Aneta Munteanu: „Părinții mi-au insuflat dragostea față de Biserică și voi merge pe drumul acesta până la moarte!”

Comuna Săvinești se află în partea central-sudică a județului Neamț, pe malul stâng al Bistriței. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna nu exista, satul Săvinești făcând parte din comuna Calu-Iapa.În anul 1925 s-a consemnat trecerea satului Săvinești în componența comunei Roznov. Comuna s-a înființat în 1931, cu satele Brășăuți, Dumbrava Roșie din Deal, Dumbrava Roșie din Vale și Săvinești.

Denumirea localităţii provine de la un anume Savin şi de la urmaşii acestuia, fapt care, însă, nu este recunoscut documentar. Prima atestare documentară a localităţii este cea de la 6 ianuarie 1411 în care satul apare cu denumirea de Soboleşti şi apoi cea din 11 iulie 1428 în care este denumit Sobolea şi care aparţinea de Mănăstirea Bistriţa.

Prima menţionare a actualei denumiri este de la 4 martie 1797, când domnitorul Alexandru Calimachi porunceşte ispravnicilor de Neamţ să cerceteze plângerea egumenului de la Mănăstirea Bistriţa împotriva locuitorilor satului Săvineşti.

Continuând tradiția și în acest număr al revistei „Hai cu noi”,  vom așterne pe hârtie în cele ce urmează povestea de viață a unei vrednice enoriașe din comuna Săvinești.

Aneta Munteanu este o venerabilă bătrânică, în vârstă de 77 de ani (n.r. – pe 18 februarie și-a serbat ziua de naștere), care s-a născut și a locuit în satul Săvinești, din județul Neamț.

Greutatea anilor și a întâmplărilor mai puțin fericite din viață și-au pus amprenta asupra dezvoltării personale, dar și profesionale a doamnei Aneta.

Experiența sa de viață este vastă, motiv pentru care, de data aceasta, „am poposit” în căminul dânsei.

– Bine v-am găsit. Vă rugăm să ne relatați câteva aspecte privind copilăria dumneavoastră.

– Am avut o copilărie grea, dar frumoasă. Îmi aduc aminte atât de vremurile grele, cât și de momentele frumoase petrecute alături de frații mei. Întâi de toate aș vrea să vă spun că, în vremurile apuse viața era foarte grea. De exemplu, când aveam eu 5-6 ani, tatăl meu a fost luat la război – în al Doilea Război Mondial (chiar noi l-am condus la gară). Când a venit din război, după 5 ani, tata ne-a povestit cu tristețe ceea ce a văzut pe acele meleaguri: stăteau în vagoane de vite, în locuri subterane, nu aveau mâncare și apă zile întregi. Erau bombardamente, oameni răniți cu mâini și picioare rupte. Trist, dar adevărat!

Am rămas acasă doar cu mama și cei doi frați, îngroziți de ceea ce vedeam: rușii și nemții veneau abuziv și ne luau tot ceea ce aveam, de la mâncare, până la animalele din curte. Îmi aduc aminte și acum o întâmplare care m-a marcat profund: mama ne făcea de mâncare într-o bucătărie, și atunci au intrat deodată rușii. Mama s-a speriat și ne-a luat pe mine și pe fratele meu și am fugit într-o grădină; am scăpat cu viață, dar alimentele ne-au fost luate. Chiar dacă podurile noastre erau pline cu grâu, nu aveam pâine, fiindcă ne confiscau rușii totul. Astea au fost vremurile de atunci. Au fost însă și momente mai pașnice, de exemplu, nemții, când veneau, nu aveau treabă cu noi, erau pașnici (copiilor le dădeau pesmeți).

După război a venit foametea, alte vremuri triste; era secetă și nu plouase de mult timp; pentru a ne aduce hrana cea de toate zilele, mama stătea 3 zile pe la primărie și muncea; iar seara ne aducea mâncare.

Apoi a urmat epoca Ceaușescu, colectivizarea – lumea muncea foarte mult, dar avea rație la alimente. Tot era bine că aveai ce mânca, mai puțin, dar era.

Noi, copiii, ajutam și noi cum puteam. Mergeam des cu oile la păscut, iar treburile casnice ne reveneau tot nouă uneori; mie îmi plăcea să fac mămăligă și să fierb laptele.

-Ați mers la școală?

-Da, mi-a fost drag să învăț carte, atât cât am avut posibilitatea. Am urmat 4 clase, fiindcă atât au reușit părinții mei să mă susțină. Țin minte că am urmat cursurile în casa domnului doctor Dumitriu, apoi la vrednicul Muraru          Neculai – om de bază al satului Săvinești din acele vremuri. Aveam o tăbliță pe care învățam să socotim, să scriem. A doua mea învățătoare a fost Mereuță Ecaterina, era din Roznov dânsa. În clasa a treia au avut loc schimbări de regim – îl dăduseră jos pe regele Mihai; îl tăiaseră cu pixul de pe manualele școlare, ne interziceau să mai citim  despre dânsul.

Mergeam cu opinci la școală, cu ciorapi de lână, cu cânepă – torcea mama seara la fuior, țesea, ca să avem cu ce ne îmbrăca. Cu dragoste îmi aduc aminte, că atunci când ieșeam de la școală, mergeam cu toții la leagănul din sat – fiindcă știam că odată ajunși acasă, îi ajutam pe părinți la treburile gospodărești. Jucăriile noastre se găseau în natură, pe ulițele satului. Confecționam o minge din păr de vacă, de exemplu. Nu exista televizor să ne uităm la desene animate sau calculator. Stăteam toți la lampă, nu era nici curent electric.

-Cu ce v-ați ocupat de-a lungul vieții?

-Am lucrat în agricultură, la C.A.P. Eram omul de bază de la magazia principală. Am lucrat timp de 14 ani numai cu oamenii, mi-a fost drag să interacționez cu sătenii; îmi făceam treaba zilnic cu multă dragoste și satisfacție, fiindcă știam că o fac în folosul comunității.

Alexandra Gîrbea

(Continuare în numărul următor)