Durerile fără de voie

Nu ajunge sufletului, spre desăvârşita izbăvire din păcat, reaua pătimire de bunăvoie, de nu se va desface de el prin focul celei fără de voie.
(Ilie Ecdicul, Filocalia)

Nimic nu s-a schimbat în lumea aceasta, în privința modului în care privim bucuriile, desfătările și plăcerile, de mii de ani.  Am vrea să ne împărtășim de ele și să evităm durerile, necazurile, eșecurile. Când însă e vorba de viață, de umanitate, de vindecare și împlinire, creștinii se întorc spre cei care le oferă un model de urmat și nu numai, ci îi pot și ajuta, îndruma, inspira, cei prin care lucreaza harul lui Dumnezeu, anume oamenii duhovnicești și sfinții.
Societatea ar vrea să ne convingă că există modalități și tehnici prin care omul poate crește, deveni cineva, poate ajunge matur, responsabil și împlinit aproape fără dureri, urcând încet și sigur, timp de mai mulți ani, evitând pe cât se poate greșelile, respectând regulile școlii, familiei, locului de muncă, legile statului, toate instituțiile care ne poartă de grijă în lumea aceasta.
Chiar și moartea ne este promisă fără dureri, liniștită, eventual când o cerem noi de la un doctor binevoitor, căruia legile țării îi permit să ne ușureze trecerea din viața aceasta.
Durerile, efortul ostenitor, nevoința, lupta cu sine, transpirația, tăierea voii și comodității proprii, supunerea sub bagheta unui mentor sau antrenor, sunt rezervate celor care vor neapărat ceva mai mult, care ies din standard, din obișnuit, care vor să exceleze, să depășească niște limite normale. Astfel de oameni constituie excepții; îi admirăm, îi aplaudăm, dar nu trebuie să ne simțim obligați să le și urmăm, aceasta nu e pentru toți.
Același Ilie Ecdicul, un nevoitor de acum multe veacuri, spune: „Precum pricinile mai generale ale ispitelor de bunăvoie sunt trei: sănătatea, bogăţia şi renumele, aşa şi ale celor fără de voie sunt trei: pagubele, batjocurile şi bolile. Unora le sunt acestea spre zidire, iar altora spre surpare”. Adică cine vrea mai mult pe plan fizic, financiar, sau al poziției în societate, acela își asumă osteneala și durerile unor astfel de țeluri. Altora le este semn de nefiresc și nesănătate faptul că i-au ajuns, fără să vrea cu dinadinsul, pierderi materiale, necinste și ocară, boli și neputințe, care îi împing să ia măsuri de revenire la normal și sănătate. Se poate și invers, adică ambițiile trupești, materiale și nevoia unui statut de cinste, să ruineze un om, în loc să-l ridice, iar pagubele, cearta și calomniile, bolile și neputințele, să doboare pe cel care nu le abordează cu mintea și atitudinea care trebuie.
Sf. Petru Damaschinul, un alt trăitor și scriitor în volumele colecției „Filocalia”, spune așa: „Nu toţi primim binefacerile la fel, ci unii primind focul Domnului sau cuvântul Lui, prin lucrare, se fac la inimă mai moi ca ceara, iar alţii prin nelucrare ne arătăm mai întăriţi ca lutul şi cu totul împietriţi. Şi dacă nu-l primim la fel, (Domnul) nu sileşte pe cineva dintre noi. Ci, precum soarele trimite razele peste tot şi luminează toată lumea şi cel ce vrea să-l vadă nu e silit de el, şi nimeni nu e cauza lipsirii de lumină, dacă Dumnezeu însuşi a făcut soarele şi ochiul, decât omul care are stăpânirea (peste ochi), aşa şi aici,
Dumnezeu trimite tuturor razele cunoştinţei, iar după cunoştinţă a dat şi credinţa ca ochi. Iar cel ce vrea să primească prin credinţă cunoştinţa sigură, păzeşte prin fapte amintirea ei. Şi acestuia îi dă Dumnezeu mare râvnă, cunoştinţă şi putere.
Căci prin cunoştinţa naturală se naşte râvna, în cel ce o alege pe ea, şi din râvnă (se naște) puterea de a lucra; şi prin lucrare se păstrează amintirea; şi din amintire se naşte o mai mare lucrare; şi din aceasta o mai mare cunoştinţă; şi din aceasta, numită cuminţenie, se naşte înfrânarea patimilor şi răbdarea întâmplărilor dureroase; iar din acestea petrecerea cea după Dumnezeu şi cunoştinţa darurilor lui Dumnezeu şi a greşelilor proprii; şi din acestea recunoştinţa, prin care se naşte frica de Dumnezeu, din care vine păzirea poruncilor, adică plânsul, blândeţea, smerita cugetare; din aceasta se naşte puterea de a deosebi; şi din aceasta străvederea sau puterea de a putea prevedea greşelile viitoare şi de a le înlătura din vreme, prin curăţenia minţii, datorită experienţei şi amintirii celor de mai înainte, şi a celor prezente, şi a celor săvârşite din nebăgare de seamă; şi din acestea nădejdea; iar din acestea neîmpătimirea şi dragostea nesăvârşită”.
Tot el ne încurajează: „Vai, cum uităm cât pătimesc şi se ostenesc ostaşii şi tâlharii numai pentru pâine! Şi cât se  înstrăinează cărăuşii şi marinarii! Câtă osteneală rabdă toţi oamenii fără nădejdea în împărăţia cerurilor, măcar că de multe ori nu ajung nici la scopul pentru care ostenesc. Iar noi nu vrem să răbdăm pentru împărăţia cerurilor şi pentru bunătăţile veşnice un lucru aşa de mic. Şi doar n-am simţi multă osteneală, dacă am vrea cu hotărâre aceasta; şi împlinirea virtuţilor nu e un lucru împovărător şi de nepurtat, ci e mai degrabă o bucurie şi o odihnă, prin nădejdea, negrija şi cinstea fără de voie (adică pe care nu am căutat-o noi, n.n.) ce urmează virtuţii. Căci şi duşmanul se sfieşte şi se minunează de ea. Iar sfârşitul ei este veselie şi fericire. Dar nu numai atât, ci chiar în ea însăşi nepătimirea are amestecată bucuria, precum viaţa lipită de cele materiale are întristarea în patimile necinstite. Fie deci să ne izbăvim de aceasta şi să avem parte de viaţa nematerială şi de veşnica neîmpătimire, care naşte mortificarea trupului, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată cinstea şi închinarea în veci. Amin!”.

De acum 2900 de ani, împăratul Solomon și-a dat seama că până și bucuria roadelor muncii proprii nu este rodul automat al ostenelii și priceperii omului, ci un dar de la Dumnezeu. Sfinții Părinți ne învață în același duh să primim cu smerenie și recunoștință bucuriile care ne vin de la Dumnezeu, pentru că în urma lor nu vin dureri înțelepțitoare, și tot ei afirmă într-un glas că după desfătările căutate de noi înșine, chiar cele mici și părut nevinovate, vin durerile fără de voie.
Durerile de voie, sau nevoințele asumate de noi înșine, completează și se zidesc pe temelia celor fără de voie, adevăratele nevoințe. După cum arată și cuvântul însuși, nevoință înseamnă ceva împotriva voinței noastre egoiste. Partea credinciosului o reprezintă asumarea de voie, prin răbdare, smerenie și credință neabătută în Dumnezeu, a durerilor fără de voie. Nici epitimia sau canonul de la Spovedanie, chiar și când îl primim în sfătuire cu duhovnicul, nu se pliază pe socotelile și așteptările noastre, dar este o rețetă și o dietă care se ia și se urmează cu strictețe.
Când ne asumăm noi înșine, fără binecuvântare, anumite nevoințe, riscăm două extreme: Una, în care cad mai puțini, ce-i drept, o constituie râvna nesocotită la post, priveghere, metanii, milostenie, slujirea aproapelui, citire de cărți sfinte, pelerinaje la slujbe, hramuri și locuri sfinte. Tot de acum 2900 de ani, Solomon spune în Sfânta Scriptură că există o dreptate și o înțelepciune fără măsură, care distruge, în loc să zidească.
Cealaltă extremă este a iubirii și cruțării de sine, când căutăm părinte îngăduitor, canon mic și scurt, acces facil la Sfânta Împărtășanie, o biserică unde suntem lăsați în ale noastre, fără să ni se ceară un urcuș duhovnicesc, o relație cu  Dumnezeu și aproapele care să nu ne angajeze prea mult, un compromis funcțional cu noi înșine și multe altele.
Chiar și când dăm peste un părinte cu discernământ și putere în cuvânt și rugăciune, care ne îndrumă și ne crește spiritual după voia lui Dumnezeu, tot rămâne o porțiune în care acționează durerile fără de voie. Creatorul, Mântuitorul, Purtătorul de grijă și Judecătorul nostru știe cel mai bine, iubește cel mai mult, îndrumă desăvârșit cu doza corectă și echilibrată de durere și mângâiere, în ritmul cel mai potrivit, pe fiecare. Nu este nimic mai viu și lucrător, care să ajungă așa de profund, unde numai ochiul dumnezeiesc vede, ca lucrarea dumnezeiască ce se vădește în cuvinte, împrejurări, stări sufletești și trupești, doar să o primim și să o răbdăm cu credință, smerenie și rugăciune.
Urmările, efectele benefice ale durerilor fără de voie se văd uneori mai repede și de cele mai multe ori în timp, șlefuindu-ne până la dezvelirea chipului dumnezeiesc de fii ai Tatălui ceresc. Biserica explică măcar în parte, ne stă alături și ne sprijină în purtarea și suferirea cu răbdare, înțelepciune, dragoste și credință a acestor dureri. Ea se bucură împreună cu noi de sfârșitul lor, pregătindu-ne pentru cele care urmează după o perioadă de odihnă și mângâiere, iar la capătul urcușului duhovnicesc, ne petrece în lumea fără durere, întristare și suspin, unde se șterg lacrimile și se trăiește bucuria slavei lui Dumnezeu.

Pr. George Ovidiu Chirița