Aducerea Cinstitelor Moaşte ale Sfântului sfinţitului Mucenic Ignatie, purtătorul de Dumnezeu

Sfîntul Ignatie de Dumnezeu purtătorul sau Teoforul, fiind dus în Roma, din porunca împăratului Traian (98-117), precum se scrie în viaţa lui, şi de fiare fiind mîncat pentru Hristos, au rămas oarecare oase ale lui, care credincioşii, cei ce erau atunci acolo, mai întîi le-au pus cu cinste în Roma, la un loc însemnat; apoi, în vremea împărăţiei aceluiaşi Traian, le-au adus în Antiohia, spre apărarea cetăţii, spre tămăduirea bolnavilor, spre veselia a toată turma lui, şi spre slava lui Hristos Dumnezeu, pentru Care a pătimit cu osîrdie. Despre care, cel ce va voi ca să ştie toate, să caute în viaţa lui, în 20 de zile ale lunii decembrie. Amin.
Întru această zi pomenim pe Cuviosul Lavrentie închisul, din Pecersca.
După ispitirea cuvioşilor închişi din Pecersca, Isac şi Nichita, s-a aflat nevoindu-se în aceeaşi sfîntă mânăstire, fericitul Lavrentie, care asemenea a îndrăznit, ca un bun ostaş al lui Hristos, a se lupta cu vrăjmaşul cel de suflet pierzător, ce se ostăşea; şi dorea foarte mult ca în închisoare să se roage lui Dumnezeu, gîndind de-a pururea că pentru acea viaţă grăieşte Dumnezeu: Iar tu, cînd te rogi, intră în cămara ta, şi închizîndu-ţi uşa ta, roagă-te Tatălui tău în ascuns şi Tatăl tău Cel ce vede în ascuns, îţi va da ţie la arătare.
Însă cuvioşii părinţi îl opreau cu totul de a face aceasta în Sfînta Mînăstire Pecersca, care mai mult decît altele suferea război de la înşelătorul vrăjmaş; căci îi aduceau aminte, cum acolo a biruit vrăjmaşul pe Isac şi pe Nichita, care s-au luptat cu dînsul în singurătate, şi pe care abia prin multe rugăciuni ajutătoare i-au ridicat.
Atunci Lavrentie, cerîndu-şi iertăciune, s-a dus în mînăstirea sfîntului marelui mucenic Dimitrie, care se zidise de Domnul Iziaslav, şi acolo se nevoia monahiceşte în închisoare. Deci, a început a vieţui cu nevoinţă şi de mîntuirea sa avea multă sîrguinţă, tinzînd în toate zilele spre mai mari osteneli, omorîn-du-şi toate patimile cu înfrînarea şi tăindu-le cu sabia cea duhovnicească, adică cu graiul rugăciunii. Apoi, toate săgeţile viclene cele aprinse stin-gîndu-le, cu apa lacrimilor, cu darul lui Dumnezeu, nu numai că era străin de rănirea diavolească, ci a luat dar de la El a tămădui cu minuni felurite răni şi neputinţe între oameni, cum şi a izgoni diavolii.
Deci, la acest fericit între alţii, a fost adus din Kiev spre tămăduire, un om cuprins de un diavol foarte cumplit, fiind purtat de zece oameni. Iar fericitul dorind ca să fie proslăvită patria sa cea duhovnicească, adică sfînta Mînăstire Pecersca, a poruncit ca să ducă pe acel om acolo. Atunci îndrăcitul a început a striga: „La cine mă trimiţi? Căci eu nici nu îndrăznesc a mă apropia de peşteră, pentru sfinţii ce sînt într-însa; iar în mînăstire sînt 30 de monahi locuitori, de care mă tem, şi cu ceilalţi am război”.
Acestea mărturisindu-le cel îndrăcit pentru darul sfintei Mînăstiri Pecersca, a poruncit iarăşi fericitul, ca să-l ducă acolo cu sila, ca de cele grăite dînşii mai mult să se încredinţeze. Deci, cei ce-l duceau, ştiind că niciodată îndrăcitul nu fusese într-o mînăstire şi pe nimeni nu ştia într-însa, îl întrebară: „Care sînt aceia de care te temi tu?”. Pentru că atunci erau 118 toţi fraţii din Mînăstirea Pecersca; iar îndrăcitul a numărat pe nume 30 şi a zis: „Aceştia toţi cu un cuvînt pot să mă izgonească”. Şi iarăşi îi ziseră cei ce-l aduceau: „Noi voim ca în peşteră să te închidem”.

Iar el le-a răspuns: „Ce folos îmi este ca să mă lupt cu morţii? Pentru că aceia acum au mai multă îndrăzneală către Dumnezeu, a se ruga pentru monahi şi pentru cei ce merg la dînşii; dar de voiţi să vedeţi războiul meu, duceţi-mă în mînăstire; căci afară de acei 30, precum v-am spus, cu toţi ceilalţi mă pot lupta”. Şi a început a arăta puterea sa, grăind evreieşte şi după aceea latineşte, apoi greceşte şi, cu un cuvînt, în toate limbile, pe care niciodată nu le auzise omul acela, încît se temeau foarte mult cei ce-l duceau, mirîndu-se de schimbarea limbii şi de felul vorbirii lui.
Dar, mai înainte de a intra în mînăstire, a fugit din om necuratul duh şi a început cel tămăduit a înţelege bine; iar cei ce erau cu el, s-au bucurat şi intrară cu acela în sfînta biserică, cea făcătoare de minuni a Pecerscăi, pentru ca să dea laudă lui Dumnezeu. De care lucru înştiinţîndu-se egumenul, a mers cu toţi fraţii acolo în biserică, iar cel tămăduit nu ştia pe egumen, nici pe vreunul din cei 30, pe care îi numise. Atunci l-a întrebat: „Cine te-a tămăduit?” Iar el cău-tînd spre icoana cea făcătoare de minuni a Preasfinţitei Născătoare de Dumnezeu, a zis: „Cu aceea m-au întîmpinat cei 30 sfinţi părinţi şi astfel m-am tămăduit”. Deci, numele tuturor acelora le pomenea, deşi în faţă nu cunoştea pe nici unul. Atunci toţi împreună au dat slavă lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui, cum şi fericiţilor plăcuţilor Lui.
Astfel s-a preamărit acest sfînt loc, prin iconomia lui Dumnezeu cea vestită, prin sfîntul Lavrentie cel închis; care despărţindu-se de fraţii Pecerscăi, ca Barnaba de Pavel, mai mult rod şi mai multe fapte bune a făcut, asemenea cu îngerii, în multe chipuri, în Mînăstirea Iziaslavului.
Apoi s-a întors iarăşi în sfînta Mînăstire Pecersca, unde, după sfîrşitul său cel plăcut lui Dumnezeu, ca ceilalţi închişi de mai înainte – care au intrat prin poarta cea strîmtă în viaţa cea veşnică -, este pus cu cinste în peştera în care pînă acum sînt nestricate moaştele lui cele făcătoare de minuni, întru cinstea Celui ce vede în taină şi răsplăteşte la arătare, adică a lui Dumnezeu Celui lăudat în Treime, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

Viețile Sfinților, ianuarie