24 iunie, Sf. Ioan de Vară, Sf. Ioan; Sânziene, Sânzenii; Drăgaică; Ziua soarelui; Ursina; Amuţitul cucului Naşterea Sf. Ioan Botezătorul; Aducerea moaştelor Sf. Mare Mc. Ioan cel Nou de la Suceava; Sf. Niceta de Remesiana

Miezul calendaristic al verii, Sânzienele reprezintă momentul de cotitură al verii către iarnă, finalul muncilor agricole şi pregătirea pentru recoltat (care de altfel se întinde pe o perioadă foarte mare: seceriş, culesul legumelor, al fructelor, al viţei de vie etc). Este o bună ocazie pentru a afla ce prevesteşte viitorul în următoarea jumătate a anului.
Cu o ultimă putere, vara, pregătindu-se să intre în pământ, conferă energii miraculoase plantelor de leac şi rod bun cerealelor. Divinităţile atmosferice de tipul Drăgaicei (ielele, vântoasele, rusaliile) se apropie de momentul final al prezenţei lor terestre, încercând, cu ultimele puteri, să-i sancţioneze pe cei ce nu le respectă şi ajutându-i pe cei ce le cunosc puterea (indicându-le plantele de leac ce trebuie culese în această zi).
Acum este şi ziua în care păsările încep pregătirile pentru sezonul rece. Cucul, primul care dă semnalul, „se îneacă cu orz sau cu cireşe, răguşeşte şi nu mai poate cânta”. In scurt timp se metamorfozează în uliu, îmbrăcând haina de iarnă.
Din categoria sărbătorilor consacrate animalelor domestice amintim Boul înstruţat, un fel de colind estival pentru obţinerea ploii, avându-1 ca erou pe animalul care este elementul principal al muncilor agricole aflate în desfăşurare.
Două mari momente calendaristice sunt suprapuse în această sărbătoare. Avem, în primul rând, reminiscenţe ale unui cult al soarelui, care reprezintă pe de o parte, în varianta solstiţiului de vară, polul principal al vitalităţii, de la care soarele se îndreaptă către iarnă, către moarte. Anunţarea morţii soarelui se face în toate credinţele ce îl au ca subiect: acum soarele se odihneşte, pentru drumul greu pe care-l are în faţă; împietrit, la amiază soarele stă-n loc. De aceea se juca Drăgaică de către fete, „ca să nu mănânce vârcolacii soarele”. Acum izbucnesc şi energiile solare negative (metafora celor treţ sori), care afectează vederea sau puterea de muncă a oamenilor care încearcă să se apropie de ei, acum sunt afectate toate plantele, şi ele lovite de umbra morţii.^ De aceea serbează Drăgaică, pentru a nu arde soarele recoltele. Aceeaşi aripă a morţii se poate răsfrânge, o dată cu trecerea către jumătatea neagră, rece, a anului, şi asupra destinelor umane: în această zi se hotărăşte cine va muri în anul viitor („cine nu-şi vede la răsăritul soarelui umbra capului va muri în cursul anului ).
Cea de-a doua semnificaţie majoră a sărbătorii o constituie nucleul Drăgaică. Aşa cum arată şi rădăcina acestui cuvânt, elementul central avut în vedere făcea parte din categoria dragostei, a magiei iubirii. Ca şi Dragobetele sau Drăgostiţele, era o sărbătoare majoră, amplasată într-un moment critic, care ovea menirea de a-i ajuta pe oameni să depăşească această încercare şi, prin intermediul iubirii, al dragostei împlinite, să găsească puterea necesară de a merge mai departe. Astfel, dacă Sânzienele pot fi asociate demonilor eolieni, cu o funcţie accentuat distructivă („dau florile înapoi”, iau sporul), reprezen­tările legate de Drăgaică (despre care se poate spune că nu sunt perfect sinonime) au în principal valenţe faste, centrate pe practicile de propiţiere („Drăgaica face a se coace fructele şi semănăturile mai repede, ferindu-le de stricăciuni şi de putreziciuni). Strâns legate de ultimul personaj sunt o serie de tradiţii care oferă informaţii inedite despre semnificaţiile sărbătorii. Putem spune astfel că avem de-a face cu o nouă sărbătoare feminină, destinată atragerii energiilor faste de către fete şi femei. De aceea, în această dimineaţă femeile se spălau cu rouă, făceau fierturi din plante aromate, „pentru a fi drăgăstoase”, sau făceau farmece de dragoste. Purtarea plantei numite drăgaică se înscria şi ea în acelaşi complex ritual: „pun flăcăii la pălărie şi fetele la cosiţe, zicând că va lua de soţ o fată sau un bărbat frumos”. Ca şi la Dragobete, bunele relaţii dintre sexe puteau fi asigurate prin respectarea prescripţiilor zilei: trebuia să nu se certe şi, pentru cei ce doreau să se căsătorească, fiecare trebuia „să facă dragoste în această zi”! Prin analogie cu Ciurica (15 iulie), Drăgaica se ţine de către femei „ca să nu capete bătaie de la bărbaţi, să nu capete drăgaică”. Aflăm astfel că în această zi se juca odinioară un fel de căluş, un dans ritual feminin, condus de Drăgana, însăşi divinitatea sau reprezentanta acesteia, la care mai putea fi prezent şi un partener masculin, Drăgan (o fată travestită), în care îmbrăţişările şi săriturile erau gesturile rituale fundamentale.

Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român