Luna Martie, ziua 12 – Viaţa Cuviosului Teofan mărturisitorul, egumenul marelui locaş din Sigriani.

Patria cuviosului Teofan a fost Constantinopolul, fiind născut din părinţi cinstiţi, Isaac şi Teodotia. Isaac era rudenie împăratului Leon Isaurul (717-740) şi a lui Constantin Copronim (740-775). De aceea se şi numea „Isaurie”, ca unul ce era dintru acelaşi neam împărătesc şi din părţile Isauriei. El se afla în dregătoriile cele mai mari ale palatului împărătesc şi voievod în împărăţia lui Copronim. Şi era atunci eresul iconoclast contra sfintelor icoane şi prigoană mare asupra dreptcredincioşilor.
Deci Isaac, împreună cu soţia sa, Teodotia, fiind în taină dreptcredincioşi de frică, îşi păzeau dreapta credinţă. Şi s-au învrednicit a fi născători unui fiu ca acesta, care ca o rază avea să lumineze Biserica lui Hristos. Şi i-au pus numele Teofan, care se înţelege „de Dumnezeu arătat”, pe de o parte, că s-a născut la praznicul sfintei dumnezeieştii Arătări (Bobotează), care în greceşte se numeşte „Teofania”, iar pe de alta că, voind dumnezeiasca rânduială, pentru adeverire, l-a ales din pântecele maicii, precum altă dată pe Ieremia proorocul şi, sfinţindu-l, l-a arătat mare luminător al Bisericii.
Deci, se numea fericitul Teofan şi după numele tatălui său, Isaac, precum despre aceea pomeneşte Anastasie, păzitorul de cărţi. Aceasta a fost mai înainte de tunderea lui în rânduiala monahicească, către care din tinereţe ardea cu inima, precum vom vedea mai jos.
După naşterea fericitului de Dumnezeu arătatului prunc Teofan, tatăl său Isaac, vieţuind numai trei ani, a trecut la viaţa cea fără de sfârşit. Iar înainte de a muri, a scris diata şi a încredinţat pe fiul său, care era numai de trei ani, împreună cu maica lui, în purtarea de grijă şi în paza însăşi a împăratului Constantin Copronim, ca unui neam al său. Şi creştea pruncul cu anii şi cu înţelegerea, învăţând dumnezeiasca Scriptură şi bunele obiceiuri. Ajungând la doisprezece ani, unul din senatori având o fiică de zece ani şi văzând pe pruncul acesta frumos, înţelept, foarte bogat şi rudă a împăratului, căuta să-i dea de nevastă pe fiica lui, la care lucru şi Teodotia văduva, maica lui Teofan, se învoia.
Întrucât acel lucru nu se putea săvârşi fără voia împăratului, senatorul l-a rugat foarte mult pe împărat pentru acel lucru, căutând ca astfel să se apropie de el, însoţind pe fiica sa după nepotul împăratului. Deci, învoindu-se, s-a făcut logodna copiilor mai înainte de vârsta cea cuviincioasă de nuntă. Însă nunta s-a amânat până la anii cei desăvârşiţi ai vârstei amândorura, ai mirelui şi ai miresei.
În acel timp a murit împăratul Copronim, iar după dânsul a venit Leon, fiul lui cel de-al patrulea, cu acelaşi nume, care s-a numit după mamă Cazaris (775-780). Căci ea a fost fiica lui Cagan, stăpânitorul Cazarilor, care în păgânătate se numise Cazara, iar după botez Irina.
După câtăva vreme şi mai înainte de nunta lui Teofan, maica lui, Teodotia, murind, lăsă fiului său o bogăţie fără număr. În casa lui Teofan era o slugă oarecare, temător de Dumnezeu şi înţelept, iubit de Teofan pentru obiceiul cel îmbunătăţit al lui, pe care-l avea ca sfetnic bun întru toate. Cu vorbirea cea de folos a aceluia îndemnându-se şi, mai ales, povăţuindu-se de Duhul lui Dumnezeu, Cel ce toate le lucrează, a iubit întreaga înţelepciune şi se gândea cum ar putea să-şi păzească fecioreasca sa curăţenie, dorind cu osârdie chipul şi viaţa monahicească.
Deci a început a-şi împărţi bogăţia la cei scăpătaţi şi săraci. De acest lucru înştiinţându-se socrul său, chiar şi nevrând, se sârguia să săvârşească nunta, pentru că acum sosise şi vremea. Venind ziua cea hotărâtă şi săvârşindu-se ospăţul de nuntă după obicei, cel de Dumnezeu arătat tânărul Teofan toată mintea şi-o avea pironită către Dumnezeu, rugându-se în taina inimii sale să-l păzească Domnul în feciorie cu darul Său.
Închizându-se în cămară, tânărul cu mireasa sa, şi şezând pe patul lor, a început a-şi arăta gândul său cel ascuns şi cu suspinuri din inimă a zis către mireasă: „Iubita mea, oare nu ştii că vremea aceasta a vieţii noastre este scurtă şi sfârşitul nostru neştiut? Apoi nu ştii că îi aşteaptă judecată nemilostivă pe acei care îşi duc viaţa în desfătări şi îndestulări şi adeseori mânie pe Dumnezeu? Deşi nunta este rânduită de Dumnezeu, însă grijile lumeşti care urmează la cei căsătoriţi depărtează mintea omenească de la Dumnezeu şi o fac deşartă de gândurile cele plăcute Lui şi nici n-o lasă să privească cu ochii sufletului spre cele viitoare.
Ştim pe Lazăr care, pentru vremelnica chinuire, a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam; iar pe cel bogat, care a petrecut în desfătări, îl ştim aruncat în muncile iadului, neputând să capete o picătură de apă în văpaia aceea spre răcorirea limbii lui. Auzim cui sunt făgăduite şi fericirile evanghelice pregătite în ceruri. Nu bogaţilor, care petrec în veselia lumii acesteia şi în toată buna fericire. Ci celor săraci, celor ce plâng, celor ce flămânzesc, celor ce însetoşează, celor ce rabdă pentru Hristos izgonire şi ocară. Şi, în scurt zic, că strâmtă şi anevoioasă este calea care duce la viaţă, iar largă este poarta şi lată calea care duce la pierzare. Să ştim cu adevărat că, dacă într-acest chip vom petrece cu răsfăţare, în dulceţile cele deşarte, apoi cu totul, în veacul cel viitor, ne va primi veşnica amărăciune şi nu se poate ca să fie în alt chip.
De aceea, iubita mea mireasă, este mai bine să ne păzim de unirea cea trupească a însoţirii şi să petrecem cu un suflet în feciorie. Deci vom vieţui puţin la un loc, prefăcându-ne că avem însoţire trupească, pentru că tatăl tău este cumplit; iar sub chipul însoţirii să petrecem ca fratele cu sora. După aceea, când ne va da Dumnezeu vreme cu prilej, ne vom duce în mănăstire, eu în cea de bărbaţi, iar tu în cea de fecioare şi ne vom da în mâinile Domnului, în toate zilele vieţii noastre, ca în veacul viitor să ne învrednicim în ceata sfinţilor Lui celor plăcuţi”.
Acea sfântă mireasă, ca un pământ bun primind sămânţa cea bună, a primit cuvintele cele folositoare ale mirelui, care au intrat adânc şi s-au înrădăcinat în inima sa. Apoi, cu faţa veselă şi cu sufletul bucuros, a răspuns către fericitul Teofan: „Şi eu ştiu, iubitul meu stăpân, cuvintele Mântuitorului nostru, Care zice în Evanghelie: Dacă cineva nu-şi va lăsa pe tatăl său, pe maică, pe femeie, pe fii, pe fraţi şi pe surori, apoi casele şi satele; şi cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu vine în urma Mea, nu este vrednic de Mine.
Deci, ca să fim vrednici Aceluia, să lăsăm toate cele deşarte, dacă aşa voieşti; că ceea ce voieşti tu, o voiesc şi eu; ceea ce îţi este plăcut ţie, îmi este plăcut şi mie. Voieşti tu să petreci întru feciorie, voiesc şi eu, ca să fim neprihăniţi înaintea Mirelui ceresc, păzind nu numai sufletele, ci şi trupurile noastre neîntinate. Pentru că ce folos ne va fi nouă, dacă viaţa cea de scurt timp o vom cheltui în deşertăciune şi ne vom lipsi de veşnicele bunătăţi? Dacă vom dobîndi copii, apoi de mari griji ne vom umple, pentru hrana acelora şi pentru rânduirea vieţii lor, ziua şi noaptea îngrijindu-ne şi căzând în laţurile lumii cele mult împletite; apoi, venind sfârşitul cel necunoscut, unde ne vom afla nu ştim. Să vieţuim deci în taină în fecioria cea păzită de noi, până ce Domnul ne va duce în rânduiala monahicească”.
Nişte cuvinte ca acestea ale miresei sale celei deplin înţelepte auzindu-le fericitul Teofan, s-a mirat de buna ei înţelegere. Şi căzând la pământ, a mulţumit lui Dumnezeu, celui ce prin Duhul cel sfânt a povăţuit pe acea fecioară la o învoire ca aceea potrivită scopului său. Toată noaptea aceea au petrecut-o în rugăciuni, cerând ajutor de sus, ca începutul vieţii lor în nevoinţă să aibă sfârşit bun şi desăvârşit. Iar când răsărea luceafărul, au adormit puţin şi au văzut amândoi un vis. Au văzut un tânăr luminos la faţă, zîmbind către dânşii şi cu dragoste grăindu-le: „Domnul a primit gândul vostru şi m-a trimis să vă însemnez pentru o viaţă ca aceasta, la care acum v-aţi sfătuit, ca întregi şi fără prihană să vă dăruiţi Lui”. Zicând aceasta, i-a însemnat pe amândoi peste tot trupul cu semnul Crucii şi s-a făcut nevăzut.
Deşteptându-se ei îndată, au spus unul altuia visul său, care era în acelaşi chip la amândoi. Ba încă au mirosit bună mireasmă negrăită, prin venirea cea nevăzută îngerească, şi s-au mirat. Apoi, căzând la pământ înaintea lui Dumnezeu, au înălţat laude, iar buna mirosire cerească era nu numai în cămară, ci şi în toată casa mirosea la mulţi. Şi petrecea îngereşte în trup acea sfântă doime şi ardeau ca două sfeşnice înaintea lui Dumnezeu prin văpaia dragostei dumnezeieşti şi ca doi măslini izvorau untdelemn al îndurării. Căci în toate zilele făceau neîncetat milostenii şi averile lor fără cruţare le împărţeau la cei lipsiţi.
După câtăva vreme, înştiinţându-se socrul de viaţa ginerelui şi a fiicei sale, cum că petrec în feciorie şi că îşi împart bogăţiile la săraci, s-a mâhnit foarte. Alergând la împărat, i-a spus lucrul acela şi se jeluia asupra ginerelui: „Vai de bătrâneţile mele cele ticăloase, pentru netrebnicul meu ginere, că bogăţiile în deşert le cheltuieşte şi tinerii ani ai fiicei mele îi pierde în zadar, nepetrecând cu dânsa ca cei însoţiţi; şi n-am nădejde să mă mângâi de nepoţi. Pentru ce a luat-o pe ea? Pentru ce mai înainte de nuntă n-a stricat logodna şi de ce nu s-a lepădat de ea, ca să nu o fi adus în această stare, tânără fiind, şi n-ar fi adus bătrâneţile mele într-o îndoită întristare. Pentru că de două pricini îmi este necaz pentru fiică: că fiind măritată, nu are bărbat, nici nu poate să fie mamă de fii, apoi pentru averile ce se cheltuiesc în zadar, de vreme ce nu numai bogăţia sa, ci şi pe cea care este zestrea fiicei mele, nu puţină a risipit”. Şi ruga pe împărat să înveţe şi să sfătuiască pe ginerele său ca să petreacă după legea celor însuraţi şi averile să nu le piardă în zadar.
Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a chemat la sine pe fericitul Teofan şi, cu asprime căutând la dânsul, îl înfricoşa cu groază, poruncindu-i să-şi schimbe o viaţă ca aceea; iar de nu, apoi îi va scoate ochii şi-l va trimite în surghiun. Însă tânărul cel plăcut lui Dumnezeu nu băga de seamă certarea cea împărătească şi nu-şi părăsea viaţa cea curată şi frumos începută în feciorie, sârguindu-se ca mai ales să câştige darul Împăratului ceresc, decât al celui pământesc. După aceasta i-a ieşit degrabă lui Teofan poruncă de la împărat să meargă în părţile Cizicului pentru oarecare trebuinţe ale poporului. Însă aceea, prin scornirea socrului său, într-adins i-a fost pregătită lui, pe de o parte ca, îndeletnicindu-se cu lucrurile încredinţate lui de împărat, să înceteze şi să uite nevoinţele cele obişnuite lui în rugăciune; iar pe de alta ca averea să nu-i fie împărţită, căreia însuşi socrul i se făcuse păzitor. Iar când au ieşit spre Cizic pentru slujba împărătească, i s-a poruncit şi soţiei lui, de tatăl ei şi de împărat, ca să meargă cu dânsul. Căci nu suferea tatăl să se despartă de bărbat fiica lui, nici cât de puţină vreme.
Şi s-a întîmplat să le fie calea pe un râu, care mai înainte se numea Rindacos, apoi poporul l-a numit mare, care are pe o parte latura Olimpului, iar pe alta, Sigriani. Pe acel râu a voit a merge fericitul Teofan, deşi pe uscat era calea spre Cizic, însă pentru oarecare neputinţe trupeşti ce i se întîmplaseră, a voit a merge pe apă ca pe o cale mai uşoară; dar aceasta s-a făcut după a lui Dumnezeu purtare de grijă. Deci, trimiţând înainte pe uscat pe prietenii săi, cum şi slugile cu caii şi cu căruţele, a şezut în luntre, împreună cu fericita sa soţie şi cu câteva slugi. Apoi înotând, lua seama la munţii cei frumoşi ai Sigrianiei, la dealuri şi la pustietăţi şi ardea cu duhul spre viaţa cea fără de gâlceavă. Şi s-a întîmplat la un loc, cale adâncă şi largă între munţi şi o pădure aleasă într-însa; şi a iubit el foarte mult locul acela.
Rămânând acolo la mal ca să se odihnească şi poruncind tuturor să rămână lângă luntre să-l aştepte, singur s-a dus în valea aceea, înconjurând locul acela pustiu, umilindu-se. Apoi, stând într-o pădure deasă, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, întinzându-şi mâinile spre cer, apoi căzând la pământ cu lacrimi şi făcând mulţime de închinăciuni, zicea: „Arată-mi, Doamne, calea în care voi merge!” Pentru că era cuprins cu foarte mare dorire de viaţa pustnicească şi gândea ca îndată, lăsând toate, să se ascundă într-acea pustie.
Fiind ostenit de rugăciuni şi şezând să se odihnească, s-a făcut minune, căci a văzut pe îngerul cu chip de lumină, pe care mai înainte îl văzuse în cămară, când era împreună cu sfânta sa mireasă. Acela arătându-i cu degetul pustia aceea, a zis: „Ţie aici ţi se cade a te sălăşlui, dar încă mai aşteaptă puţin, până când se vor lua de pe pământul celor vii cei ce-ţi împiedică calea, căci se vor lua degrabă, şi fără de supărare vei merge oriunde vei voi”.
De acea vedenie Sfântul Teofan s-a veselit foarte şi, întor-cându-se la luntre, mergea vesel în calea sa. Şi a văzut prin munţii aceia ai Sigrianiei mănăstiri pustniceşti şi sihăstreşti şi le-a cercetat împreună cu soţia cea înţeleaptă. În acele mănăstiri au aflat un stareţ înainte-văzător, cu numele Grigorie, iar cu porecla Stratighie, care petrecea la un loc ce se numea Polihronie, de la care, după ce i-a descoperit gândul şi dorinţa inimii sale, a auzit ceea ce mai înainte auzise de la îngerul, care i se arătase lui. Căci, vieţuind îngereşte acel stareţ, se învrednicise de la Dumnezeu de darul mai înainte vederii şi a zis către Teofan: „Aşteaptă puţin, tânărule bun, că degrabă împăratul şi socrul tău se vor duce de pe pământ, iar tu vei fi liber şi vei merge după scopul tău cel bun”. Iar cinstitei lui mirese i-a spus la ureche încet, acel sfânt stareţ, cum că iubitul ei frate, Teofan, va câştiga la vreme cunună mucenicească.
După aceasta sfântul Teofan a ajuns la cetatea Cizicului şi făcea lucrul cel poruncit de împărat, cu nişte îndreptări ale oarecăror treburi ale popoarelor. Şi ieşea adeseori cu slugile în munţii Sigrianiei, care nu era departe, cercetând pe sfinţii părinţi de acolo şi învrednicindu-se de binecuvântări şi rugăciuni de la dânşii, folosindu-şi sufletul din cuvintele lor cele de Dumnezeu insuflate; iar, mai ales, mergea adeseori la cel mai înainte văzător Grigorie Stratighie şi la Hristofor, egumenul locaşului celui mic, cum se numea acea mănăstire.
Odată, trecând prin munţii Sigrianiei pentru cercetarea părinţilor pustnici, i s-a întîmplat de a întîrziat şi era o arşiţă mare, pe vremea secerişului, şi a însetat, împreună cu cei ce erau cu dânsul, iar locul acela era pustiu şi fără de apă; apoi ziua se pleca şi nevoie le era ca să nu rămână acolo, căci slăbeau toţi de sete şi ei şi dobitoacele. Deci fericitul Teofan, rugându-se, a stat sub un deal ca să poată adormi puţin, să-şi potolească setea cu somnul. Deşteptându-se el, fără de veste a curs peste capul lui un izvor de apă vie şi l-a udat. Căci n-a trecut Dumnezeu cu vederea pe robul Său, cel ce a izvorât apă din piatră în pustie neamului evreiesc celui nemulţumitor; deci, cu cât mai ales mulţumitorului Său rob bine a voit a face aceasta la vreme de nevoie.
Iar sfântul, deşteptându-se de sunetul apei celei neaşteptate, s-a sculat degrabă din locul acela şi a strigat pe cei ce erau cu dânsul. Toţi alergând, se minunau de acea minune fără de veste şi neaşteptată şi slăveau pe Dumnezeu; apoi au băut din destul şi dobitoacele le-au adăpat. Iar după ce au rămas ei în acel loc, a doua zi nu s-a mai aflat izvorul acolo şi locul era uscat şi nici urmă de apă nu se afla. De care lucru mai mult s-au minunat şi au mărit puterea lui Dumnezeu cea minunată, că în vreme de sete a scos izvor din pământ fără de apă, apoi, încetând trebuinţa, a secat apa, arătând cu fapta că în fiecare loc Dumnezeu este gata să dea cele trebuincioase aceluia care mai înainte caută Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.
După aceea sfântul Teofan, zăbovind în Cizic câtăva vreme şi toate rânduindu-le bine, precum avea poruncă de la împărat, s-a întors în Constantinopol. În acea vreme s-a împlinit ceea ce a zis îngerul lui Dumnezeu şi profeţia cuviosului Grigorie; căci a murit împăratul Leon Cazaris, fiul lui Copronim şi nepotul lui Leon Isaurul, cum şi socrul lui Teofan a murit.
Deci se făcură liberi amândoi, adică Teofan şi sfânta lui mireasă. Şi îndată fără de împiedicare şi-au împărţit bogăţiile şi averile lor, precum au voit. După aceea, Teofan a călugărit pe mireasa sa într-una din mănăstirile de fecioare din Bitinia, dând mănăstirii aceleia averi din destul, spre chivernisirea surorii lui, căreia i-a pus numele în călugărie Irina şi a bineplăcut lui Dumnezeu desăvârşit în viaţa monahicească, încât a făcut minuni alese; căci a luat de la Dumnezeu darul de a vindeca toate bolile şi a izgoni dracii. Iar scriitor al minunilor ei a fost prea sfinţitul patriarh al Constantinopolului, Metodie, care a lăudat viaţa amândurora.
Iar după călugăria surorii sale, fericita fecioară Irina, sfântul Teofan împărţind la cei ce aveau trebuinţă rămăşiţa averilor ce le avea în Constantinopol, iar din aur oprind ceva, s-a dus la cel mai sus-zis, la părintele său Grigorie, cel mai înainte văzător, poreclit Stratighie, în muntele Sigrianiei, la locul ce se numea Polihronie şi s-a tuns de dânsul în monahicescul chip, apoi i-a zidit acolo o mănăstire din aurul cel rămas. Şi a petrecut lângă dânsul destulă vreme, deprinzându-se la nevoinţele monahiceşti.
După aceea, cu sfatul stareţului, s-a dus în insula ce se numea Calonimos, unde avea un sat mic părintesc, care-i rămăsese din averile cele vândute şi împărţite. Acolo a făcut o mănăstire şi a chemat pe fraţii din locaşul lui Teodor, ce se numea „Monoheraria” şi le-a pus egumen pe un bărbat bun şi iscusit. Iar el singur s-a închis în chilie şi scria cărţi, căci era bun scriitor, şi pe acelea vânzându-le, se chivernisea nu numai pe sine, ci şi pe alţii. Iar după câţiva ani, murind egumenul, îl supărau fraţii pe cuviosul Teofan, cu multă rugăminte, ca să binevoiască să le fie egumen. Iar el, nevrând, s-a dus de la dânşii iarăşi, la muntele Sigrianiei. Şi aducându-şi aminte de acel loc pustnicesc unde a văzut arătarea cea îngerească când călătorea pe apă spre Cizic, s-a dus acolo. Sălăşluindu-se în pustia aceea, vieţuia după Dumnezeu; şi a umplut-o ca pe o cetate a lui Dumnezeu, de plăcuţii Lui, care vieţuiau în pustie. Pentru că, venind mulţi la dânsul, doreau să vieţuiască acolo. Şi era trebuinţă acum să se facă şi acolo o mănăstire, pentru care se afla în pustia aceea un loc al unui om lucrător de pământ, având ţarină întinsă care se numea „Locaşul cel mare”.
Deci, a trimis la cunoscuţii săi şi, împrumutând de la dânşii aur, a cumpărat locul acela şi a făcut o mănăstire, ajutându-i Dumnezeu şi dându-i, prin dumnezeiasca Sa purtare de grijă, toate cele spre trebuinţă; şi degrabă a dat înapoi împrumutul, căci fraţii care ce se adunaseră în locaş aveau îndestulare de hrană de la dânsul. Dar a fost cu neputinţă cuviosului Teofan să nu ia dregătoria egumeniei în locaşul acela, fiind silit de toţi părinţii pustnici. Deci s-a făcut egumen astfel, în ce chip Hristos porunceşte în Evanghelie: Cel mai mare să vă fie vouă slugă; şi cel ce voieşte între voi să fie întâi, să fie vouă rob. Şi slujea cuviosul Teofan egumenul cu mâinile sale la trebuinţele tuturor. Căci îi dăruise atunci Dumnezeu tărie trupească şi la tot lucrul mănăstiresc el se ostenea mai mult decât alţii şi s-a făcut tuturor chip de viaţă îmbunătăţită în iubirea de osteneală.
Într-acele vremi s-a adunat al şaptelea Sinod al Sfinţilor Părinţi la Niceea (787) împotriva luptătorilor contra sfintelor icoane, pe vremea împărăţiei lui Constantin, fiul lui Leon, iar lui Copronim îi era nepot, cum şi dreptcredincioasei Irina maica acestuia, pe vremea prea sfinţitului patriarh al Constantinopolului, Tarasie. La care sinod sfinţii părinţi au anatematizat eresul iconoclast, iar pentru sfintele icoane iarăşi au întărit a le cinsti cu dreaptă credinţă. La acel sinod a fost chemat şi cuviosul Teofan, egumenul marelui locaş din Sigriani, şi strălucea ca o stea luminoasă în mijlocul sfinţilor părinţi, întărind dreapta credinţă împreună cu dânşii. Şi a fost mergerea lui acolo spre folosul multora; căci unde mulţi se împodobeau cu haine bune, cu care şi cu cai, el a mers călare pe un asin prost, având haine vechi şi cu multe cusături. Şi, văzându-l într-o smerenie şi sărăcie ca aceea, toţi s-au umilit şi s-au folosit, cei ce îi ştiau viaţa cea de mai înainte, cât a fost de bogat şi de cinstit, fiind pe lângă împărat cel dintâi din suită; iar acum pentru Dumnezeu atît de mult s-a smerit şi a sărăcit, socotind toate ca pe nişte gunoaie.
După săvârşirea acelui sfânt sinod, cuviosul s-a întors într-ale sale; iar acele dogme ale dreptei credinţe care s-au hotărât la sfântul Sinod le avea ca pe o înfrumuseţare prea aleasă în locaşul său. Şi se îndeletnicea în nevoinţele cele obişnuite lui, prin chipul vieţii sale celei îmbunătăţite luminând nu numai acel locaş, ci şi toate părţile acelea. Pretutindeni străbătea vestea despre el şi s-a preamărit Tatăl ceresc pentru el. Apoi i s-a dat de la Dumnezeu darul facerii de minuni, pentru curăţia vieţii lui, şi tămăduia bolile în oameni şi izgonea diavolii.
Odată, adormind cuviosul, diavolul, vrând să-i facă rău şi închipuindu-se în asemănare de porc sălbatic, a muşcat cu dinţii degetul cel mare al mâinii sfântului, încât l-a durut foarte tare. Deşteptându-se îndată, a văzut pe degetul acela semnele dinţilor vrăjmaşului, care a voit să i-l smulgă, şi-l durea rana tare; dar luând mir, din care avea la sine de la făcătorul de viaţă lemn al Crucii, a uns cu el degetul său cel bolnav şi îndată s-a vindecat. În acea vreme a luat stăpânire asupra diavolilor şi-i izgonea cu cuvântul din oamenii care pătimeau şi se aduceau la dânsul.
Odată, plutind cu corabia undeva şi fiind învăluire şi furtună, acest părinte cuvios a schimbat-o în linişte. Iar celor ce veneau la locaşul lui, adică mulţime de străini şi de săraci, împărţindu-le fără cruţare pîine şi toată hrana, le-a făcut a nu se împuţina, precum altădată Ilie a umplut vasul de făină al văduvei. Altă dată, chelarul cîrtind asupra sfântului pentru împărţirea de hrană la cei ce veneau – pentru că celor ce vieţuiau în mănăstire, zicea el, nu le va ajunge spre trebuinţă -, sfântul i-a poruncit aceluia ca toate cele ce sunt în cămară de mâncare să le cântărească şi să le numere. Şi a găsit că nu scăzuseră cât de puţin. Atunci toţi fraţii au preamărit pe Dumnezeu, iar cîrtitorul, căzând înaintea lui, şi-a cerut iertare.
După aceasta, cuviosul s-a îmbolnăvit, fiind de cincizeci de ani, iar boala lui era că avea piatră în pântece şi în coapse şi se chinuia foarte rău. Şi din acel ceas toată cealaltă vreme a vieţii sale a petrecut-o pe patul durerii. Şi, cel ce cu rugăciunea tămăduia bolile altora, lui însuşi nu cerea de la Dumnezeu tămăduire trupească, ci răbda cu mulţumire. După acea boală trupească, i-a sosit vremea sfârşitului celui de mărturisitor pentru dreapta credinţă, după proorocia celui mai înainte văzător, Grigorie, pe care o zisese încetişor la urechea sfintei fecioare, mireasa lui Teofan, zicând că, la vremea sa, va câştiga cununa mucenicească. Căci, trecând ani mulţi şi cuviosul îmbătrânind, iar câţiva împăraţi greceşti trecând, după aceea Leon Armeanul a luat sceptrul împărăţiei greceşti (813-820). Acela a ridicat eresul contra sfintelor icoane şi a tulburat iarăşi Biserica lui Hristos, izgonind din scaun pe sfântul, dreptcredinciosul patriarh Nichifor, ca şi pe cuviosul Teodor Studitul, împreună cu ucenicii lui, iar pe mulţi alţii îi muncea cumplit şi-i ucidea pentru cinstirea icoanelor.
Se scrie despre sfântul Teofan şi aceasta. Că sfântul Nichifor, patriarhul Constantinopolului, pe când se ducea cu corabia pe mare în surghiun, a trecut prin dreptul acelui loc în care era locaşul lui Teofan. Aceasta văzând-o cuviosul Teofan sufleteşte, cu ochii cei mai înainte văzători, a poruncit ucenicului să aducă cărbuni aprinşi în cădelniţă. Apoi, aprinzând lumânarea şi punând tămâie pe cărbuni, s-a închinat până la pământ, vorbind ca şi către o persoană care trecea alăturea. Şi întrebînd ucenicul: „Ce faci, părinte? Spre cine vorbeşti, închinându-te?” Cuviosul i-a răspuns: „Iată, prea sfinţitul patriarh Nichifor, izgonit cu nedreptate pentru dreapta credinţă, se duce în surghiun şi trece cu corabia prin dreptul acesta; pentru dânsul am aprins lumânarea şi tămâia, să-i dăm cinstea cea cuviincioasă patriarhului”.
A văzut aceasta cu duhul şi prea sfinţitul patriarh Nichifor, fiind în corabie; căci fără de veste plecându-şi genunchii, s-a închinat sfântului stareţ şi, întinzând mâinile în sus, îl binecuvântă. Iar unul din cei ce erau cu prea sfinţitul Patriarh în corabie, l-a întrebat: „Pe cine binecuvintezi, prea sfinţite părinte, şi înaintea cui te-ai închinat în genunchi?” A răspuns prea sfinţitul: „Iată, Teofan Mărturisitorul, egumenul marelui locaş, s-a închinat nouă şi ne-a cinstit cu lumânări aprinse şi cu tămâie. Deci m-am închinat lui, căci şi el asemenea cu noi va pătimi, nu după multă vreme”. Lucru care s-a şi împlinit.
Căci după aceea, răucredinciosul împărat Leon Armeanul, vrând să înşele pe cuviosul Teofan spre a lui rătăcire, a trimis la dânsul, chemându-l cu cinste în Constantinopol şi cu vicleşug zicând: „Război îmi stă înainte cu vrăjmaşii şi mi se cade mai înainte de a ieşi la război să mă înarmez mai întâi cu sfintele tale rugăciuni; pentru aceea, să nu te lepezi a veni la noi, cinstite părinte”. Iar cuviosul Teofan, cu toate că a cunoscut vicleşugul împăratului şi era cuprins de grea boală trupească, însă a binevoit să meargă, dorind să pătimească pentru dreapta credinţă. Intrând în corabie, a ajuns la împărăteasca cetate; însă nu s-a dus înaintea împăratului, fiindcă împăratul se ruşina de cinstita lui faţă şi se temea de mustrările lui. Ci a trimis la el bărbaţi cinstiţi, amăgindu-l prin multe făgăduinţe spre a sa rea credinţă, zicând: „Dacă vei fi de un gând cu noi, voi înălţa mănăstirea ta cu ziduri de piatră şi cu toată îmbelşugarea o voi îmbogăţi, iar tu mai cinstit decât toţi vei fi cu mine; şi cei ce îţi sunt rudenii de aproape, pe aceia cu mari boierii îi voi cinsti”.
Apoi a adaos şi cuvinte îngrozitoare, zicând: „Dacă vei fi potrivnic nouă, te vei face pricinuitor de mare necinste ţie însuţi”. A răspuns sfântul prin trimişii aceia: „Eu nu am trebuinţă de nimic din bogăţiile lumii acesteia. Pentru că, dacă în tinereţile mele, aurul, argintul şi averile cele multe câte le-am avut, le-am lăsat pentru dragostea lui Hristos, apoi oare la bătrâneţile mele să le doresc pe acelea? Să nu fie! Iar pentru mănăstire şi pentru cei de aproape ai mei, Dumnezeu, Purtătorul de grijă, este mai mare decât împăraţii şi boierii pământeşti. Şi pentru ce împăratul mă înfricoşează pe mine cu certări, ca pe un prunc mic cu vargă? Pregătească asupra mea tot felul de munci, aprindă foc, apoi, deşi nu pot umbla singur de sine, precum mă vedeţi, însă în foc voi sări pentru dreapta credinţă”.
Acestea şi mai multe cuvinte cu multă îndrăzneală zicându-le sfântul, s-au dus trimişii la împărat şi i-au spus cele ce auziseră. Iar împăratul se minuna de o îndrăzneală ca aceea a lui, fără de frică, şi a poruncit oarecăruia Ioan sofistul, isteţ în cuvinte, plin de meşteşuguri şi de vrăji, ca să se întrebe cu cuviosul. Dar şi acela, împotriva gurii celei de Dumnezeu grăitoare a cuviosului părinte, a rămas ca un mut şi, biruindu-se, s-a întors cu ruşine la cel ce l-a trimis pe el.
Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit ca pe cuviosul Teofan să-l închidă într-o casă oarecare întunecoasă şi strâmtă, lângă palatul ce se numea Elevteria, şi să pună străjeri lângă dânsul. În acea strâmtă închisoare cuviosul, bătrân fiind şi bolnav, a petrecut doi ani; şi în toate zilele, uneori cu momeli, iar alteori cu certări îl îndemna spre lupta împotriva sfintelor icoane, rău făcându-i şi de rău grăindu-l, prin oarecare eretici, pe care îi trimitea la dânsul într-adins.
Odată, împăratul a trimis la sfântul cu momeli, că doar ar iscăli lepădarea icoanelor. Şi a scris sfântul către dânsul astfel: „Ştii, o, împărate, pe Acela ce ţi-a dat împărăţia, prin care împăraţii împărăţesc şi tiranii stăpânesc pe pământ. Ştii că Dumnezeu, fiind nescris împrejur, a voit însă a se tăia împrejur, luând firea noastră omenească asemenea nouă în toate, afară de păcat, şi prin acea fire îndumnezeită, a înviat morţii, a luminat orbii, a curăţit pe cei stricaţi şi celelalte minuni ale Sale pe rând le-a făcut. Şi, prin aceeaşi fire, a suferit moarte de bunăvoie de la iudeii cei pizmaşi şi, a treia zi înviind, cu slavă S-a înălţat la cer şi de Tatăl niciodată nu Se desparte.
Acea fire omenească ce este în Hristos Dumnezeu, de vreme ce Sfânta Evanghelie ne încredinţează, cu cinste o primim pe ea; şi primind cartea Evangheliei cu cinste şi cele scrise întru dânsa crezându-le, faptele cele minunate ale lui Hristos le credem ca şi când pe Însuşi Hristos Îl cinstim în acea carte. Şi dacă pentru cartea Evangheliei, în care sunt scrise faptele lui Hristos, nu sântem osândiţi că o primim pe dânsa, apoi cum vom fi osândiţi primind şi cinstind istoria cea închipuită în icoane a aceloraşi cuvinte evangheliceşti? Prin aceste icoane chiar şi barbarii cei ce vin la noi cu credinţă cunosc lesne toată petrecerea lui Hristos, care a fost pe pământ cu oamenii, cum şi minunatele Lui fapte, cu înlesnire le cunosc.
Încât mulţi necărturari privind cu ochii spre icoane, văd minunile cele zugrăvite ale lui Hristos şi patima Lui cea de bunăvoie, apoi preamăresc pe Domnul, cel ce a pătimit pentru noi; a căror mântuire tu ai zavistuit-o, lepădând închipuirile icoanelor. Care sinod cândva a vestit aceasta, că a cinsti sfintele icoane este păcat şi necurată furare de cele sfinte? Au nu singur Hristos a trimis chipul cel nefăcut de mână al feţei Sale spre vindecarea lui Avgar, domnul Edesei? Au nu sfântul evanghelist Luca ne-a dat nouă icoana Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, cu vopsele închipuită? Şi ce împotrivire vei face predaniei şi învăţăturii sfinţilor părinţi? Căci Vasile cel Mare, cercătorul tainelor celor negrăite, a zis: „Cinstea cea dată icoanei se suie la chipul cel dintâi, a căruia este”. Asemenea şi sfântul Ioan Gură de Aur a zis: „Eu am iubit şi pe acel sfânt chip ce este din ceară făcut”. Asemenea şi Chiril, alăuta sfântului Duh, strigă: „Adeseori, văzând închipuirea patimilor lui Hristos pe icoană, nu fără de lacrimi am trecut cu vederea acea închipuire şi celelalte”.
Deci, dacă cele dintâi şase Sinoade ecumenice a toată lumea, care au fost mai înainte de cel de al şaptelea, n-au oprit sfintele icoane a le cinsti, nici le-au lepădat, oare ţi se pare că eşti mai înţelept decât dânşii? Al tău lucru este, o, împărate, ca să faci război împotriva celor de alt neam; iar dogmele bisericeşti şi legile sfinţilor părinţi nu împăraţilor se cuvine a le cerceta”.
Acea scrisoare a cuviosului Teofan citind-o împăratul, s-a umplut de negrăită mânie şi îndată a trimis pe un cumplit dregător spre părţile Sigrianei ca să strice mănăstirea cuviosului, ce se numea „Locaşul cea mare” şi să o ardă desăvârşit; iar pe ucenicii lui, pe toţi fără de milă bătându-i, să-i izgonească. Iar pe alt dregător, tot aşa de cumplit, l-a trimis la cuviosul în închisoarea cea întunecoasă unde era ţinut de doi ani, lângă palatul Elevteriei. Acesta, dezbrăcând pe sfântul stareţ, care avea trupul obosit de multe postiri şi de boala cea lungă, l-a bătut fără de milă cu vine de bou pe spate şi pe pântece; apoi, dându-i trei sute de lovituri iarăşi într-aceleaşi legături închizându-l, s-a dus. A doua zi acelaşi muncitor, mergând din porunca împărătească şi scoţând din închisoare pe cuviosul mucenic, l-a bătut din nou fără de milă; apoi l-a trimis în surghiun în insula Samotraciei. Pe aceasta cuviosul, cu ochii mai înainte văzători, a văzut-o cu câteva zile mai înainte şi ascultătorului ce-i slujea mai înainte îi spusese că în acea insulă au să-l ducă.
Acolo cuviosul Teofan mergând, numai douăzeci şi trei de zile a trăit şi a trecut din izgonirea cea pământească la pomenirea cea cerească, cu cununa cea de mărturisitor al pătimirii împodobindu-se; şi s-a aşezat cinstitul lui trup acolo, în raclă de lemn. Iar Dumnezeu a preamărit pe sfântul şi plăcutul Său nu numai în viaţa lui, ci şi după moarte. Căci a dăruit cinstitelor lui moaşte putere tămăduitoare şi mulţime de bolnavi câştigau tămăduiri, atingându-se de cinstita lui raclă.
Iar după ce s-a ucis răucredinciosul împărat Leon Armeanul, ucenicii Sfântului cei izgoniţi, iarăşi întorcându-se la al lor locaş, în muntele Sigrianiei, şi mănăstirea cea arsă împodobind-o, au adus sfintele moaşte ale cuviosului Teofan, părintele lor, de la insula Samotraciei în locaşul său care se numea „Marele locaş” şi le-au aşezat în biserică cu cinste şi făceau minuni fără număr, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor, martie