Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Talaleu (27 februarie)

Sfântul Talaleu era cu neamul din latura Ciliciei. El, defăimând deşertăciunea lumii acesteia, a mers mai întâi în locaşul Sfântului Sava. Iubind pustniceasca petrecere în călugărie, a luat asupră-şi îngerescul chip şi, pentru îmbunătăţita sa viaţă, s-a învrednicit treptei preoţeşti. Apoi, după cîţiva ani, a mers în cetatea Siriei ce se numea Gavala, care era sub mitropolia Laodiciei. De la acea cetate, ca la 20 de stadii, era o movilă mare şi o capişte idolească veche, ca cimitir vechi elinesc, şi erau o mulţime de idoli acolo. Acel loc era înfricoşat tuturor celor ce treceau pe acolo, căci diavolii nu numai cu năluciri şi cu arătări mincinoase înfricoşau, ci şi cu ucideri de oameni vătămau pe mulţi oameni şi dobitoace. De acest lucru auzind Cuviosul Talaleu, s-a dus acolo şi s-a sălăşluit, făcându-şi o colibă mică, nevoindu-se cu pustniceşti osteneli şi cu rele pătimiri, rugându-se neîncetat ziua şi noaptea. Iar diavolii, nesuferind să aibă lângă dânşii un vecin ca acesta, au adunat toate taberele cele înfricoşătoare şi, pornindu-se cu mare mânie, năvăleau asupra lui, înfricoşîndu-l cu glasuri fără de rânduială şi cu ucidere îngrozindu-l. Apoi cu toate puterile cele viclene se sârguiau să izgonească pe Sfânt din acele locuri pe care le aveau de demult ale lor. Iar Cuviosul Talaleu, întărindu-se şi îngrădindu-se cu credinţă în Dumnezeu, cu rugăciunea şi cu semnul Crucii, stătea ca un ostaş viteaz şi nebiruit în ziua de război şi batjocorea puterea lor cea slabă. Un război ca acesta având cu diavolii în toate zilele şi mai ales în toate nopţile, viteazul nevoitor i-a biruit în sfârşit cu ajutorul Celui înalt şi au fugit cu ruşine, neputând să biruiască pe ostaşul cel viteaz al lui Hristos. Gonind pe diavoli, plăcutul lui Dumnezeu şi-a făcut o chilie strâmtă, nu după măsura staturii sale, ci de doi coţi de înaltă şi de un cot de largă, în care nu numai a sta, dar nici a şedea drept nu putea, pentru că, fiind mare cu trupul, totdeauna ţinea capul plecat la genunchi. Petrecând el aproape zece ani într-o strâmtoare ca aceasta, a venit Teodorit, episcopul Cirului, să-l cerceteze şi l-a găsit adunându-şi folos din Sfânta Evanghelie. Şi întrebându-l episcopul, pentru care pricină şi-a ales o viaţă ca aceea, Sfântul a răspuns: „Eu sunt vinovat de multe păcate şi crezând că mă aşteaptă multe munci veşnice, mi-am aflat o închisoare ca aceasta, de bună voie, ca pedepsind trupul acesta cu muncire puţină, să mă izbăvesc de muncile cele mari, care vor să fie”. Iar episcopul a primit mult folos de la dânsul. Apoi a dăruit Dumnezeu Cuviosului Talaleu şi darul facerii de minuni, ca să tămăduiască toate bolile şi neputinţele, nu numai la oameni, ci şi la dobitoace. Pentru aceasta, mulţi mergeau la dânsul, ca la un izvor tămăduitor şi câştigau sănătate trupească şi sufletească. Căci elinii, care erau în satele dimprejur, se întorceau la Hristos Dumnezeu şi toţi închinătorii de idoli care se aflau între creştinii din toate hotarele cetăţii Gavaliei – care erau încă o mulţime pe atunci -, s-au luminat desăvârşit cu Sfânta credinţă, prin minunile cele făcute de Sfântul Talaleu, venind la cunoştinţa adevărului. Iar cu ajutorul popoarelor celor ce de curând crezuseră, Cuviosul a stricat templul cel păgânesc. Apoi cimitirul elinesc l-a dărâmat şi, curăţind locul de acele vechi lucruri diavoleşti, a zidit pe el o biserică în numele tuturor sfinţilor mucenici şi a dat slavă lui Dumnezeu într-însa. El a vieţuit celelalte zile întru nevoinţele sale cele obişnuite şi plăcând lui Dumnezeu desăvârşit, s-a mutat la El întru adânci bătrâneţe. Despre acest cuvios, Sfânt Sofronie al Ierusalimului, în Limonar scrie astfel: Ava Petru, preotul lavrei Sfântului Sava, ne-a spus nouă despre ava Talaleu Cilicianul că a petrecut 70 de ani în chipul monahicesc, neîncetând din plângere niciodată şi zicea către toţi totdeauna: „Dumnezeu ne-a dat nouă vremea aceasta, fraţilor, spre pocăinţă şi, de o vom pierde pe ea, vom fi foarte mult întrebaţi de dânsa”.

Viețile Sfinților, februarie