29 noiembrie, Ajunul Sf. Andrei, Noaptea strigoilor, Sf. Mc. Paramon, Sf. Mc. Filumen

Unul dintre cele mai mari ajunuri ale calendarului popular, ajunul Sf. Andrei este momentul în care se dezlănţuie forţele malefice, duşmanii tradiţionali ai ţăranului. Fie că sunt oameni (strigoii vii sau cei morţi), fie că sunt animale (lupii), ei găsesc ecou în tulburările atmosferice ale anotimpului care şi-a intrat deja în atribuţii. Frământările viscolului şi şuierăturile crivăţului au fost asociate adesea cu sufletele neliniştite ale morţilor necuraţi, care acum capătă putere şi acţionează nestingheriţi pe pământ (a se vedea în acest sens corespondentul occidental al sărbătorii populare a Zilei Tuturor Sfinţilor, în ajunul zilei de 2 noiembrie). Intensiunea magică a nopţii este subliniată şi de pogorârea pe pământ a sfinţilor-patroni ai lupilor (Sf. Petru sau Sf. Andrei), care le menesc acestora prada pentru anul ce vine. Ca şi ajunul Sf. Vasile sau al Sf. Gheorghe, este unul din momentele propice desfăşurării de practici magice cu caracter oracular.

Sf. Mc. Paramon şi cei împreună cu dânşii. În vremea împărăţiei rău-credinciosului împărat Decie era la răsărit un voievod cu numele Achilin, care prigonea foarte mult pre creştini. Acesta a adunat odinioară în temniţă un număr de trei sute şaptezeci de creştini. Şi s-a întâmplat a trece pe acolo un bărbat cinstit, cu numele Paramon, de credinţă creştină; acesta văzând atâta mulţime de sfinţi mucenici, gătiţi spre înjunghiare, a stătut înaintea acelei capişte idoleşti şi a strigat cu glas tare: „O! cât de mulţi drepţi înjunghie, fără vină, necuratul voievod, pentru că nu se închină idolilor lui celor fără de suflet şi muţi”. Iar voievodul, auzind aceste cuvinte, a poruncit slugilor să-l omoare şi pe el (Vieţile sfinţilor, III, pp. 1491, 1492).

Sf. Mc. Filumen. Sfântul mucenic Filumen era pe vremea împăratului Aurelian, trăgându-se din Licaonia. Sf. Mc. Paramon. Fiind pârât la ighemonul Anghirei Felix şi aducându-se înaintea lui, s-a mărturisit că este creştin. Şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, de la carele a primit cununa muceniciei cea neveştejită (Mineiele, III, p. 450).

Tradiţii: Despre Sf. Andrei se spune că ar fi fost stăpânul fiarelor sălbatice şi în noaptea zilei de sărbătoare le dă voie a umbla pe la toate răspântiile şi pe toate drumurile, cu soroc a mânca vitele celor ce n-au păzit sărbătoarea (Speranţia, I, f. 76 v). ♦- Sf. Andrei e sărbătoarea lupilor. În acea noapte ia lupoaica pui şi fată în noaptea de Sf. Gheorghe (Speranţia, I, f. 99 v). ♦ Toate animalele vorbesc în noaptea de Sf. Andrei (Gorovei, 1995, p. 8). Oamenii care ascultă cum vorbesc animalele în noaptea de Sf. Andrei, aceia mor (Gorovei, 1995, p. 8). ♦ În seara de Sf. Andrei copiii din flori se fac strigoi (Speranţia, VI, f. 288 v). ♦ Strigoaicele încep a umbla de Sfântul Andrei şi se risipesc la Sfântul Gheorghe, iar de atunci nu mai au putere, căci încep a creşte florile, busuiocul, adică mana lui Dumnezeu („Ion Creangă”, an VII, nr. 2, 1912, p. 54). ♦ În noaptea către Sf. Andrei ies strigoii. Strigoii sau strigoaicele sunt duhuri de bărbaţi sau de femei moarte, care în această noapte se întruchipează aievea din morminte. Tot strigoi se mai cheamă şi unii bărbaţi sau femei vii, care au coadă şi care în această noapte îşi părăsesc culcuşurile lor, fără ca să aibă vreo ştiinţă despre aceasta, şi umblă pe afară. Pentru a se apăra, se ascund coasele şi limbile de meliţă, se fac cruci cu usturoi pe la uşi, ferestre, se întorc cu gura în jos toate vasele. Dacă strigoii nu găsesc nici un loc pe unde să intre în casă, caută să-i cheme afară pe cei dinăuntru. Strigoiul vine şi strigă la fereastră: „Ai mâncat usturoi?” Dacă omul răspunde, îl muţeşte, iar dacă tace, se îndepărtează (Pamfile, 1997, pp. 219, 221). ♦ Cică odată, într-o noapte spre Sfântu Andrii, au prins strigoii un om în câmp şi l-au luat cu ei la un hotar ca să se bată. I-o dat în mâni o limbă de meliţoi şi l-o-nvăţat cum să zică când o da. Dar omul, în loc să zică cum l-o-nvăţat ei, zicea: „rănesc, ologesc, şchiopez, chiorăsc”. Şi pe care cum îl pălea, îl rănea, şchiopa, chiora. S-o bătut aşa pân’ la cântatul cocoşilor, apoi o fugit strigoii şi omu o venit acasă (Hasdeu, p. 250).
Obiceiuri: Bocetul Andreiului este un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii creştine a apostolului Andrei peste Anul Nou dacic. Fetele, după confecţionarea unei păpuşi din cârpe, numite Andrei, substitut al anului vechi, şi aşezarea ei pe laviţă, o jeleau ca pe un mort (Ghinoiu, 1999, p. 213). 4 Sf. Andrei se ţine de femei, strângându-se mai multe la un loc, şi fac covaşă, adică făină de păpuşoi muiată cu apă caldă, apoi o fierb şi mănâncă (Speranţia, VII, f. 137). 4 Fac un fel de azimă, pe care o coc în vatră, care are deasupra nişte semne făcute cu lingura; după ce s-a copt, o mănâncă cu toţii din casă, întingând într-o strachină cu usturoi pisat, amestecat cu apă şi sare, în care înting toţi (Speranţia, VII, f. 141).
Apărător de rele şi durere: Înspre Sf. Andrei să nu mături casa, că-ţi mănâncă lupii vitele (Gorovei, 1995, p. 127). ♦ Româncele ce voiesc ca vrăjitoarele şi strigoaicele să nu le ieie mana de la vacile lor, încongiură în noaptea spre Sf. Andrei vacile, mai ales pe cele mulgătoare, cu mac, după cum merge soarele şi, încungiurându-le, presură sămânţă tot de mac pe jos, împrejurul lor (Gorovei, 1995, p. 248). ♦ Apotropaic, se ung porţile, uşile şi ferestrele cu usturoi, iar la vitele de parte bărbătească se lipeşte de cornul din dreapta o cruce de ceară (Pamfile, 1997, p. 224). ♦ Facerea drobului de sare a vitelor, descântarea şi îngroparea lui într-o râză învelit, sub pragul uşii staulului. Această sare astfel preparată se scoate la Sân-Georgiu de sub pragul staulului şi în tărâţe ori în făină de cucuruz se dă vitelor de mâncare, spre a fi ferite de fermecături, vrăjitorii şi alte rele. Asemenea se dă la vite de această sare şi la Joi-Mari, înainte de Paşti (Mangiuca, 1882, p. 31). ♦ În ajunul Sf. Andrei se descântă sare, se îngroapă sub pragul staulelor de vite, apoi a doua zi se scoate şi se dă vitelor să lingă, ca să fie ferite de vrăjitoare (Gorovei, 1995, p. 255). ♦ De Sf. Andrei femeile fac câte două lumânări şi colac şi le duc la biserică. O lumânare o ia înapoi şi, cu ea aprinsă, în seara de Sf. Andrei, ocoleşte curtea şi oborul vitelor spre a fi ferite de gadini şi boli. Cine nu face aşa nu va scăpa cu vitele de a i le mânca lupii sau de a se bolnăvi (Speranţia, I, f. 285 v).

Despre vreme: Poporul crede că iarna va fi grea sau uşoară, după cum e vremea în această noapte (Speranţia, IV, f. 24 v). 4 Dacă de Sf. Andrei luna va fi plină şi cerul senin, iarna va fi moinoasă. Dacă luna va fi plină şi cerul întunecat, dacă va ninge sau va ploua, peste iarnă vor fi zăpezi mari şi grele (Pamfile, 1997, p. 230).
Oracular: Turta de Andrei: Fetele mari, care se adună la casa uneia pentru facerea turtei, aduc apă cu gura. Pentru colacul de Andrei aduc doar apă neîncepută. La turtă se pune în egală măsură apă, sare şi făină, măsurate cu o coajă de nucă. Fiecare fată îşi coace turta pe vatră şi apoi o mănâncă, aşteptând peste noapte voinicul (ursita), care va veni în vis să-i dea apă pentru astâmpărarea setei. Colacul este făcut din pâine dospită, punând în mijlocul lui un căţel de usturoi. Dus acasă, colacul este aşezat într-un loc călduros, unde este lăsat vreme de o săptămână. Dacă răsare usturoiul din mijlocul colacului, fata ştie că va avea noroc. Dacă usturoiul nu răsare, e semn de ghinion. În unele părţi, fetele, ca să-şi vadă ursitorul, pun sub căpătâi înspre Sf. Andrei patruzeci şi unu de fire de grâu, menindu-le în chipul următor:
„Voi, patruzeci şi unu de fire de grâu, Eu voi adormi Şi voi hodini,
Dar eu mă rog lui Dumnezeu Să-mi trimită îngerul meu, Să-mi arate pe ursitorul meu, Cel ce mi-i dat de Dumnezeu!”
Peste noapte fetele cred că-şi vor vedea în vis alesul. Grâul mai este utilizat şi pentru aflarea norocului. Toţi ai casei seamănă grâu în câte o strachină cu pământ. Îi va merge bine, va fi sănătos cel al cărui grâu va răsări cel mai bine şi va creşte frumos. În alte părţi, grâul se pune în apă curată şi, dacă răsare, se zice că acel ce l-a pus va avea noroc. Tot în acest scop se pun în apă şi ramuri cu muguri, pentru a îmboboci. Aceste crenguţe înflorite sunt viitoarele sorcove de la Sf. Vasile (Pamfile, 1997, pp. 227, 228, 229). 4 Spre Sf. Andrei se măsură bine nouă ceşcuţi cu apă, ce se toarnă într-o strachină, sub icoane. A doua zi dimineaţa se măsură din nou, cu aceeaşi ceaşcă, apa din strachină. Dacă va prisosi apă cât de cât, măcar o picătură, va fi cu noroc; de va fi apa cu scădere, va fi fără noroc („Şezătoarea”, an II, 1893, p. 128). 4 Păzitul usturoiului: se adună la o casă mai mulţi flăcăi şi fete. Pe o masă pun mai multe căciulii de usturoi, împrejmuite cu tămâie, smirnă şi câteva lumânări de la Paşti, aprinse. Pun apoi pe masă diferite feluri de mâncare, apoi se aşează toţi în jurul mesei, mănâncă, vorbesc şi râd până în zori. Fetele îşi împart usturoiul, pe care îl duc a doua zi la biserică, pentru a fi sfinţit. Usturoiul este păstrat mai apoi la icoană, fiind bun de făcut „de dragoste”. Usturoiul păzit primăvara se pune în pământ şi-i bun de leac; cu el pot fi tratate şi vitele bolnave (Pamfile, 1997, p. 226).
Magie: Fetele fac vrăji de ursită, vrăjind de peţire, de dragoste, căutându-şi de noroc, sau făcând farmece de răutate, care trebuie să se lipească de duşmani şi de casele lor (Pamfile, 1997, p. 225). ♦ Un flăcău care-i mai voinic şi mai curajos prinde un liliac (pasăre), îl pune într-o oală de lut nouă şi se duce la hotar, unde au să se bată strigoii, şi îngroapă oala acolo. După şapte zile se duce iarăşi, o dezgroapă şi-n ea găseşte o greblă, un ţepoi şi o coasă. Cu grebla aduc binele asupra satului, cu ţepoiul împrăştie răul şi cu coasa răpun pe duşmanii lor (Speranţia, VIII, f. 239).

Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român