Sensul tinereții și al bătrâneții în spiritualitatea ortodoxă

Prunci, copii, tineri, maturi, bătrâni.
Acestea sunt treptele, stadiile prin care trecem prin viața pământească, pregătind-o pe cea veșnică.
Ne amintim cu plăcere și bucurie de inocența copilăriei, cu nostalgie și anumite regrete de tinerețe, ne place vârsta maturității
și nu ne bucurăm în fața bătrâneții, aducătoare de neputințe și boli, de încetarea activității și de pierderea unei anumite poziții în societate. Nu ne place să fim numiți bătrâni și ne ascundem de multe ori vârsta. Societatea încurajează tinerețea și descurajează bătrânețea, nu știe ce rol să-i dea, pentru că la capătul ei se găsește moartea, privită ca sfârșitul a toate ori trecere în neființă.
În Biserică și în familiile îmbisericite, vârstele au alt sens, alt înțeles. Acesta se pogoară din negurile vremilor, din istoria vechiului popor ales Israel, se modelează după cuvintele și viața sfinților și ajunge la noi, în veacul 21 de la Hristos, încăpățânându-se a se
întrupa în viața creștinilor care vor să trăiască și să-și numere anii după cum însuși Dumnezeu o face.
Să pornim cu Vechiul Testament, perioada de peste cinci milenii de până la Mântuitorul Iisus Hristos. În familia tradițională evreiască, un copil era privit ca un mic matur, sau un matur nedeplin, la fel și tânărul, spre deosebire de vremurile noastre, când accentul s-a mutat de pe ajungerea la maturitate, deplinătate, la trăirea fiecărei vârste, uitându-se ori de-a dreptul refuzându-se un model, un tipar al maturității. Copilul, până la 12 ani, băiețel sau fetiță, era lăsat pe lângă casă, educat, instruit, învățat să scrie și să citească, lucru nou pe timpurile acelea. Băieții se tăiau împrejur, primul născut de parte bărbătească se închina la templu, se obișnuiau cu poruncile lui Dumnezeu și cu treburile gospodărești, pregătindu-se și pentru viața de credincios matur, și pentru locul în societate.
La 12 ani, copilul se numea tânăr, depășea vârsta prunciei, și se accentua rolul său de viitor matur. Accentul se muta de pe memorare pe înțelegere, explicare, și lângă tată sau mamă, tânărul se pregătea pentru viața de familie și un rol în societate. Viața religioasă era
împletită cu cea de zi cu zi în mod armonios. Din păcate, astăzi perioada dintre 7 și 12 ani este una în care majoritatea copiilor se
depărtează de Biserică, iar părinții nu mai reușesc să se ocupe și de educația lor religioasă, lăsându-i la stadiul de Tatăl nostru și
Îngerașul, de însemnare cu semnul Sfintei
Cruci, ceea ce ajunge să-i coste, deoarece ei nu se maturizează duhovnicește, ori trupul de tânăr și mintea de copil reușesc să comită
multe greșeli sufletești până aproape de vârsta de 30 de ani, când mulți simt nevoia să se educe singuri și să recupereze educația și formarea duhovnicească.
În jur de 15-16 ani avea loc ceea ce azi am numi majorat. Responsabilitățile tânărului începeau să ia forme din ce în ce mai
mature, precum implicare în viața economică, prestarea de serviciu militar, căsătorie, dar încă sub tutela părinților, până aproape de 30 de ani, când era considerat matur în toată puterea cuvântului. Chiar dacă unii nu erau foarte religioși, sau cădeau în anumite patimi, tinerii rămâneau cu o bază și o structură solidă de educație familială și duhovnicească. Cei 7 ani de acasă erau de-a dreptul 15-16 în familia evreiască.
De la 30 de ani, tânărul se dezvolta autonom, dar nu rupt de familie, căutând să aprofundeze atât viața după Legea lui Dumnezeu, cât și să urce pe scara socială, să-și dobândească o poziție onorabilă în viața comunității și a tribului său, adică o notorietate zonală, cum i-am spune astăzi. Felul în care știa atât să devină un gospodar și un bun profesionist în domeniul său, cât și un bun cunoscător al voii lui Dumnezeu, îl definea și îi măsura succesul personal. 
Bătrânețea era caracterizată de încetarea dinamismului fizic, de experiență de viață și de o concepție religioasă bine așezată, pe care comunitatea o respecta și de care considera că are nevoie pentru a-și asigura stabilitatea și prosperitatea. În sfatul bătrânilor puteai intra la 40-50 de ani, dacă te arătai vrednic, dar și niciodată, dacă nu te maturizai și cădeai în păcate de rușine. Înțeleptul Solomon arată că tânărul înțelept merită să stea în sfatul bătrânilor, pe când bătrânul neînțelept nu merită respect.
Bătrânețea se pregătea pentru  viaţa de dincolo, privită ca o continuare a celei de aici, deci dacă ai știut să fii gospodar și înțelept
şi să asculţi pe Dumnezeu, rămânând în apropierea lăcașului sfânt, nădăjduiai să petreci veşnic în compania lui Dumnezeu și a personalităților poporului tău.
Astăzi, tânărul se folosește de majoratul legal pentru a se rupe de familie, pentru a face cum îl taie capul, maturizându-se strâmb,
haotic, învățând pe pielea lui ceea ce știa deja din familie. Părinții nu sunt respectați, nu sunt ajutați, și autoritatea Bisericii se contestă. Ceea ce gâdilă urechea și simțurile e bun, oricine caută să ne educe, să ne șlefuiască, să ne spună adevărul, este respins. Chiar și creștinii care spun că respectă Biserica și cred în Dumnezeu, nu au de multe ori un duhovnic și petrec ani la rândul dezvoltând numai partea fizică și psihică a vieții, lăsând în stadiul de copil ori tânăr partea duhovnicească. Își pierd astfel de timpuriu autoritatea în fața propriilor copii, care la rându-le au ce nega, dar nu găsesc ce afirma, un model pe care să-l urmeze. Aici nu ar
strica să vină Biserica cu din ce în ce mai multe oferte educative și să se afirme ca o familie viabilă. Maturitatea acestor tineri nu e
maturitate adevărată, pentru că îi lipsește o concepție de viață sănătoasă și cumpătarea, iar bătrânețea, chinuită, izolată, tulburată,
infantilă.
Modelul acesta tradițional, care a funcționat nu doar înainte de Hristos, ci și după, până la jumătatea secolului trecut, este ridicat
la un nivel și mai înalt de Biserică, după învățătura Domnului Iisus. Acest fapt are însă și un efect mai puțin îmbucurător: se vede și mai mult diferența între un matur după calapodul bisericesc și un imatur laic, după calapodul lumesc; poate această diferență să deschidă totuși ochii multora.
Domnul Iisus, ca și cel mai sfânt bărbat născut din femeie, Sf. Ioan Botezătorul, dar și Măicuța Domnului, Preasfânta și Preacurata, au
copilărit normal, dar în ascultare și respect față de părinți, crescând și cu vârsta, și cu înțelepciunea, și cu harul, la Dumnezeu și la
oameni, după cum ne spune Sf. Ev. Luca. Chiar dacă la 12 ani avea capacitatea de a pune în încurcătură pe înțelepții Academiei din
Ierusalim, nu vedem în Mântuitorul vreun puber sau adolescent rebel, ci întors acasă, le rămâne supus Maicii Sale și dreptului Iosif. Și pe ei îi uimește de multe ori, dar nu îi contestă niciodată. Așteaptă până la 30 de ani, când poate fi recunoscut ca matur deplin de
societate, și nici atunci nu uită de respectul, ascultarea și grija față de Maica Domnului, până dincolo de fericita ei adormire. Până
atunci, își îndumnezeiește firea umană, și roadele se văd: 40 de zile de post desăvârșit în pustiu, înfrângerea ispitelor diavolești, nopți
întregi de priveghere și rugăciune, putere asupra naturii, bolii, morții și demonilor, jertfă de Sine pentru noi și a noastră mântuire. De
multe ori, azi, se sare peste această etapă, a formării lăuntrice, și atunci societatea se umple de specialiști care nu au morală, principii solide, izvorâte din virtute înrădăcinată adânc ani la rând.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că trupul nostru muritor se trece din zi în zi, dar omul lăuntric se înnoiește. Tot el arată că scopul urcușului omenesc este vârsta maturității duhovnicești și deplina unire cu Dumnezeu.
Creștinismul vine cu o mult mai clară imagine a vieții de dincolo datorită deschiderii Raiului de către Mântuitorul Hristos și astfel, moartea devine o trecere, un examen, iar perioada de până la sfârșitul lumii, o așteptare activă a unui trup care nu se trece din zi în zi și are altfel de înfățișare și nevoi, ca ale Domnului după Înviere, și o viață deplină, fericită și slăvită a unui duh matur, pregătit de unire cu Dumnezeu, cu îngerii și sfinții. Trupul, cu diferitele schimbări metabolice, ne amintește mereu să socotim bine cât efort și timp investim în cele lumești, cât de tare ne uzăm, căci nu este făcut să ne susțină prea mult.
Sufletul, cu cât are probleme nerezolvate, risipiri, dezechilibre, lipsuri în educație, cu atât își cere mai cu putere dreptul la pace și fericire, neconfundate cu lenea și plăcerea.
După cuvântul Psaltirii și al Sf. Pavel, ceea ce se învechește, îmbătrânește, se apropie de pieire. Pe acestea, Dumnezeu le schimbă cu
cele noi după Judecata universală. Avem voie să îmbătrânim fizic, să ne reducem pretențiile și ambițiile lumești, dar nu și sufletește, aici vigoarea tinereții și maturitatea duhovnicească sunt cele care trebuie să ne caracterizeze.
Observând ceea ce ne dă vigoare, bucuriile care nu au ca rezultat dureri, omul ajunge să se concentreze pe cele duhovnicești, să se
pondereze, să fie mai cumpătat. Trupul are voie să îmbătrânească, să obosească, să se îmbolnăvească, dar nu și sufletul. Acesta
trebuie să se maturizeze, să stăpânească trupul cu înțelepciune, să fie plin de vigoare, chiar dacă nu o mai cheltuiește în cele din afară, să elimine și cele mai mici boli, toate pentru a sesiza din ce în ce mai mult partea duhovnicească din lume, și, cei aleși, să simtă
chiar și realitățile pur spirituale, rodind daruri dumnezeiești spre întărirea noastră, a celorlalți care nu am ajuns până acolo.
Creștinul are așadar doar trei vârste spirituale și patru materiale: copilăria, tinerețea și maturitatea, comune, la care trupul mai
adaugă și bătrânețea. În copilărie, ne așezăm cât mai bine și mai corect în lume și în familie, înglobând mai mult sentimental și mecanic cele duhovnicești. În tinerețe, simțim efectiv bucuria și durerea creșterii, dezvoltării, greutatea fiind să creștem atât trupește și intelectual, dar și duhovnicește și bisericește. Maturitatea se caracterizează prin activitate, energie, organizarea și așezarea în ordine a celor lumești și duhovnicești, dar și împletirea lor din ce în ce mai armonioasă, dând prioritate crescândă spiritualului.
Așa numita bătrânețe ar trebui să ne convingă definitiv că adevărata viață nu e aceasta și sufletul matur, însoțit de trupul bătrân, poate rodi însutit daruri dumnezeiești, pentru că peste 50 de ani, omul ar trebui să posede și experiență, și înțelepciune, să aibă
lucrurile clar așezate în viață și în minte, sentimentele educate și ascultătoare, deci temelia pe care Dumnezeu trimite daruri
deosebite, între care cele mai mari sunt credința – vederea continuă a celor nevăzute – nădejdea, periscopul nostru duhovnicesc în
lumea sfinților și a îngerilor, și dragostea, energia jertfelnică, dăruitoare și puternică a vieții adevărate, autentice. Orice abatere de la
acest calapod se vindecă în Biserică, în relație cu duhovnicul, în citiri și călătorii duhovnicești, în osteneli și rugăciune.

Pr. George-Ovidiu Chirița