p. 301).
Despre vreme: Dacă în ziua de Sf. Gheorghe va fi rouă multă ori va fi pâclă, e semn de an bogat (Gorovei, 1995, p. 19). ♦ De e brumă între Sân-George şi Arminden, va fi brumă şi între Sânte-Mării (CS, 1918, p. 12). ♦ Dacă la San-Giorgiu e ploaie – se face grâu şi fân (Gherman-4, p. 123).

Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român