Anticamera morţii

Ucide-mă, Doamne, cu pietre
Sau bagă-mă-n negrul pământ;
Ucide-mă-n chinuri încete,
Otravă să beau dă-mi, cu sete,
C-aici e mai greu ca-n mormânt!…
Izolatorul era o cameră lungă de 8 metri, largă de 2 metri şi înaltă de 6. Geamul de la fereastra de sus era spart. În partea opusă, gaura burlanului de la o fostă sobă. Se făcea un curent de te tăia. În fiecare dimineaţă se arunca pe jos, pe ciment, apă, care îngheţa imediat.
Nu aveam decât zeghea veche peste cămaşa ferfeniţă. La scoaterea din celular ni se reţinuse pulovărul, cureaua şi şireturile. M-am „plimbat” 40 de zile şi nopţi fără oprire de-a lungul celor 8 metri, pe gheaţa cimentului. Când mă biruia somnul, mă aşezam pe vine, cu pumnii fixaţi între spate şi zid, ca să mă odihnesc. Când simţeam că mă prăbuşesc în somn, săream în picioare şi continuam plimbarea. Aşezarea pe ciment, lungit, atât de ispititoare, era moarte sigură – ceea ce cred că se urmărea – aşa încât instinctul de conservare s-a dovedit mai puternic. Şi mâna lui Dumnezeu a fost mereu asupra noastră, a celor ce am reuşit să ieşim vii din iad.
(Ilie Tudor, Un an lângă Căpitan)

Vremea aceasta de toamnă târzie şi murdară, cu ţipătul cucuvelelor de sub frontoanele celularului, cu căruţa morţii care, noapte după noapte, cară morţii şi-i plantează la rădăcina plopilor, cu lungile aşteptări neîmplinite, cu ruptele legături de afară – toate acestea obosesc, fărâmă rezistenţele, plesnesc nervii, înnebunesc oamenii.
S-au înmulţit cazurile de nebunie. Unii strigă, strică ferestre, se zbat, rup, zgârie, spumegă furioşi. Alţii, dimpotrivă: toropiţi, tăcuţi, cu ochii ficşi, încep cuvinte care rămân doar începute. Uneori plâng, cu vaiete lungi, sfâşietoare. Plânsul lor cutremură. Strigătele lor cutremură. Izolaţi, în camere îngheţate, inconştienţi, se zbat, se lovesc de pereţi, sângerează, cad mototol la pământ. Alţii aleargă prin cameră bezmetici şi după lungi ore de zbucium cad toropiţi la podele. Pneumoniile neîngrijite îi ucid. Pleacă la cimitir. Poate e mai bine aşa.
Sunt tineri. Numai tinerii înnebunesc. Ce este în adâncul sufletelor lor? Ce zbucium? Ce rupturi, ce prăbuşiri se petrec acolo?
În semi-întunericul ce străjuie puşcăria, sub ploaia mohorâtă, un glas sfâşietor a strigat lângă zăbrelele de la etajul trei: „Mamă, mor! Nu mă lăsa! Rup din mine haitele turbate! Mamă, ia-mi inima la tine! Nu mai pot!”… În noaptea următoare căruţa morţii preda trupul slăbănog al tânărului – rupt de lângă maică-sa pentru credinţa în neamul său – plopilor străjeri…
(Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea mare)

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Nechifor Crainic

Întrebat-am măiastra ciocârlie,

Candela ce arde în tărie,

Undelemnul cântecului sfânt:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Răspuns-a ciocârlia:

S-au ascuns în lumina

Celui nepătruns!

Seara sau dimineaţa se încărcau morţii într-o căruţă ca sacii la moară şi erau duşi pe malul Mureşului, răsturnaţi în prund, iar deţinuţii de drept comun prăvăleau pământul peste cadavre. Bălana, iapa deşelată care trăgea căruţa, mergea în pas domol, jelind neştiută de nimeni tragedia neamului românesc. Mai apoi, de bătrâneţe şi durere avea să se prăbuşească alături de cei pe care-i purtase pe ultimul drum. Mai târziu s-a făcut cimitirul de dincolo de Zarcă, pe locul numit în limba localnicilor „Dealul Robilor”.
Felul cum mureau oamenii era înfiorător. Dar atunci nu impresiona pe nimeni. Unii mureau în spasme şi aiureli. Alţii se sculau în picioare, schelete vii, şi se prăbuşeau în sunet de oase, lovindu-se unul de altul. Alţii se sprijineau de pereţi, încercând să se ridice şi cădeau în cap sau se îndoiau ca lumânările înmuiate de căldură, în sfeşnic. Alţii, cu gurile căscate ca nişte hăuri, cu ochii prăbuşiţi în găvanele orbitelor, suspinau „apă… apă!..”. Moartea le alina orice suferinţă.
Acum nimeni nu ştie ale cui sunt coastele rupte care sparg, primăvara după ploaie, grămezile de bolovani. Ale cui sunt gleznele risipite printre ierburi sau fruntea albă de var, ca un pietroi tocit de apele vremii, sau degetele răsfirate, vrând parcă să apuce razele soarelui, ziua şi ale lunii, noaptea, sau dinţii presăraţi ca mărgelele pe marginea potecii înguste…
La înviere fiecare mădular îşi va căuta trupul său, marea şi pământul îşi vor da morţii lor şi se vor îmbrăca toţi în Lumina în care au crezut şi pe care au aşteptat-o. Vor împărăţi în veac şi bucuria lor nimeni nu o va mai putea lua. Căci Hristos îi va umple pe ei de dragostea Lui în veci.
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)
Osemintele mult-pătimitorilor de la Aiud (unele purtând clar urmele torturilor îndurate) adunate din Râpa Robilor şi aşezate cu evlavie sub Altarul Mausoleului ridicat spre veşnica lor pomenire

Aiud – Grupul „misiticilor”
La scurtă vreme de la întemniţările masive din ’41-’42, se formează la Aiud un mic grup de deţinuţi care, profitând de regimul mai îngăduitor al acelor primi ani, îşi organizează o adevărată rânduială călugărească de viaţă, cu post, rugăciune, studiu şi meditaţie duhovnicească. Ei vor fi numiţi – la început cu ironie – „misticii”. Treptat însă toţi vor înţelege că drumul ales de ei este cel bun şi îi vor urma.
Din acest grup făceau parte: Părintele Vasile Serghie, eminent absolvent al Facultăţii de Teologie de la Cernăuţi, mare trăitor creştin şi povăţuitorul duhovnicesc al grupului, Anghel Papacioc (Părintele Arsenie de mai târziu), iubitor plin de râvnă al rugăciunii inimii, Traian Trifan, om de mare înţelepciune şi caracter, Traian Marian, Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Marin Naidim, Ioan Ianolide, Constantin Dumitrescu, Nicu Mazăre, Iulian Bălan, oameni care pe parcursul lungilor ani de închisoare vor deveni stâlpi de lumină în întunericul temniţelor româneşti.
Închinare
Virgil Maxim
Nu toţi cei cărora le-am închinat poeme erau preoţi sau călugări… dar toţi cei cărora le-am închinat poeme erau… preoţi sau călugări!…
Pe voi v-am pus în cartea mea să plângeţi cum plânge la Iordan o desfrânată… Voi, care sufletul în două frângeţi şi-amiază vă e mintea luminată…
Pe voi, călugări mari şi mici şi şterşi de veacul rău, de ochii mei prea slabi.
Pe tine, cin sfinţit, ca să reverşi din Mila Cerului, spre noi, hulubii albi…
În faţa voastră, când vă scriu, mă-nchin;

în faţa voastră, când vă cânt, mă rog.

Voi, mâna Domnului muiată-n crin

şi Veşniciilor, aici, zălog…

În faţa voastră în genunchi mă plec

şi la picioare gândul vi-l depun…

Nu semne-aştept la cele ce vă spun,

ci pe lisus să-mi daţi, să-L am întreg !

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin