„Duminica Fiului Risipitor, dorința de a cunoaște și dorința de a iubi și de a fi iubit”

Întoarcerea Fiului Risipitor – Pericopa Evanghelică de la Sfântul Evanghelist Luca

„Sfânta Evanghelia de astăzi ne arată, de fapt, că păcatul şi înstrăinarea omului de Dumnezeu nu sunt stări fireşti, ci nefireşti, chiar dacă, uneori, oamenii ajung să se obişnuiască a păcătui atât de mult încât păcatul este privit a fi ceva firesc sau normal, iar moartea ca fiind un fenomen natural. (…) Omul are libertatea de a folosi toată energia vieţii sale, darurile sale naturale sau dobândite după cum doreşte, iar Dumnezeu respectă această libertate, chiar dacă ştie că omul o poate folosi într-un mod contrar voinţei divine. Totuşi, pe lângă respectul arătat de Dumnezeu libertăţii omului, Evanghelia de astăzi ne arată şi drama sau eşecul libertăţii omului ca înstrăinare de Dumnezeu”, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Biserica Ortodoxă s-a aflat la data de 4 februarie 2018, în Duminica a XXXIV-a după Rusalii sau a Întoarcerii Fiului risipitor. La Sfânta Liturghie, în toate bisericile ortodoxe s-a citit Pericopa Evanghelică de la Sfântul Evanghelist Luca (cap.15, vs.11-32) în care ni se prezintă Întoarcerea Fiului risipitor.

Pilda Întoarcerii Fiului Risipitor – Un fragment de o profunzime spirituală specială

Duminica a XXXIV -a după Rusalii prezintă una dintre cele mai frumoase pilde rostite de Mântuitorul Iisus Hristos, cea a Întoarcerii Fiului risipitor. Mântuitorul a semănat cuvântul Său în două chipuri: în mod direct, de pildă Predica de pe munte, convorbirea cu Nicodim, convorbirea cu femeia cananeancă, şi în mod indirect, prin pilde. Prin pilde, adresarea era oarecum pe ocolite, ca ascultătorii să cugete pentru a afla adevărul exprimat astfel.

Pericopa Evanghelică a acestei duminici este un fragment de o profunzime spirituală specială, dar și de actualitate. Ea ne invită spre adâncă meditație, având în centrul său Pilda Fiului risipitor. O parabolă atemporală, am putea spune, pentru că ea surprinde cele două atitudini ale omului, nu doar al ascultătorilor Mântuitorului Iisus Hristos în fața cărora a fost rostită, ci și comportamentul universal al omului în fața Cuvântului lui Dumnezeu; una de fidelitate sau de ascultare faţă de El, de împlinire a voii Lui şi de statornicie în a rămâne locuitor al Casei Lui, iar alta, de înstrăinare de Dumnezeu.

În cuvântul de învăţătură rostit, în Biserica „Sf. Voievozi” din Săvinești, părintele paroh Petru Munteanu a explicat învăţăturile ce reies din Pericopa Evanghelică rânduită a fi citit în această duminică la Sfânta Liturghie.

O pildă care picură în sufletele noastre esența Înțelepciunii lui Dumnezeu

„Aceasta a doua Duminică a Triodului ne vorbește nouă într-un mod foarte frumos, despre casa noastră, despre întoarcerea Acasă, la Dumnezeu. Este duminica Fiului Risipitor. Mântuitorul obișnuia să vorbească în pilde, o pildă fiind o povestioară foarte scurtă, care comprimă o învățătură, un mesaj duhovnicesc. Această minunată pildă, picură în sufletele noastre esența Înțelepciunii lui Dumnezeu. Astăzi, în Duminica Fiului Celui Risipitor, ni se vorbește despre un părinte, pe care-L identificăm ca fiind Dumnezeu, ni se vorbește nouă despre o casă și o întoarcere acasă, după ce unul dintre copiii Săi a plecat pentru o vreme departe, foarte departe, risipindu-și darurile părintești”, se arată în cuvântul de învățătură al părintelui Petru Munteanu.

Meditând asupra textului evanghelic duminical, părintele Petru Munteanu a continuat omilia, evidențiind cele două caracteristice esențiale ale naturii umane:

„Natura umană poate fi definită ca având două caracteristici esențiale, două stări distincte și complementare. O caracteristică a noastră este nevoia de a cunoaște. Omul are în el o curiozitate continuă, caută continuu. Caută și cel sărac și cel bogat și cel înțelept și cel mai puțin înțelept. Toată lumea caută, are în ea o sete de a cunoaște, de a ști, de a afla informații. Suntem într-o continuă căutare. O nevoie continuă de a cunoaște, socotind că știm mai mult sau mai puțin, decât ceilalți. Că suntem mai informați , din informația aceasta diversă care abundă , continuu, vine peste noi ca o avalanșă.

Cunoașterea adevărată stă în căutarea lui Dumnezeu și este desăvârșită prin rugăciune

Dorința aceasta de cunoaștere , deseori se transformă în grijă sau îngrijorare. Și se știe că , grijile sunt cele care ne fac nefericiți și posomorâți. Ele ne împiedică să fim plini de viață și de veselie. Setea de cunoaștere care se transformă în grijă pe termen lung te obosește, te îmbolnăvește. Cunoașterea adevărată stă în căutarea lui Dumnezeu, doar această căutare-găsire aduce pace și liniște interioară. Căutarea lui Dumnezeu ca formă de cunoaștere duhovnicească este desăvârșită prin rugăciune.

A doua caracteristică a naturii umane este nevoia de a iubi și de a fi iubit. Simțim această nevoie de iubire și de a oferi iubire…  Sfânta Evanghelie de astăzi vorbește despre un fiu care a plecat să cunoască, fără să fie prins în izvorul cunoștinței, care este Dumnezeu. A plecat să își risipească timpurile și timpul, căutând, căutând, căutând… până când a ajuns la nivelul biologic al porcilor, adică la un stadiu grosier. Stare a animalului care caută doar hrana de subzistență, rădăcinile, doar spre pământ, pe sub pământ, privește doar pământul, materia stricăcioasă și pieritoare.

Este de fapt starea sau definiția societății de consum, societate care folosește numeroase mijloace ca să ne convingă că singura competență valoroasă este aceea de a ști să câștigi bani și să trăiești în “desfătări” precum “norocoșii” sorții. Pentru această filozofie a lumii se pare că nu există decât ceea ce se arată, se vede și se desfășoară sub ochii ei. Intrând în felul acesta al lumii, nu vom realiza decât cu timpul că suntem privați de adevărata libertate. Lumea economică are tot interesul să ne facă dependenți de iubiri mici, să fim veșnic plini de așteptări și veșnic nefericiți. Secretul adevăratei fericiri, taina adevăratei iubiri ce devine mai apoi bunătate, se găsește cu totul în altă parte…”

În pilda Fiului celui Risipitor trăim drama vieții noastre

„Ne spune Sfânta Evanghelie prin Pilda Fiului Risipitor, că acest tânăr era rupt de cunoaștere. El căuta alte cunoștințe, precum odinioară Adam și Eva. Și ei, mâncând dintr-un măr, au uitat de căutarea îmbrățișării și prezenței lui Dumnezeu, Înțelepciunea, Viața și Adevărul nostru. Au căzut din Rai primii părinți, precum Fiul Risipitor care s-a prăvălit de la casa tatălui său, căzând din ce în ce mai greu, căutător de cunoștințe cu litere mici, mici, mici, care vor ajunge praf și pulbere și căutător de iubiri , iubiri târgovețe, iubiri puse pe tarabă. Și iubirile, ca și cunoștințele, sunt diferite…

Și astăzi lumea de consum spune:  ”Ce pot să fac ca să mă iubești? Uite, mă operez, uite, mă schimb, uite, trag de fiare… , merg la sală, iubește-mă ! Ce să fac ca să ții la mine? Numai să mă iubești! Iubește-mă!”  Devenim, după corul și marșul mulțimilor ce ne înconjoară, căutători de iubiri mici și mărunte și căutători de cunoștințe stricăcioase și informații fără de folos. Ne prăvălim și ne prăbușim într-un mare târg sau bâlci al lumii, într-o mare aglomerație care nu mai știe ce este Cunoașterea și nu mai știe ce este Iubirea. 

Fiul pierdut și-a adus aminte de Tatăl său

Ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi că acest fiu pierdut și-a adus aminte de Tatăl său, și-a adus aminte de Dumnezeu și în această aducere-aminte de iubirea Părintelui, ia drumul către acasă. Ia drumul către Biserică. Ia drumul către rugăciune. Ia drumul către Iubirea în care el a crescut odinioară, singura Iubire din care el poate să învețe să iubească. Nu vom învăța să iubim dacă nu am simțit iubirea lui Dumnezeu, iubirea aceasta răstignită și necondiționată.

Nu vom învăța să cunoaștem niciodată dacă credem că în cunoaștere trebuie să facem concurență cu computerul. Noi nu suntem computere! Noi suntem chemați să trecem dincolo de informația computerului, în cunoașterea aceasta care se numește Înțelepciune. În cunoașterea aceasta care se numește Armonie, în cunoașterea aceasta care se definește ca fiind și mister, miracol, cunoaștere care este viața cu tot ce ne înconjoară. Computerele sunt să slujească, nu să faci competiție cu ele. Omul este creator, inovator, inspirat și cunoscător doar când nu se rupe sau se depărtează de izvorul Cunoașterii care este Dumnezeu.

Fiul pierdut se întoarce către Tatăl cel Ceresc – Face fiul cel pierdut un pas, Dumnezeu face o mie

Se întoarce fiul cel pierdut către Tatăl cel Ceresc, se întoarce către Biserică, se întoarce înapoi acasă, la izvoarele cunoașterii și ale iubirii. Se întoarce plin de dor și plin de remușcare, pentru că și-a irosit timpul și viața. Prin aceste încercări trăite în uitare de Iubirea Părintelui , el, de fapt, a dobândit mai multă claritate asupra a ceea a pierdut, a irosit, adică cunoașterea și iubirea de la Dumnezeu.

Ne spune Sfânta Evanghelie în această frumoasă pildă, că mergând către Tatăl său, Părintele Ceresc, aleargă în întâmpinarea lui. Face fiul cel pierdut un pas, Dumnezeu face o mie. Face fiul cel risipitor pașii cu stângăcie înapoi spre acasă, greoi , copleșit de aducerile aminte a ceea ce a fost, prăbușit în necunoștințele, rătăcirile lui, îndoielile lui, în iubirea lui deșartă și de vânzare, pentru toate iubirile lui risipite, deșarte și de vânzare. Dumnezeu Părintele, îl îmbrățișează, dăruindu-i Iubirea cea adevărată și Cunoștința de Sine care înseamnă Înțelepciune. 

Ne întoarcem acasă de fiecare dată când dorim să fim cu Dumnezeu

Se întoarce fiul acasă, cum ne întoarcem și noi acasă, ne întoarcem acasă de fiecare dată când dorim să fim cu Dumnezeu. Când dorim să ne regăsim prin Taina Sfintei Spovedanii. Când ne dăm seama cât de risipitori am fost cu darurile noastre; cât de mult am pierdut cu nimicurile; cât de mult am investit în praf și pulbere; cât de mult am socotit că lumea materială este totul, că doar cheile și hârtiile sunt de valoare. 

Grija sau preocuparea de Împărăția Cerurilor înseamnă dorința noastră de a fi, cum a spus dascălul astăzi, la citirea Apostolului, de a fi Templul Duhului Sfânt, de a avea în noi pacea și iubirea, liniștea și binecuvântarea, recunoștința și frumosul, de avea această stare și a lucra celelalte lucruri exterioare din universul material doar în starea aceasta.  Nu mai contează nimic dacă ne pierdem pacea și iubirea. Nu mai contează nimic dacă ne pierdem liniștea și frumosul din suflet.  Nu putem experimenta sau cunoaște nimic cu urâtul și nimicul, decât amăgire, moarte, o moarte veșnică… ”

Nu mai contează nimic dacă ne pierdem pacea și iubirea

Se întoarce Fiul cel pierdut acasă, și gândul către casă, de fapt, l-a adus pe Părintele Său la el, care l-a luat în brațe. Această întoarcere acasă, aducere aminte de adevărata iubire și adevărata cunoaștere este o repunere în drepturi. Drepturile reprimite sunt haina de nuntă.

”La slujba înmormântării vedem că cel depus în biserică, petrecut cu rugăciune către mormânt, către îngropăciune, are o pânză albă, pânza aceea albă știți ce este? Este aducerea aminte de haina albă primită de la Sfântul Botez. Noi, când am fost botezați, când am fost scoși din apele baptismale, ne-a învelit preotul într-o pânză albă. Și a cântat împreună cu credincioșii așa: ”Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină, Multmilostive Hristoase, Dumnezeul nostru”.

S-a întors acasă fiul cel risipitor și a primit pânză albă, curățită adică prin Taina Spovedaniei, haina de la botez. Vom vedea la îngropăciune că peste pânza albă , se află o pânză specifică nunții, se cheamă voal . Acest voal se pune peste pânza albă , ca o haină de nuntă. Prin aceasta se arată că noi intrăm într-o nuntă, prin Biserica care este mireasa cu Hristos, Dumnezeul-nostru. Noi nuntim la îngropăciune, pentru că, de fapt, noi am murit în timpul botezului, când preotul ne-a pus în cristelniță și ne-a îngropat în apele baptismale, noi la îngropăciune nuntim, pentru că plecăm la nunta cu mirele cel Ceresc în sânul Sfintei Treimi.

Întoarcerea acasă a fiului risipitor devine întoarcerea noastră acasă

Se întoarce deci fiul acasă și primește haina de nuntă, primește legământul iubirii care este inelul. Primește încălțăminte să calce de acum încolo peste tulburările sau ispitele gândului rătăcitor, al păcatului. Este invitat la cină, o jertfă, se jertfește în amintirea jertfei celei fără de sânge, care este Hristos. Întoarcerea acasă a fiului risipitor devine întoarcerea noastră acasă. De aceea suntem emoționați de fiecare dată când citim această pildă.

Trăim întoarcerea la Dumnezeu. Mersul astăzi la Sfânta Biserică, îmbrățișarea lui Dumnezeu, binecuvântarea Lui, trezirea noastră din rătăcire, din îndoială, din amorțire, întoarcerea noastră acasă este viața și bucuria noastră. Mersul la Biserică este cel mai mare dar pe care tu astăzi ți l-ai făcut, pentru că este timpul pentru tine. Și doar în timpul pentru tine cu Dumnezeu poți apoi să ai timp pentru celălalt. Doar în timpul cu tine în rugăciune poți să crești în pacea și iubirea cu Dumnezeu, dând-o celorlalți sau vindecând tot ceea ce te înconjoară.”

Lipsa dorinței de a ne adânci în Cunoașterea lui Dumnezeu

Cei doi fii, din Parabola rostită de Mântuitorul Iisus Hristos şi relatată de Sfântul Evanghelist Luca,  reprezintă două atitudini ale omului faţă de Dumnezeu: una de fidelitate sau de ascultare faţă de El, de împlinire a voii Lui şi de statornicie în a rămâne locuitor al Casei Lui, iar alta, de înstrăinare de Dumnezeu. Fiul cel mare reprezintă pe omul fidel sau credincios, care în toată viaţa sa încearcă să fie un împlinitor al cuvintelor sau al poruncilor lui Dumnezeu şi stă aproape de Casa lui Dumnezeu (Biserica).

În a doua parte a omiliei sale părintele Munteanu a vorbit și despre fiul cel mare care a rămas lângă tatăl său.

 „Ne vorbește pilda aceasta și de un alt fiu, fiul care a stat cu Tatăl său. Și el, mânat de dorința de a cunoaște, și el mânat de dorința de a fi iubit și de a iubi. Trist este când realizăm că putem să stăm lângă părintele Ceresc și să nu-L cunoaștem pentru că-L judecăm aspru. “Doamne, ce-i cu harababura asta pe pământ? Cred că-ți cam lipsesc niște sfătuitori. E jale, Doamne, ce se petrece, chiar nu vezi ce fac toți ticăloșii ăștia? Chiar nu poți să-i trăsnești așa, ca să mă scapi pe mine de grijile astea care vin față de ceilalți?“

A simți prezența lui Dumnezeu înseamnă  a simți misterul și a sesiza miracolul Lui

Neiubirea celorlalți înseamnă tot lipsa cunoașterii sau lipsa dorinței de a ne adânci în Cunoașterea lui Dumnezeu. Ni se prezintă imaginea unui fiu care a rămas cu Tatăl Său, dar nu L-a cunoscut. Ce trist este să stai cu cineva și să nu dorești să îl cunoști. Putem să stăm lângă cineva și să nu știm cine este. Poți să stai lângă soția/ soțul tău și să îl judeci atât de aspru încât să nu simți esența lui sau identitatea, misterul lui.

A simți prezența lui Dumnezeu nu înseamnă a-L judeca pe Dumnezeu, ci a simți misterul și a sesiza miracolul Lui. Înseamnă să-L iubești și să simți iubirea Lui, iubirea care îți dă zile, care îți dă viață, îți dă daruri… Iubirea care te încălzește, iubirea care te face fericit, iubirea care te învață pe tine cum să iubești pe cel de lângă tine. Și iubirea aceasta trăită în Dumnezeu, este adevărata cunoaștere. Pentru că iubirea adevărată este cunoaștere și cunoașterea adevărată este iubire adevărată.

Tânărul rămas lângă Tatăl Său nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, nu L-a iubit și nu l-a iubit nici pe fratele său. A fost o prezență-absentă, ce trist, ce dureros… Această pildă care vorbește despre două situații atipice prin cei doi fii ai Părintelui Ceresc. Ele ne atrag atenția pentru ca să realizăm în care dintre acești fii ne identificăm pe drumul vieții noastre.”

Să nu uităm de iubirea lui Dumnezeu

În încheierea cuvântului rostit, părintele Petru Munteanu a reliefat cât de important este faptul ca noi să nu uităm de iubirea lui Dumnezeu.

„Iubiți credincioși și credincioase, suntem chemați prin această Pildă a Fiului Risipitor să ne întoarcem cât mai mult acasă. Și, stând acasă, să ne bucurăm când îi vedem și pe ceilalți în Casa Domnului. Să nu judecăm sau osândim pe nimeni. Să ne bucurăm când vedem că biserica este plină, să ne bucurăm când vedem că omul merge la rugăciune. Și dacă sesizăm că, poate, face o greșeală, eu știu, trece nepăsător pe lângă vreo icoană sau este stângaci la închinare, să nu îl dojenim, să-l învățăm, să fim plini de această bucurie a întoarcerii acasă, bucurie că suntem împreună în Biserică.

Astăzi, temeliile neamului nostru românesc sunt puse sub mari presiuni, se lovește la temelia neamului. Se caută să se dărâme Biserica neamului, care înseamnă comuniunea noastră, regăsirea noastră în îmbrățișarea Părintelui. Se urmărește să fim așa, izolați și singuri… Să fim rătăcitori și căutători de nimicuri… Să ne certăm între noi uitând de iubirea lui Dumnezeu, de îndelunga Lui așteptare, de bucuria de a-L cunoaște, de libertatea și liniștea pe care o trăim doar în această regăsire cu Părintele Ceresc.”

Brîndușa Dediu

Citiți și „În momentul în care omul face un pas către Dumnezeu, Dumnezeu face o mie de pași către el”.