Îndreptar de Spovedanie pentru creștinul grăbit

Se poate citi chiar la biserică, înainte de a ne veni rândul să ne spunem păcatele, cu gândul bun de a ne cerceta pe sine mai din timp și mai amănunțit data viitoare.
Iubite frate, ori soră întru Hristos, mărturisirea păcatelor se face pentru că greșelile noastre ne împovărează, ne îmbolnăvesc, ne fac să ne simțim rău și nemulțumiți de noi înșine, ne întunecă mintea, ne sălbăticesc simțirile, sentimentele, ne slăbesc voința, ne despart de Dumnezeu și de Biserică, și ne trezim astfel lipsiți de har, de direcție, în conflict cu noi înșine și cu cei din jur.
Chiar dacă nu te-ai pregătit de Spovedanie, bine ai venit. Nu pleca acasă. Nu te rușina, nu pățești nimic, nu te judecă nimeni, aici te încurajăm să te judeci singur, iar noi te ajutăm.
Vorbește cu tine un pic înainte de a-ți veni rândul să te mărturisești. Spune cugetului tău să-i pară rău, atât de păcatele pe care le știi, și care îți stau în fața ochilor, și de cele pe care nu le știi. Spune-i să fie gata să găsească în ființa ta motivul pentru care ești în necazul în care te găsești acum. Să se plece, să lepede mândria, orice pretenții de a fi cocoloșit, luat cu binișorul, îndrumat pe nesimțite și fără dureri. Să nu mai dea vina pe alții, să nu mai caute atât ce vină au aceia pentru cum ai ajuns.
Pregătește-te să fii iubit și dojenit. Să ți se ofere ajutor și adevăr, medicament și dietă. Să ți se dea și să contribui și tu. Să luptăm la rugăciune pentru tine, dar și împreună cu tine. Să ne ostenim pentru tine și să te nevoiești și tu. Să fii primit în dragostea lui Dumnezeu, în rândul credincioșilor, dar să Îl primești și tu pe Dumnezeu și să vii în rândul credincioșilor, să intri în rândul oamenilor lui Dumnezeu.
Nu mai alerga la dumnezei străini: plăceri, bani, putere, ci rămâi la Dumnezeu Care pe Fiul Său L-a dat pentru Tine. Ține-te de patrafirul preotului care te dezleagă și te unește cu Dumnezeu și Biserica.
Primește-l în inima, în viața, în familia, în casa ta, nu-l trata ca pe un prestator de servicii, nu-l lăsa să te ajute, iar tu să nu te ajuți deloc pe tine.
Hotărăște-te, oricât nu ai încredere în tine că o să reușești, să faci o revoluție, un miting în tine însuți, să vrei și să ceri o schimbare. Nu te despovăra numai de pietroaiele mai mari. Când ești murdar din cap
până-n picioare, nu te speli numai pe mâini. Chiar dacă ai să începi cu ce te deranjează, mai dă jos un strat de păcate, deschide calea pentru viitoare întâlniri cu duhovnicul.
Nu te rușina. Spune tot. Nu ascunde nimic. Rușinea e o frică de fapt, provenită din așteptarea unei mustrări sau pedepse pentru o anumită faptă.
Dacă nu te mustră nimeni, dacă nu înveți să-ți asumi urmările pentru faptele tale, nu ajungi nicăieri în viață. În plus, ai ajuns în singurul loc unde nu se justifică rușinea. Aici, vina mărturisită este în întregime iertată. De fapt, rușinea vine din mândria noastră care nu acceptă dojana, și din frica de canonul pe care știm că dacă nu-l facem, harul lui Dumnezeu nu va fi primit în trupul și sufletul nostru, să le vindece și să facă loc pentru locuirea Sa în inima omului.
Vrem să ne împăcăm cu Dumnezeu, vrem binefacerile Sale, dar nu ne asumăm ușor partea noastră de lucrare, de osteneală pentru a rămâne într-o viață unită cu Dumnezeu și pentru a progresa în această viață.
Așteaptă-te atât la ușurare, vindecare și reunire cu Dumnezeu, cât și la canon, o rețetă duhovnicească pe care va trebui să o respecți mai ceva ca pe una de la medic, până la capăt, nu doar până când mă simt mai bine. Ca și la doctor, unde munca spitalului și a medicului e mai substanțială decât a pacientului și familiei sale, așa și la duhovnic, chiar dacă nu e atât de spectaculoasă și încărcată de substanțe și instrumentar medical. Ceea ce nu avem voie să uităm este că trebuie să fim părtași la vindecarea noastră și să ne așteptăm să ne fie mai greu la început, cât ne luptăm cu vechile obișnuințe. Sfinții Părinți ne avertizează că dacă nu ne obișnuim cu bunătățile duhovnicești, ne vom întoarce la cele lumești, cu al căror gust ne-am familiarizat în trecut.
Rolul duhovnicului este de a ne ajuta să ne mărturisim corect și complet, de a ne asculta și dezlega cu puterea ce-i este dată, de a ne învăța cum să înțelegem și să lucrăm harul primit, cum să viețuim de aici înainte, pentru a trăi sănătos, duhovnicește, bisericește. Tot el ne va purta în rugăciune, susținând o parte din crucea noastră. Sunt câteva întrebări pe care trebuie să ni le punem, doar că răspunsul va fi rostit înaintea duhovnicului. Poate sunt multe și mărunte, însă te rog să le citești fără grabă.
Cred în Dumnezeu? Am o relație apropiată sau distantă cu El?
Am vreo legătură cu Biserica? Dau vreo importanță faptului că sunt o celulă vie din acest trup? Cred în viața veșnică? În judecata de Apoi? Dau importanță sufletului, sau doar trupului? Am o familie creștină?
Dau o educație creștină copiilor? Mă interesez de jocurile, problemele și preocupările lor? Îmi cunosc mai bine soțul/soția după atâția ani?
Îl/O fac fericit/fericită? Sunt egoist, nepăsător? Îmi place să dăruiesc, să fac bine, sau numai să primesc? Cred că tot ce am și ce sunt se datorează lui Dumnezeu? Progresez cu mintea, cu sentimentele, cu
familia, sau doar cu banii? Sunt dispus să învăț, să simt, să fac ceva nou, sau m-am plafonat total și trăiesc mecanic? Vorbesc cu Dumnezeu?
Am o carte de rugăciuni sau mă rog ca acum 20 de ani? Sunt atent la ce spun în fața lui Dumnezeu? Am auzit de rugăciunea neîncetată, sau de rugăciunea minții? Am ținut vreun post? În afară de ce îmi impune viața de zi cu zi, am vreo osteneală pe care mi-o asum de bunăvoie, în numele lui Dumnezeu și pentru sufletul meu? Când am fost ultima oară la biserică? Dar la vreo mănăstire? Stau la slujbă sau plec destul de
repede? Sărbătorile au vreun sens religios ori sunt doar zile de odihnă și petrecere? Am un duhovnic? Am căutat să am? Mi se pare cumva că relația mea cu Dumnezeu nu are nevoie de îndrumător sau de ajutător?
Cred că pot avea credință, dar să nu mi-o manifest în faptă? Îmi caut scuze să nu-mi trăiesc credința?
Am citit vreun rând despre credință în ultima vreme? M-am gândit la scopul vieții mele pe pământ? Sunt atent la gândurile mele?
Las orice să-mi treacă prin minte? Mă las uneori purtat de imaginație?
Acționez după chef, sau după cum mă simt, fără să analizez dacă ce simt e bun sau rău, duce undeva sau nu? Îmi impun sau mă conving vreodată să fac ceva împotriva stării de moment? Mă enervez repede?
Sunt leneș, melancolic, nepăsător, neatent, uituc? Iert repede sau greu? Sunt pofticios, lacom la mâncare și băutură? Vorbesc mult, îmi place să mă ascult? Vorbesc de alții? Sunt bănuitor, suspicios? Trag
concluzii repede și după cum mi se pare? Caut să gândesc frumos, să caut scuze celuilalt, sau îl sancționez la cea mai mică și părută greșeală?
M-am certat, m-am bătut? Am omorât, am furat, am înșelat? Am mințit, am vorbit cu două înțelesuri? M-am gândit sau m-am uitat pătimaș la cineva? Trăiesc necununat? Mi-am înșelat soțul/soția? Am înjurat sau
blestemat? M-am răzbunat? Am invidiat, am hulit binele aproapelui?
Sunt mereu nemulțumit? Sunt recunoscător? Știu să iubesc, să iert, să mă ostenesc, să fiu harnic, să fac treaba până la capăt? Sunt zgârcit ori mână spartă? Sunt mândru? Mă cred cineva prin mine însumi? Îmi plac
laudele?

Pr. George-Ovidiu Chiriţa