Anghel Papacioc – Arhimandritul Arsenie, Ioan Ianolide – suferinţă şi har, Costică Dumitrescu – Monahul Marcu Pătimitorul

Anghel Papacioc, macedonean de origine, a ales de tânăr calea slujirii lui Dumnezeu şi a neamului românesc. Pentru această „vină” va străbate drumul închisorilor sub trei regimuri – carlist, antonescian şi comunist. Astfel, în 1938 este închis câteva luni în lagărul de la Miercurea Ciuc. În 1941 este arestat din nou şi închis la Aiud, unde stă până în 1946. După eliberare intră în viaţa monahală, avându-l ca naş de călugărie pe Părintele Petroniu Tănase. Ajunge apoi duhovnic iscusit la Mănăstirea Slatina, unde se nevoieşte împreună cu Părintele Cleopa şi alţi binecuvântaţi părinţi. De acolo este arestat iarăşi în 1958, primind o condamnare de 40 de ani (!). Prin decretul de amnistiere generală iese totuşi din Zarea Aiudului în 1964. De atunci slujeşte neîncetat înaintea Sfântului Jertfelnic, rugându-se pentru lumea întreagă la Mănăstirea Techirghiol.
Este un Părinte al bucuriei şi luminii interioare, un vas ales al Duhului.

Sunt gata să mor!
În reeducarea de la Aiud, am fost chemat în birou de un colonel. Aveam un nume pe acolo, că eram şi preot, şi călugăr. Eram în haine de puşcăriaş, smerit, să zic aşa, smerit cel puţin în formă şi mă întreabă colonelul să-i explic că există Dumnezeu.
Zic: „Da, domnule colonel, existenţa noastră, suflarea noastră, inteligenţa, raţiunea, dovedesc aceasta… Astea-s făcute de un mare Meşter. Nu-s făcute la întâmplare. Sau cine le-a făcut!?…”. Şi am continuat să-i explic: „S-au făcut atâtea semne, a venit Hristos, a înviat. Dumneavoastră de ce nu credeţi?”…
Era o mare îndrăzneală la mine să-l întreb lucrul ăsta. Dar a trebuit să-mi apăr Adevărul!
Zice: „Războiul care s-a dus în Rusia, care a fost în numele Crucii, m-a convins că nu există Dumnezeu”.
Zic: „Ce în numele Crucii, domnule?! Nebunul ăla de Hitler a vrut să cucerească Rusia şi a crezut că ruşii o să-l lase?! Dar înainte de războiul ăsta de ce nu credeaţi?”.
Şi m-a întrebat: „Care ţi-e ultimul argument?”
Zic: „Sunt gata să mor, domnule! Dar am văzut că n-am cu cine”.
Şi a început să urle: „Luaţi-l! Luaţi-l!”…
(Interviu cu Pr. Arsenic Papacioc)

Din Cuvintele Părintelui Arsenie

Ioan Ianolide – suferinţă şi har
Ioan Ianolide (1920-1986) a fost arestat în 1941 ca şef de grup în cadrul Frăţiilor de Cruce. Este condamnat la 25 de ani de muncă silnică, trecând prin temniţele de la Aiud, Piteşti, Târgu-Ocna, Gherla, unde şi-a făcut din rugăciunea neîncetată şi din slujirea aproapelui scuturi de rezistenţă. A fost prietenul cel mai apropiat al lui Valeriu Gafencu şi împreună-lucrător cu el pe calea desăvârşirii lăuntrice. Torturat fizic şi psihic, bolnav, supravieţuieşte totuşi închisorii şi este eliberat din Aiud în 1964.
Purtător al unei uriaşe şi amarnice experienţe, socoteşte că rostul pentru care Dumnezeu l-a scos viu din iadul temniţelor este acela de a mărturisi generaţiei următoare adevărul despre ceea ce s-a petrecut acolo. Prin urmare, timp de trei ani (1981-1984) Ioan Ianolide a scris mii de pagini, pe care le-a ascuns de furia Securităţii. Peste douăzeci de ani, o generaţie crescută în minciună şi ateism avea să le descopere, luând cunoştinţă de adevăruri cutremurătoare. Cartea „întoarcerea la Hristos” a lui Ioan Ianolide a devenit astfel testamentul miilor de morţi de la Aiud, Gherla, Piteşti, Canal, Târgu-Ocna pentru noi, cei de azi.

„Vorbim din plinul viaţii în Hristos, din adâncul celei mai cumplite prigoniri, din experienţa dăruirii până la jertfă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia, dar printr-o cernere cruntă. Am trăit pentru Hristos, am trăit cu Hristos, am trăit în Hristos. Strigăm deci din adâncuri: Hristos este Mântuitorul! Hristos lipseşte lumii! Deci toţi, oricare aţi fi, întoarceţi-vă la Hristos!”.

Costică Dumitrescu – Monahul Marcu Pătimitorul
Costică – un suflet integru, inteligent, curat, corect, credincios, cu o mare putere de iubire… Conştiinţa păcatului. Este unul din cele mai strălucite exemplare pe care le-am întâlnit în viaţă. Cred că între noi s-a realizat o legătură de iubire neobişnuit de mare… Privirile noastre bat, în aceeaşi credinţă, spre acelaşi suprem ideal: Iisus Hristos!
(Valeriu Gafencu)

Părintele Marcu (1910-1999) a pătimit în închisorile a trei regimuri politice: carlist, antonescian şi comunist. Anchetatorii l-au numit „Fachirul”, pentru că a răbdat chinurile ca unul fără de trup, rugându-se neîncetat. După eliberarea din a doua detenţie (dintre 1941-1954), în anul 1956 a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Slatina, unde l-a avut ca duhovnic pe părintele Arsenie Papacioc. De aici a luat iarăşi drumul Aiudului până în anul 1964, executând în total mai bine de 19 ani de temniţă. După eliberare intră în obştea Mănăstirii Sihăstria, nevoindu-se până la sfârşitul vieţii şi umplându-se de darurile Duhului. Părinţii de la Sihăstria şi-l amintesc primind Sfintele Taine cu chipul strălucind de lumină. A fost un mare rugător, ascuns de oameni şi unit cu Hristos.

Harul lui Dumnezeu m-a ţinut!
Părintele Marcu şi-a tăinuit cu smerenie atât darurile duhovniceşti dobândite în urma nevoinţelor în mănăstire, cât şi chinurile răbdate în închisori. Totuşi, în ultimul an al vieţii a lăsat câteva amintiri biografice (cuprinse în cartea „Mărturisirea unui creştin – Părintele Marcu de la Sihăstria”, îngrijită de monahul Filotheu Bălan) din care putem întrezări în parte sfinţenia călugărului purtător de chinuri ascuns în prisaca Sihăstriei. Mărturia sa nu este despre sine, ci despre Darul lui Dumnezeu ce lucrează în oameni.
Am fost adus la Bucureşti, la anchetă. Aici, printre multele mijloace de tortură s-a folosit următorul: mă întindeau pe o masă mai lungă şi mai lată, unul mă ţinea de cap, doi de mâini, doi mă băteau cu două cauciucuri foarte grele pe tot corpul şi doi cu două răngi de fier peste tălpile încălţate. Dar nici nu am răsuflat, nici nu m-am văitat în vreun chip, încât cei ce mă băteau au crezut că am murit. Şi ca să-mi revin, mă luau de păr şi mă băgau cu faţa într-un lighean cu apă. Sau mă dădeau cu capul de pereţi. Tot ca să-mi revin… Sistemul ăsta l-au folosit două-trei zile.
(„Doza” obişnuită era de 100 de răngi de fier la tălpi, însă Constantin, pentru că nu vorbea, a fost bătut fără număr).
Am numărat până la 200, după care am pierdut numărătoarea. Însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre diferenţă de Părintele Dimitrie Bejan, care era preot şi pe care îl acoperea Darul, nesimţind nici o durere de la lovituri, eu le-am simţit pe toate până în vârful creierului. N-am scos însă nici un cuvânt, având, şi atunci, şi după aceea, marea grijă să nu pârăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvânt despre cineva. Atât de mult m-au bătut, că, deşi fiecare dintre ei băuse câte o sticlă de votcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzând neputincioşi. Darul lui Dumnezeu m-a ţinut. De atunci am primit porecla de «Fachirul».
(Mărturisirea unui creştin -Părintele Marcu de la Sihăstria)

Continuarea acestui moment am aflat-o de la Părintele Atanasie (Alexandru Ştefănesu). A doua zi, a venit în inspecţie cel care conducea anchetele, un om de temut, fără scrupule. A deschis uşa celulei unde era Costică şi l-a găsit păşind agale, cu picioatele goale, tumefiate. Era un ger cumplit. Gardienii patrulau zgribuliţi cu şube şi bocanci, iar Costică umbla desculţ, fără să dea semne de frig ori durere. „De ce nu eşti încălţat!?”, l-a întrebat şeful Securităţii. Blândul Costică – cel care avea încă de atunci rugăciunea inimii şi o pace nu din lumea aceasta – i-a răspuns smerit: „Pentru că nu-mi mai vin pantofii!”. Atitudinea aceasta l-a înmuiat pe şeful anchetelor, care a ordonat să i se facă imediat un calapod special pentru a avea bocanci potriviţi. A fost un lucru de neconceput în istoria închisorilor. De atunci, ceilalţi securişti l-au numit Fachirul, pentru că învinsese cu „sabia duhului” pe şeful lor, de care şi ei se temeau.
Văzând că rezist şi aşa, au pregătit alt chin, tot acolo: din frigul şi curentul în care eram ţinut (aveam doar nişte haine subţiri, fără nimic pe cap, aşa cum fusesem adus de la Focşani), eram dus, mai mult pe mâini (căci de la bătaia la picioare nu mai puteam merge deloc), într-o cămăruţă mică, unde era o sobă roşie de foc şi mă legau lângă sobă. La foarte scurt timp m-a prins o cutremurare aşa de mare, încât mă ţineam de tot ce puteam şi aproape că le rupeam. Acolo mă anchetau, iar anchetatorul abia putea şi el să reziste la căldură.
Dacă au văzut că nici aşa nu răspund, m-au lăsat în camera de la demisol încă vreo câteva zile. Mă păzeau ostaşi jandarmi, care patrulau pe coridor. Unul din ostaşi, mai negricios şi cu accent de oltean, mă lua de gât şi mă zgâlţâia cînd mă aduceau la anchetă. Alt ostaş era aşa de milos încât, de fiecare dată când mă scoteau la anchetă, îl vedeam plângând…

Într-o iarnă foarte grea, cam prin ’60, eu eram bolnav şi nu aveam voie să stau rezemat, ci doar să umblu printre paturile din celulă, sau să stau pe marginea patului, fără să mă sprijin. Pentru că eram foarte răcit, m-am sprijinit. Iar gardianul a văzut prin vizor şi a deschis uşa strigând: „Gata, pedeapsă!”.
Şi m-au luat şi m-au dus la celulele de pedeapsă. Înlăuntru nu era decât întuneric şi frig de îngheţai. Iar gardianul care m-a dus şi a deschis uşa a zis chiar el: „Asta-i chiar ca-n iad!”. Fiin călugăr, căutam să-mi fac acolo şi „ale mele”, canonul şi pravila, aşa cum puteam eu. Acolo, vrând nevrând, trebuia să faci mişcare, să faci închinăciuni, că altfel nu puteai rezista. Unuia de lângă mine din celula de pedeapsă de alături, i-au degerat şi nasul, şi obrajii, şi urechile.
Celula de pedeapsă era fără niciun etaj, de jos până sus numai zid şi sus de tot, sub tavan, cu un geam deschis. Şi se făcea un curent grozav între geamul de sus şi locul de sub uşă. Am rezistat făcând închinăciuni, mişcându-mă încoace şi încolo, trei zile şi trei nopţi… Iar după a treia zi n-ai mai putut nici să fac mişcare, nici să fac închinăciuni şi am căzut jos, aproape fără să mai ştiu de mine.
Cât a durat acolo, în starea aceea, nu ştiu. Dar după un timp m-am trezit refăcut fizic şi cu căldură în jurul meu ca de sobă.
M-au adus apoi în altă cameră să mă jupoaie de viu. Anchetatorii au rămas uimiţi că nu numai că nu m-am mai speriat, dar m-am descheiat fără frică la nasturi. Şeful lor şi-a dat singur palme: „Cum e posibil să nu-i fie frică?!”… (Extrase din Mărturisirea unui creştin…)

Arestat la 18 ani pentru apartenenţă la Frăţiile de Cruce, primeşte la proces 25 de ani de temniţă. Străbate drumul crucii cu o demnitate creştină rar întâlnită, pentru care va şi rămâne în amintirea celor care l-au cunoscut purtând aureola sfinţeniei. Este autorul unui volum de versuri, Nuntaşul Cerului (Isihas), care cuprinde experienţa isihastă a unui suflet ajuns pe trepte înalte de rugăciune. Cartea sa de memorii din închisoare, Imn pentru Crucea purtată, se înscrie, prin conţinutul ei, în ceea ce am putea numi Predania mărturisitorilor români din închisori, un adevărat testament lăsat peste veacuri fiilor acestui neam care-şi vor căuta identitatea în Adevăr, în Dumnezeu.

Învrednicit de mângâiere cerească
Celulă de pedeapsă
Virgil Maxim
O, ce scump e visu-acesta!

Ce Taină creşte-n zid,

de crapă de lumină,

Lumină izvorând?

Serafice cântări

mă însoţesc în sfere,

pe trepte de lumină,

în nesfârşit urcuş…

Şi creşte-n „adormire”

un trup sfinţit în mine,

ca-n Lazăr, putrejunea

se face Mănăstire

şi fiecare rană

e-o boabă de rubin,

iar lanţul se preschimbă

în ochi de heruvimi,

ce leagănă în Cruce,

Hristoşi în răstigniri…

Şi limba amuţeşte!

Căci ochiul vede-n sine

o lume fără nume

şi mai presus de minte

Ce sfânt e Visu-acesta!

Divinul şi pământul,

îngemănate-n mine…

În iarna din 1963-1964, de la 1 decembrie până la 1 martie am fost ţinut într-una din celulele reci din Aiud. Nu pot da vreo explicaţie cum a fost posibil să rezist în starea de slăbiciune în care mă aflam. Raportat raţional la puterile omeneşti de rezistenţă, nu se poate concepe aşa ceva. După două săptămâni cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini, la trei zile cu o cană de terci, nu am mai simţit nici un fel de durere, foame ori oboseală.
Tot timpul mă rugam şi cântam psalmi şi nu-mi dădeam seama când venea miliţianul seara să-mi scoată cătuşele pentru culcare. Nu-mi era frig, nu răcisem, nici măcar un strănut. (Gerul a fost cel mai greu de suportat în închisori, îşi amintesc toţi foştii deţinuţi; până azi aceştia îl simt intrat adânc în oasele şi în fiinţa lor – n.n.)
Mă deşteptam proaspăt la suflet şi la trup, deşi mai toată noaptea o petreceam în priveghere; dispoziţia mea sufletească şi mintea limpede şi sprintenă mă făceau să cuget probleme dificile ca înţelesuri, care acum se dezlegau singure, ca în lumina în care nu se ascunde nimic. Nu consideram că mă aflu în stare de pedeapsă şi nici nu sufeream în vreun fel de această condiţie, ci mi se părea că primisem un dar de la Dumnezeu, pe care nu trebuia să-l pierd. Doream să nu mi se ia această bucurie de a fi continuu cu El şi numai al Lui.

Uneori cântam încet imnele liturgice sau psalmi şi mă simţeam bucuros şi împăcat în sine şi n-aş fi vrut să schimb niciodată starea aceea. Oare Domnul Hristos lucra în neputinţa mea? Câteodată îl vedeam pe miliţian uitându-se vreme îndelungată prin vizetă, parcă vorbea cu mine…
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)

Născut în Lancrămul lui Lucian Blaga, într-o familie cu doisprezece copii, bădia Trifan se ridică prin propriile puteri, ajungând avocat şi doctor în Drept. Prefect al Braşovului, este arestat în 1940 şi condamnat la ani grei de închisoare. Om al rugăciunii, blând şi smerit, câştigând multe suflete cu trăirea şi cuvântul său înţelept, bădia Trifan a străbătut cu seninătate pustiul celor 21 de ani ai temniţelor comuniste, dobândind renumele unui adevărat avvă. După eliberare se angajează ca muncitor necalificat la un centru de confecţionat lădiţe pentru fructe, dedicându-se rugăciunii, cu durere şi dragoste pentru oameni.

Domina prin comportament, cultură – făcută în închisoare – şi o mare capacitate de iubire pentru toţi cei din jur. În dormitorul unde era Naidim era o atmosferă deosebită de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeaşi atmosferă era şi în echipele unde lucra. Un conflict, lucru frecvent în închisoare, cu Marin Naidim era imposibil! îl depăşea cu o abilitate demnă de un diplomat de carieră.
Spre deosebire de alţi fraţi de cruce cu închisoare îndelungată, Naidim era echilibrat şi prin faptul că păstra o notă smerită a trăirii lui religioase. Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absenţă ale lui Naidim, când îşi făcea rugăciunea sau zilele când postea. în toate actele lui era de o extraordinară discreţie, iar în discuţiile religioase nu căuta să-şi impună punctul de vedere. Şi-l impunea însă prin faptele lui lipsite de ostentaţie.
De altfel, aşa era ţăranul român. Marin Naidim avea toate atributele ţăranului român, dublate de rafinament intelectual. în toate domeniile – filozofie, literatură, teologie, artă – Naidim avea informaţie precisă, pe care o rostea cu voce joasă, modest şi gata să asculte o opinie contrară fără să intervină.
(Gabriel Bălănescu, Din împărăţia morţii)
Marin e cel mai simplu dintre toţi prietenii mei. Curat, iubire multă, căldură sufletească, foarte bine format.

Portret lui Marin Naidim
de Virgil Maxim
Îmi pregătesc de mult o sărbătoare,

frumoasă ca o nuntă-Împărătească…

O cupă-adâncă, un potir de floare,

trăind-o-ntreagă, în mine să rodească

Lumina-lumii cea fără de moarte,

Lumina-lină-a lumilor albastre,

de care am aflat citind o Carte

ce m-a purtat cu sufletul prin astre…

Cu o podoabă scumpă de brocard

pe care-o poartă doar împărăteasa,

împodobesc simţirea-n care ard

căci sufletul, lisuse, Ţi-e mireasă.

Îmi pregătesc de mult o sărbătoare,

frumoasă ca o nuntă-Împărătească…

Port sărbătoarea-n gând ca pe o salbă,

tot aşteptând cu dor să mă-ncununi!

Iisuse, fă din mine floare-albă!

Şi-n raza Ta, nectarul să-l aduni!…

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin