Aiud – cetatea morţii, 1941 – 1964

În 1941-1942 au fost aduşi în închisoarea Aiud peste 3000 de deţinuţi – studenţi, elevi de liceu, intelectuali, muncitori, ţărani arestaţi din ordinul generalului Antonescu. Aşa a început calvarul Aiudului, poate cea mai cutremurătoare pagină de mărturisire creştină din istoria neamului nostru. Mulţi dintre cei intraţi atunci – tineri şi plini de vise – pe porţile temniţei nu aveau să mai iasă decât pentru a fi zvârliţi, fără cruci şi nume, în „Râpa robilor”. Alţii aveau să se elibereze după mai bine de douăzeci de ani, intrând – dispreţuiţi şi marginalizaţi – în „temniţa cea mare” a României comuniste. Atunci însă niciunul dintre ei nu ştia ce avea să urmeze. Trăiau, cu emoţie şi intensitate, primul contact cu lumea închisorilor…
Tremuram de frig, de emoţie şi de frică. Celularul îşi deschisese hidoasele uşi pentru a ne rumega. Fiecare a fost izolat în câte o celulă: patru metri pe patru, fereastra zăbrelită, uşa zăvorâtă, pereţii văruiţi, un pat de fier negru acoperit de o saltea ponosită. Duşumelele erau tocite de sutele de mii de paşi făcuţi de miile de ostaşi care au trecut pe aici şi ploşniţele nu se ruşinau să mişune în căutarea hranei.
Uşa s-a închis, zăvorul a scrâşnit şi celula s-a prăvălit peste noi. Idei, sentimente şi imagini au năvălit în suflet şi în fracţiuni de secundă am trăit când eroismul, când crucificarea, când duioşia iubirii, când tinereţea distrusă. Am zâmbit şi am plâns, am cântat şi am jelit, am îngenuncheat şi ne-am revoltat. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos).
La început deţinuţii s-au bucurat de oarecare îngăduinţe: puteau circula în interiorul celularului, puteau citi, discuta şi participa la slujbele de la capela închisorii. Însă în scurt timp, datorită refuzului categoric de a merge pe front pentru „reabilitare” – o manevră folosită de administraţie pentru lichidarea lor fizică şi morală, regimul s-a înăsprit. Izolarea, hrana insuficientă, interzicerea oricărei comunicări cu exteriorul au devenit mijloace pentru înfrângerea rezistenţei sufleteşti. Între 1945-1947 majoritatea deţinuţilor sunt trimişi în coloniile de muncă din jurul Aiudului, unde condiţiile de viaţă devin din nou mai umane.
În primăvara anului 1948, o dată cu instalarea definitivă la putere a comuniştilor, sunt aduşi din nou la Aiud. Începe regimul crunt de exterminare. Bătaia, umilinţa, frigul, foamea, izolarea la carceră săptămâni în şir îi aduc pe oameni la limita rezistenţei. Cetatea morţii începe să dea primele jertfe…

Voi n-aţi stat cu noi în celule
                                                      Radu Gyr
Voi n-aţi stat cu noi în celule
Să ştiţi ce e viaţa de bezne
Sub gheare de hiene cu guri nesătule,
Voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,
Încins cu cătuşe la glezne.
Voi n-aţi plâns în palme fierbinte,
Străpunşi de cuţitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte
Voi n-aţi dus povara durerilor sfinte
Spre fala şi binele ţării.
Voi nu ştiţi ce este dulceaţa
Amarnicei lupte cu sine.
Cerutu-mi-aţi moartea, lovitu-mi-aţi faţa
Ciocanul pe piatră zdrobitu-mi-a viaţa
Şi suptu-mi-a vlaga din mine.
Voi nu ştiţi ce-i munca de braţe plăpânde,
Ce-i jugul sub rânjet de monstru,
Cum scârţâie osul când frigul pătrunde,
Ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveţi de unde
Să spuneţi aproapelui vostru.
Voi staţi doar la mese-ncărcate
Râvnind după fast şi orgoliu,
Nici milă de noi, nici dreptate,

Nici candel’-aprinsă şi nici libertate,
Doar ghimpii imensului doliu.
Dar când porţile sparge-se-vor toate,
Şi morţii vor prinde să urle,
Când ziduri şi lanţuri cădea-vor sfărâmate
Voi n-o să ştiţi ce-i învierea din moarte,
Căci voi n-aţi stat cu noi în celule.

Foamea

Nichifor Crainic

Lăsați-mi brațul de fantomă
Din pom să ia măcar un măr,
Mâncând, m-ar umple de aromă
Și-aș mai trăi în adevăr.
În țara turmelor și-a pâinii
Visez o mână de ciuperci.
Lăsați-mă în rând cu câinii
La raiul unui troc de terci.
O, Milostivule, Tu Care
Cu doi ciortani și cinci colaci
Făcuși un munte de mâncare
Și saturași pe cei săraci,
Repetă, Bunule, minunea
Și-ndestulează mii de guri,
Iar mie-ascultă-mi rugăciunea:
Dă-mi doar un coș cu fărâmituri!

Prin foame ne-am sfinţit crezul…
Foamea a fost generală şi impusă cu un scop bine definit. Experienţele făcute au dat rezultate care au făcut din om, neom. Un ceremonial de primire a mesei era în fiecare cameră. Norocul celor ce primeau un cartof sau ceva mai consistent era un moment de bucurie şi de mare satisfacţie, iar dacă tot din întâmplare unii primeau o zeamă chioară, era un motiv de discuţie. Era acuzat bucătarul că nu a amestecat bine mâncarea în hârdău, că ordinea stării la rând va trebui stabilită prin tragere la sorţi pentru ciorbă, terci, pâine sau turtoi. Unii tremurau cu gamela în mâini sub polonicul care turna la întâmplare ce prindea. La primirea terciului, alt ceremonial. O porţie se savura de unii imediat, alţii voiau ca senzaţia mâncării să dureze cât mai mult. Marţea şi vinerea primeam turtoi, iar în restul zilelor 250 grame de pâine. Pâinea era făcută dintr-un aluat din cea mai ordinară făină, coaptă în tăvi după sistemul sovietic. Au fost săptămâni întregi când primeam numai o zeamă chioară de dovleci, de sfeclă, de castraveţi muraţi sau otrăvitoarele ciorbe de ardei iuţi.
Foamea a fost sistemul de racolare a turnătorilor de care sistemul comunist s-a folosit. Prin foame au fost distruse valori, dar prin foame ne-am şi sfinţit crezul pentru care decenii la rând s-au scris pagini de glorie în istoria neamului românesc.
În acea perioadă s-a murit mult, cel mai mult. Zilnic pe celular mureau 12-13 oameni…
(Tiberiu Hentea, De la cotul Donului la Aiud)

Peste zi stăteam cu toţii la orizontală. Foamea ne topise. Nici nu mai vorbeam. Ne uitam unul la altul şi gândeam. Ne topeam încet, încet, ca o lumânare de ceară curată. Nu era în noi nicio părere de rău pentru ceea ce ar fi putut să mai fie, dacă viaţa ar fi fost mamă şi pentru noi.
Simţeai prezenţa lui Dumnezeu pe mirul frunţilor. Căpătasem o culoare de ceară de mai. Sângele era puţin şi circula anemic o frază începută, cu greu o puteai duce până la capăt.
Pe la jumătatea lui august, un sfert din fiecare etaj a fost transformat în spital. Distrofia şi caşexia îşi arătau roadele. Morţii se înmulţeau şi-n fiecare noapte căruţa morţii, cu calul şchiop, căra la cimitir unu, doi sau chiar mai mulţi morţi. Doctorul Ranea, la vizitele medicale, ridica din umeri şi striga: „Eu ştiu că sunteţi bolnavi. Eu ştiu ce vă trebuie. Dar ordinul este ca să muriţi. N-am ce vă face!”. Şi oamenii, ascultători, mureau. (Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea mare)

Într-o celulă vecină erau trei deţinuţi. Unul, doctor, rezista regimului de privaţiune alimentară, dar era irascibil şi taciturn. Celălalt, muncitor, era bolnav, foarte slăbit şi orb din cauza diabetului netratat. Al treilea, ţăran, şi el slăbit, era calm şi se ruga toată ziua. Ştia Acatistul Maicii Domnului şi mulţ Psalmi pe de rost. Îngrijea de muncitor şi discuta cu el. Doctorul nu lua parte, ci privea cu un aer superior. Muncitorului îi era din ce în ce mai rău şi nu se mai putea mişca. Ţăranul a raportat, rugând miliţianul să-l ducă la spital. Dar miliţianul i-a trântit uşa în nas.
După câteva zile mâncarea a devenit mai gustoasă. Se vedeau bucăţele mici de carne, maţe şi zgârciuri. Ţăranul, înainte de a-i da muncitorului porţia, pescuia carnea din gamela lui şi o punea în gamela orbului, apoi îl îndemna să mănânce:
– Ia, frate, că şi-au adus aminte Dumnezeu şi Maica Domnului de noi şi ne-a mai îndulcit suferinţa!
Muncitorul însă se epuiza pe zi ce trecea. După câtva timp a devenit inconştient. Atunci doctorul i-a zis ţăranului:
– Ce faci, domnule? În loc să mănânci dumneata şi porţia lui, că vezi bine că moare, dumneata îi dai şi partea cea mai bună din porţia dumitale?!…
– Da, domnule doctor, văd şi eu că moare, dar n-aş vrea să constate pe lumea cealaltă că aici nimeni nu l-a iubit…
Şi s-a aşezat în genunchi la capul muribundului, rugându-se. Ceva s-a petrecut atunci în sufletul doctorului. A început să plângă în hohote. L-a rugat pe ţăran să-l înveţe Acatistul şi psalmii şi petreceau tot timpul în rugăciune.
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin

Share000