Martie, ziua 28 Pomenirea Cuviosului părintelui nostru Ilarion, noul mărturisitor, egumenul mânăstirii Pelichitului.

Cuviosul Ilarion din tinereţe s-a călugărit, purtându-şi crucea şi urmând lui Hristos cel răstignit, patimile trupeşti supunându-şi cu înfrânare. El pe toţi monahii i-a covîrşit cu fapta bună şi, într-o chilie întunecoasă închizîndu-se, fără tulburare a petrecut mulţi ani şi s-a luminat cu nepătimirea. Pentru aceea şi de rânduiala preoţească s-a învrednicit şi a fost egumen al mânăstirii ce se numea Pelichit, în Asia, aproape de Elespont. Şi a făcut minuni alese, că jivinele care vătămau seminţele roditoare le certa şi le izgonea cu cuvântul din ţarini şi din grădini, grindina a potolit-o cu rugăciunea şi pământul cel însetat cu ploaie l-a adăpat, iar curgerea rîului, ca şi Elisei proorocul, a despărţit-o; mâna cea uscată a unui om a tămăduit-o, pe un orb l-a făcut să vadă şi şchiopilor le-a dăruit tămăduire; pe diavoli i-a izgonit, iar pescarilor, care în zadar se osteneau, cu peşti mulţi le-a umplut mrejele.
Despre dânsul scrie cuviosul Iosif, scriitorul de cântări, în a opta pesnă a canonului, că pentru cinstirea icoanei Mântuitorului a răbdat prigoniri de la muncitori şi îl numeşte mucenic. Pentru că a vieţuit, precum se povesteşte într-o cuvântare, pe vremea împărăţiei lui Leon Armeanul (813-820), care a călcat sfintele icoane. Altora li se pare, cu adevărat, că a trăit pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul (717-741) şi a lui Copronim, fiul lui (741-775), care cu mulţi ani mai înainte de Leon Armeanul a fost, şi că a pătimit pentru sfintele icoane în acea vreme când voievodul lui Copronim, la Hanodracon, a năvălit fără veste cu oaste asupra mânăstirii ce se numea Pelichit, în sfânta şi marea joi a mântuitoarelor Patimi, când se săvîrşea dumnezeiasca Liturghie. Şi, intrând în biserică şi în Altar cu îndrăzneală, a poruncit să tacă cântarea şi a răsturnat la pământ Sfintele şi dătătoarele de viaţă Taine ale lui Hristos. După aceea, prinzînd pe cei mai aleşi monahi, patruzeci şi doi la număr, i-a ferecat cu legături de fier, iar celorlalţi, cu bătăi cumplite chinuindu-i, le-a rupt trupurile; pe alţii, bărbile şi feţele lor cu smoală ungându-le, i-a aprins şi altora nasurile le-a tăiat. După aceea a aprins mânăstirea şi biserica, iar pe cei ferecaţi, patruzeci şi doi de părinţi, i-a surghiunit în ţara de la marginea Efesului şi acolo, într-o baie veche încuindu-i, i-a chinuit cu silă de moarte.
Deci, în acea vreme, şi cuviosul Ilarion, ca un mai mare între părinţii aceia, având rânduiala egumeniei, se ştie că a pătimit mult şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu pentru sfintele icoane.Amin.
Întru această zi pomenim şi pe Cuviosul părintele nostru Ştefan pomenim şi pe Cuviosul părintele nostru Ştefan egumenul mânăstirii Triglia.
Cuviosul Ştefan, mărturisitorul lui Christos, a fost în anii împăratului Leon Armeanul (813-820). Din tinereţe iubind viaţa pustnicească, cu toate faptele bune s-a înfrumuseţat şi a fost egumen al mânăstirii Triglia, după rugămintea monahilor celor de acolo, şi pe mulţi cu învăţătura sa i-a sfătuit să vieţuiască cu plăcere de Dumnezeu şi în curăţie să petreacă. După aceea răucredinciosul Leon a început a necinsti sfintele icoane şi, prigonire cumplită ridicând asupra dreptcredincioşilor, a chemat pe cuviosul Ştefan şi-l silea să se lepede de închinarea sfintelor icoane şi împotriva credinţei să iscălească cu mâna sa la lepădarea icoanelor. Iar cuviosul s-a împotrivit şi nu numai aceea n-a făcut, ci şi pe împăratul l-a ocărît, numindu-l păgân şi străin de adevărata credinţă.
Deci a fost muncit cu bătăi şi cu legături în temniţă, apoi, în surghiun trimiţîndu-l şi cu rele pătimiri şi dureri fiind chinuit, a trecut către Hristos Dumnezeu, pentru care multe nevoinţe a suferit şi multe munci .Amin.
Tot întru această zi pomenim şi pe Cuviosul părintele nostru Evstratie, pustnicul şi mucenicul Pecerscăi. Bunul ostaş Evstratie, precum s-a arătat cu numele, aşa s-a arătat şi cu fapta sub semnul Crucii, pentru că bine s-a asemănat lui Hristos, pentru care a răbdat cu bărbăţie acelaşi fel de rele pătimiri de la aceiaşi prigonitori, de acelaşi neam şi la aceeaşi vîrstă, putând cu adevărat a se lăuda ca şi sfântul apostol Pavel: Eu rănile Domnului meu Iisus Hristos le port pe trupul meu, după mărturia fericitului episcop Simeon.
Acest bun ostaş al lui Hristos, Evstratie, era de neam din Kiev. Apoi, dorind să se îmbrace în armele lui Dumnezeu, pe care le cuprinde chipul monahicesc, şi ştiind că nimeni, fiind ostaş, nu se leagă cu lucruri lumeşti ca să fie plăcut împăratului, şi-a împărţit averea la săraci, iar o parte a lăsat-o rudeniilor, ca după dânsul s-o împartă. Şi astfel s-a făcut monah în mânăstirea Pecersca. Şi a început cu plăcere a se oşti cu puterea Crucii lui Hristos, Care a sărăcit pentru noi, biruind cu sabia cea duhovnicească, adică cu rugăciunea, cu postul şi înfrânarea cea mare, nu numai trupul său, ci şi pe vrăjmaşii cei fără de trupuri, smerindu-i şi robindu-i prin smerenia sa şi prin ascultare. Pentru că, urmând lui Hristos, dătătorul de nevoinţă, care S-a rugat mult, a postit patruzeci de zile, S-a smerit şi S-a făcut ascultător Tatălui ceresc, la fel şi el, cu aceleaşi fapte bune s-a înarmat, dar mai ales cu postul, ştiind că omul cel dintîi a fost biruit pentru neînfrânare. De aceea sfântul sporea în înfrânare şi în postirea cea grea, pentru care a fost numit pustnic.
Iar, după voia lui Dumnezeu, a venit odată răucredinciosul Boniac, cu mulţime de polovţi, şi a prădat pământul Rusiei; şi, intrând păgâni şi în mânăstirea Pecersca, pe mulţi i-a tăiat cu săbiile. Atunci a fost luat în robie şi acest fericit împreună cu alţii, fiind vândut pe pământul grecesc, în cetatea Corsun, unui iudeu, împreună cu mulţi alţi creştini, în număr de cincizeci, slujitori mânăstireşti fiind treizeci, iar din Kiev, douăzeci. Acel iudeu, potrivnic lui Dumnezeu, a început a sili pe robiţii săi să se lepede de Hristos, lăudându-se că va chinui cu foamea şi cu legături pe cei ce se vor împotrivi.
Dar viteazul monah Evstratie, învăţîndu-i şi rugându-i pe toţi, îi întărea şi le zicea: „Fraţilor, cîţi v-aţi botezat şi aţi crezut în Hristos, să nu vă lepădaţi de făgăduinţa voastră ce aţi făcut-o la Botez; Hristos ne-a născut prin apă şi prin Duh, Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii cu sângele Său şi ne-a făcut moştenitori Împărăţiei Sale. Deci, de vom trăi, Domnului să trăim, sau de vom muri, Domnului să murim şi prin moartea cea vremelnică viaţa veşnică s-o dobîndim. Următori să fim Celui ce a zis: Mie a vieţui îmi este Hristos, iar a muri este dobîndă.”
Cei robiţi, fiind bine întăriţi de fericitul, toţi au voit ca mai bine să moară de lipsa mâncării şi a băuturii vremelnice, decît să se despartă de Hristos, care este pîinea şi izvorul vieţii veşnice.
Şi astfel, nu după multă vreme, topindu-se de nemâncare şi de sete, au murit toţi acei cincizeci, unii după trei zile, alţii după patru, alţii după şapte, iar cei mai tari după zece zile. Numai singur Evstratie a rămas viu, fiind paisprezece zile chinuit de foame, dar a rămas nevătămat, pentru că din tinereţile sale se deprinsese bine cu postul.
Văzînd acel ticălos iudeu că monahul a fost pricina pierzării aurului său dat pentru cei robiţi, pe care aştepta să-i aducă la credinţa sa cea rea, a gândit să se răzbune asupra lui. Deci, sosind ziua Învierii lui Hristos, a început a prăznui paştele său, chinuind pe sfântul Evstratie, precum şi ucigaşii de Dumnezeu, strămoşii lui, au făcut Domnului nostru Iisus Hristos, după cum se scrie în Evanghelie. Şi, precum pe Hristos mai înainte L-au răstignit, astfel şi acest fericit a fost pironit pe cruce de acel ticălos iudeu şi de tovarăşii lui. Dar, fiind viu, mulţumea sfântul lui Dumnezeu, că fără hrană şi băutură a trăit cincisprezece zile.
Iar iudeul acela şi ceilalţi prieteni ai lui ocărau pe cel răstignit şi ziceau: „Satură-te acum, nebunule, de legiuita pască, ca să fii viu şi să scapi de blestem; căci Moise, luînd de la Dumnezeu Legea, ne-a dat-o nouă şi a zis aceasta în cărţile sale: Blestemat este tot cel ce se spânzură pe lemn”.
Răspuns-a fericitul Evstratie: „De mare dar m-a învrednicit Domnul astăzi, căci a binevoit să pătimesc pentru numele Său pe Cruce, la fel ca El, şi aştept ca şi mie să-mi zică, precum altădată tâlharului: Astăzi vei fi cu Mine în Rai. Nu-mi trebuie pasca voastră, nici nu mă tem de blestem, căci Paştele nostru, Hristos, pentru noi S-a jertfit, şi a stricat blestemul cel de pe lemn şi a adus binecuvântarea vieţii prin lemnul Crucii, pe care a fost spânzurat. Hristos este viaţa tuturor, precum şi Moise a proorocit, zicând: Veţi vedea viaţa voastră spânzurată înaintea ochilor voştri. Iar pentru praznicul Paştilor, David grăieşte: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa. Dar tu, cel ce m-ai răstignit, şi iudeii cei ce sânt cu tine, veţi plînge şi vă veţi tângui, căci va veni asupra voastră răsplata sângelui meu şi a celorlalţi creştini cumpăraţi şi ucişi de voi. Domnul urăşte sîmbetele voastre şi va schimba praznicile voastre în tânguire; pentru că acum a sosit uciderea începătorului fărădelegilor voastre”.
Acestea auzindu-le iudeul, s-a aprins de mânie şi, luînd o suliţă, a împuns pe cel pironit; şi astfel bunul ostaş al lui Hristos, Evstratie, a primit fericitul sfîrşit, cel potrivit unor astfel de ostaşi. Şi a fost văzută o căruţă cu cai de foc, în care sufletul acelui luptător de biruinţă s-a dus dănţuind la cer şi glas s-a auzit, zicând acestea: „Iată bunul locuitor al cetăţii cereşti”. Iar trupul lui cel sfânt, acel împietrit la inimă iudeu, pogorându-l de pe cruce, l-a aruncat în mare, unde s-au făcut mulţime de minuni. Deci credincioşii au căutat acolo cu dinadinsul moaştele acelea făcătoare de minuni şi nu le-au găsit. Dar, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au găsit într-o peşteră, unde şi până acum stau nestricate. Iar proorocia sfântului pătimitor, pentru izbîndirea sângelui său, s-a împlinit îndată, chiar atunci când a pătimit. Căci în aceeaşi zi a venit poruncă de la împăratul grec să izgonească din stăpânirea lui pe toţi iudeii, luînd şi averile lor, iar pe mai marii lor să-i ucidă, pentru muncirea creştinilor.
Deci mai întîi pe eparhul, începătorul a toată răutatea cea iudaicească l-a ucis, după cuvântul sfântului Evstratie. Pentru că s-a întîmplat un lucru ca acesta: Un iudeu, fiind bogat şi slăvit, s-a botezat şi pentru aceasta l-a cinstit împăratul şi după puţine zile l-a făcut eparh; iar el, cîştigând acea dregătorie, în taină s-a lepădat de Hristos şi de a Lui credinţă şi a dat îndrăznire iudeilor în toată stăpânirea împărăţiei greceşti, să cumpere creştini şi să-i robească.
Deci a fost vădit atunci acel necurat eparh pentru meşteşugul său cel rău şi a poruncit împăratul să-l ucidă, iar pe iudei pe toţi să-i izgonească din stăpânirea sa. Şi în acea vreme, când se pierdeau în cetatea grecească Corsun locuitorii iudei, şi pe acest ticălos iudeu, de care cuviosul Evstratie a fost ucis, îl spânzurară pe lemn. Şi astfel s-a întors durerea cuviosului la capul evreului şi a luat partea sugrumării lui Iuda. Iar ceilalţi iudei, văzînd acele înfricoşate munci ale cuviosului,după sfîrşirea lui cu adevărat au crezut şi s-au botezat. cu care cel ce i-a robit lui Hristos după moartea sa, bunul ostaş şi purtătorul de biruinţă, sfântul Evstratie, s-a învrednicit să cânte cu cei fără de moarte ostaşi cereşti cântarea de biruinţă singur Biruitorului morţii, Hristos, cu care asemenea s-a ostăşit şi a împărăţit, lăudându-L şi mulţumindu-I, împreună şi celui fără de început al lui Părinte şi Duhului celui făcător de viaţă, întru nesfîrşiţii veci. Amin.
Povestire despre ostaşul Taxiot, care a înviat din morţi. În Cartagina, cetatea Africii, a fost un bărbat cu numele Taxiot, iar cu rânduiala ostaş. Acela în mari păcate îşi petrecea viaţa sa. Dar fiind în Cartagina multe întîmplări de morţi, a venit în frică şi în simţire Taxiot şi s-a pocăit de faptele sale. Apoi, ieşind din cetate cu femeia sa, a şezut la un sat în linişte. Iar după cîtăva vreme, din lucrarea diavolească, a căzut în desfrânare cu femeia plugarului său care era cu dânsul în sat. Şi trecând nu multe zile după păcatul acela, l-a muşcat un şarpe şi a murit. Şi era o mânăstire, ca de o stadie de departe de satul acela, şi, alergând acolo femeia lui Taxiot, a rugat pe monahi ca să ia trupul mortului şi să-l îngroape la biserică. Deci l-au îngropat întru al treilea ceas din zi. Iar când a fost ceasul al nouălea, s-a auzit din mormânt strigare, zicând: „Miluiţi-mă! Miluiţi-mă!”
Apropiindu-se de mormânt şi glasul celui îngropat auzindu-l, degrabă l-au dezgropat şi, aflînd pe mortul acela viu, s-au îngrozit de spaimă. Şi l-au întrebat pe acela, vrând să ştie, ce i s-a întîmplat lui şi cum a înviat? Iar acela, neputând să le spună de multă plîngere şi tânguire, îi ruga pe dânşii ca să-l ducă la robul lui Dumnezeu, episcopul Tarasie; şi-l duseră la acela. Iar episcopul trei zile îl sili să-i spună ce a văzut acolo. Şi abia a patra zi a putut grăi.
Deci, cu multe lacrimi, a spus aceasta: Eu, pe când muream, am văzut nişte arapi stând înaintea mea, a căror vedere era foarte înfricoşată şi, văzîndu-i pe aceia, sufletul meu se tulbura. Apoi am văzut doi tineri foarte luminoşi şi a mers sufletul meu în mâinile lor şi, îndată zburând de la pământ, ca şi cum ne suiam în văzduh, spre înălţime, am aflat vămile cele ce străjuiesc suirile şi opresc pe tot sufletul omenesc. Şi la fiecare vamă pentru deosebit păcat întreabă, una pentru minciună, alta pentru zavistie, iar alta pentru mândrie; şi fiecare păcat are pe ai săi întrebători în văzduh. Şi am văzut într-un sicriaş, ce se ţinea de îngeri, toate lucrurile mele cele bune şi, luînd din acelea îngerii, le cumpăneau cu lucrurile mele cele rele şi astfel am trecut vămile. Iar când ne-am apropiat de porţile cereşti, am sosit la vama desfrânaţilor şi m-au oprit acolo străjerii şi-mi scoteau toate trupeştile mele lucruri cele de des-frânare, pe care le-am făcut din copilăria mea şi până acum.
Şi mi-au zis îngerii cei ce mă duceau: „Pe toate păcatele cele trupeşti ce în cetate le-ai făcut, ţi le-a iertat Dumnezeu, de vreme ce te-ai pocăit de acelea”. Şi mi-au zis potrivnicii mei: „Tu, după ieşirea din cetate, la satul acela ai păcătuit cu femeia plugarului tău”. Şi auzind aceasta, îngerii n-au aflat nici un lucru bun, ca să mă răscumpere din păcatul acela şi, lăsându-mă pe mine, s-au dus. Deci, apucându-mă viclenele duhuri şi vătămându-mă, m-au pogorît jos şi, desfăcându-se pământul, m-am pogorît, fiind purtat prin nişte intrări înguste şi prin oarecare crăpături strîmte şi necurate, până la cele mai dedesubt temniţe ale iadului, unde sufletele păcătoşilor sânt încuiate în întunericul cel veşnic şi unde nu este viaţă oamenilor, ci muncă veşnică şi plîns nemângîiat şi nespusă scrîşnire a dinţilor.
Acolo totdeauna strigă cu glas mare, zicând: „Amar nouă, amar! Vai, vai!” Şi nu este cu putinţă a spune primejdiile celor ce sânt acolo, nici nu se pot povesti muncile şi durerile acelora pe care acolo i-am văzut. Aceia gem din inimă şi nimeni nu se milostiveşte spre dânşii, plîng şi nu este cine să-i mângîie, se roagă şi nu este cine să-i asculte sau să-i izbăvească. Şi eu am fost închis cu dânşii în locurile acelea întunecoase şi în strîmtoare m-au pus, plîngând şi tânguindu-mă cu amar, fiind ţinut de la al treilea ceas până la al nouălea.
După aceea am văzut puţină strălucire şi doi îngeri care veniseră acolo şi am început a-i ruga cu dinadinsul să mă scoată din primejdia aceea, ca să mă pocăiesc lui Dumnezeu. Şi mi-au zis îngerii: „Fără vreme te rogi, pentru că nimeni de aici nu iese, până când va fi învierea tuturor”. Iar eu cerând şi rugându-mă şi făgăduind a mă pocăi, a grăit un înger către celălalt: „Făgăduieşti pentru el că se va pocăi, precum spune el, din toată inima?” Şi a zis celălalt: „Mă făgăduiesc”. Şi am văzut că acela i-a dat mâna. Atunci, apucându-mă, m-a scos de acolo pe pământ şi m-a adus la trupul meu. Şi mi-a zis: „Intră de unde te-ai despărţit”. Eu am văzut sufleteasca mea fire, ca un mărgăritar strălucind, iar trupul cel mort era ca nişte tină neagră şi mă îngreţoşam să intru în el. Şi mi-au zis îngerii: „Nu se poate să te pocăieşti, decît numai cu trupul cu care ai greşit”. Iar eu mă rugam, ca doar să nu intru în trup. Deci îngerii mi-au zis: „Intră, iar de nu, apoi iarăşi te vom duce acolo de unde te-am luat!”
Atunci am intrat şi am înviat şi am început a striga: „Miluiţi-mă!” Deci i-a zis sfinţitul Tarasie: „Gustă bucate”. Şi nu voia să guste, ci, umblînd din biserică în biserică, cădea cu faţa în jos, mărturisind lui Dumnezeu cu lacrimi şi cu suspinuri păcatele sale şi zicea către toţi: „Vai celor ce greşesc, căci munca cea veşnică îi aşteaptă! Vai celor ce nu se pocăiesc, până ce au vreme! Vai celor ce-şi spurcă trupul lor!”
Deci a petrecut Taxiot după învierea sa patruzeci de zile şi, curăţindu-se prin pocăinţă, şi-a cunoscut ceasul sfîrşitului său mai înainte cu trei zile şi s-a dus către Dumnezeul cel preamilostiv şi iubitor de oameni, care pogoară în iad şi ridică şi tuturor le dăruieşte mântuire, căruia se cuvine slavă în veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor, martie