Când începe educația spirituală a copilului

În vremurile de demult un părinte, care se distingea prin sfințenia vieții și prin cunoașterea sufletului omenesc, i-a dat următoarea poruncă ucenicului său: „Să scoți din rădăcină acest copac”!
Și i-a aratat un copăcel tânar, un curmal, care apucase însă să prindă rădăcini foarte puternice și adânci.
Făcând ascultare de duhovnicul sau, ucenicul încerca să ducă la îndeplinire această poruncă, însă, cu toate eforturile depuse, nu reuși să facă nimic. „Părinte”, îi spuse, „ceea ce mi-ați cerut să fac depășește cu
mult puterile mele”! Atunci părintele îi arătă un alt copăcel, cu mult mai mic și mai firav, pe care ucenicul reuși să îl smulgă din pământ de la prima încercare, fără a depune prea mare efort.
Vedem așadar, că nimic nu a reușit ucenicul față de copacul care apucase să prindă rădăcini puternice și, că fără nicio greutate, a smuls copăcelul abia răsărit.
Făcând o legătură între povestirea aceasta și educația copiilor, am putea spune că, de multe ori, părinții rămân aproape neputincioși în a schimba comportamentul copiilor mai mari de vârstă, dacă nu au început să se ocupe de educația lor încă din fragedă pruncie. Spune și un proverb: „Ceea ce înveți de mic, nu uiți până la bătrânețe”! Iar înțeleptul Sirah învăța: „Ai feciori? Învață-i pe ei și înconvoaie din pruncie grumazul lor” (Cartea înțelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah „Eclesiasticul” 7,24).
Puțini sunt acei părinți care ar putea fi lăudați pentru acordarea unei educații corecte copiilor lor. Uneori se întâmplă chiar, ca anumiți părinți, care sunt ei înșiși foarte buni și evlavioși, să aibă copii cu un caracter rău, absolut diferit de al lor. Una dintre cauzele de bază ale acestui fenomen, trebuie căutată în însăși educația pe care aceștia o oferă. Se întâmplă așadar, ca aceștia să nu se îngrijească îndeajuns de educația religios-morală a copiilor lor, sau să fie atât de orbiți, de o exagerată iubire părintească, încât să nu vrea să vadă și să recunoască în aceștia nimic rău sau condamnabil.
Refuză să ia aminte la observațiile bine intenționate ale celor din jur, nu iau în seamă sfaturile lor și contestă cu putere adevărul celor constatate. Și abia când problemele copiilor lor devin insuportabile, încep să se gândească la modul de îndreptare al fiicei sau al fiului lor. Abia atunci fac apel la educație. De multe ori însă, se întâmplă să fie deja prea târziu.
De aceea consider necesar să vă explic de ce educația copiilor trebuie începută încă de la cea mai fragedă vârstă.
Vă este tuturor cunoscut cât de repede se dezvoltă o sămânță aflată sub pământ. Factorii care contribuie la dezvoltarea ei încep imediat să își facă simțită influența. Căldura și umiditatea trezesc tânărul vlăstar în pământ, care începe încet-încet să urce către suprafață.
Același lucru se întâmplă și cu copilașul care, asemenea seminței, vine în această lume și crește neîncetat. Este cunoscut faptul că firea umană se dezvoltă cel mai repede, din toate punctele de vedere, mai ales la vârsta copilăriei. Tot acum are nevoie și de cea mai mare îngrijire și atenție.
Dezvoltarea trupească are loc repede și continuu, în vreme ce și mai repede înaintează cea sufletească. Copilul începe să vorbească, să înțeleagă primele lucruri, să gândească, sa judece. Voința sa se întărește și învață încet-încet să acționeze de la sine. Mintea sa se îmbogățește cu înțelegerea obiectelor care îl înconjoară, în vreme ce, împreună cu acestea, începe să înțeleagă și câte ceva despre existența lui Dumnezeu. Începe să își pună problema destinației sale în această lume și învață să facă diferența între bine și rău. Înlăuntrul său se trezește conștiința.
Începe să conștientizeze iubirea și antipatia, apar sentimentele de rușine și de onoare. Pentru ca toate aceste puteri, care îl ridică pe om către asemănarea cu Dumnezeu, să se dezvolte așa cum trebuie, părinții sunt datori să urmărească cu mare atenție dezvoltarea morală a copilului lor. Educația are o dublă menire: pe de o parte să anuleze pornirile rele, iar pe de alta să le sădească pe cele bune. De aceea este necesar ca ea să înceapă încă de la cea mai mică vârstă a copilăriei.
Mulți dintre părinți nu acordă însă importanța cuvenită acestei realități.
Nu consideră necesară începerea educației chiar de la cea mai fragedă vârstă. Unii dintre ei, mai ales cei tineri, privesc copilul lor ca pe o jucărie sau ca pe o păpușă. Îl hrănesc, îl adorm, îl mângâie, se joacă cu
el, îl cocoloșesc, îl păzesc în fel și chip să nu răcească sau să se îmbolnavească de altceva etc. În rest îl lasă să alerge, să se joace, să facă tot ce vrea, numai să nu îi deranjeze cu plânsul și cu strigătele sale.
Și pentru multă vreme nu își dau seama că adoratul lor „îngeraș”, a devenit odată cu trecerea timpului din ce în ce mai încăpățânat, mai plângăcios, mai alintat, mai neascultător, mai pofticios, tot timpul nemulțumit și răutăcios. Abia în ultimul ceas li se deschid ochii. Atunci se hotărăsc să se intereseze, în sfârșit, și de educația copilului lor alintat.
Însă, iubiți părinți, acum este deja foarte târziu! Copăcelul a crescut!
Alți părinți greșesc la rândul lor, însușindu-și anumite concepții pedagogice greșite, care din păcate în zilele noastre sunt foarte răspândite. Aceste concepții sunt foarte greu apoi de schimbat, deoarece ele sunt folosite și ca pretexte, pe de o parte pentru a justifica scăderile și obișnuințele rele ale copiilor, iar pe de alta pentru a acoperi neglijența și indiferența părinților față de corecta îndrumare ce ar fi trebuit acordată.
„Păi, sunt copii…”, spun părinții sensibili, „putem să dăm o așa de mare importanță cusururilor lor…?”. Cu astfel de justificări sunt iertate de obicei obrăzniciile copiilor.
Într-adevăr sunt copii. Însă ce fel de copii…? Ce vor ajunge mai târziu acești copii…? Au ei dreptul, chiar dacă sunt copii, să săvârșească răul…? Este oare logic să neglijeze cineva o greșeală, pentru că aceasta a fost săvârșită de un copil…? Dacă în casa noastră izbucnește un incendiu, oare spunem: „O, ce foc frumos…!”, sau chemăm pe toată lumea în ajutor…? Putem așadar să îi privim liniștiți pe copiii noștri, când vedem că înlăuntrul lor începe să ardă din ce în ce mai tare focul patimilor, care amenință atât cu o distrugere a trupului, temporală, cât și cu cea a sufletului, veșnică…? „Cu timpul o să înțeleagă”, se mulțumesc să spună alți părinți. „Copilul o să înceapă să gândească mai mult, înțelegând și singur ce este bine și ce este rău”.
Cât de distrugătoare este și această înșelare de sine! Logica este un cuțit cu două tăișuri: ea poate fi îndreptată fie spre bine, fie spre rău.
Însă simpla cunoaștere a binelui nu ajută la nimic. Trebuie în plus, să dorești binele și să fii obișnuit să îl săvârșești. Către o astfel de obișnuință trebuie condus omul prin educație, încă din primii ani ai copilăriei, astfel încât mai târziu, cunoscând binele și cu ajutorul rațiunii, să îl săvârșească, ajutat fiind și de puterea voinței. Dacă educația nu începe de la vârsta copilăriei, rațiunea devine apoi un dar foarte periculos. Multi oameni dotați cu o foarte mare inteligență se găsesc prin închisori sau instituții corecționale. De ce au ajuns acolo? Exact pentru faptul că „înțelegerea a venit cu timpul…!”.
Să nu credeți că omul este prin firea sa bun și cinstit. Chiar dacă este inteligent, dacă nu primește o educație corespunzătoare, la vârsta potrivită, nu va evolua în chip pozitiv. Pentru că, așa cum ne confirmă și
cuvântul lui Dumnezeu, din firea sa omul este înclinat spre a săvârși răul.
Justificând defectele copiilor și ale tinerilor și în acelasi timp atitudinea lor, mulți dintre părintii neglijenți spun următoarele: „nu putem să cerem și să ne așteptăm la o viață împodobită cu virtuți, încă de la vârsta copilăriei…!”.
Însă de ce nu putem? Oare Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a oferit exemplul vieții Sale, nu a fost la rândul Său copil și tânăr…?
Ce ne spune Sfânta Evanghelie: „iar copilul creștea și se întărea cu duhul, umplându-Se de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era asupra lui”. (Luca I, 40).
Oare nu sunt de ajuns de multe mărturiile cuprinse în viețile sfinților, care ne arată că aceștia, încă de la cea mai fragedă vârstă, își cultivau virtuți ca evlavia, ascultarea, bunătatea…? Și dacă Mântuitorul ne spune despre copii: „lăsați copiii să vină la Mine” (Matei 1 9, 1 4) și încă: „vai celui care va sminti pe unul dintre aceștia mici care cred în Mine…” (Matei 1 8,6) rezultă oare concluzia, că le este imposibil copiilor să făptuiască virtutea…? Dimpotrivă! Domnul spune toate acestea, ca să scoată în evidență că virtutea poate fi lucrată de la vârstă fragedă, lucrarea ei fiind în același timp cu mult mai curată, mai nevinovată, mai autentică.
De aceea vă spun: vai de acei părinți, care neglijează cultivarea sufletelor copiilor lor, cu obișnuințe bune și cu înclinația către săvârșirea binelui, încă de la vârsta mică a copilăriei. Vor da socoteală în fața lui Dumnezeu.
Voi însă, părinților, care citiți aceste rânduri, să nu treceți cu vederea nici cea mai mică apariție a răului în comportamentul și a celui mai mic dintre copii. Pentru că și acesta are – la început inconștient, însă mai târziu conștient – scăderile sale, rămășițele triste ale păcatului strămoșesc.
Astfel, spre exemplu, dacă pruncul își dă seama și de obicei foarte repede se întâmplă aceasta – că prin plâns și strigăte poate să obțină foarte ușor ceea ce își dorește, se va obișnui să facă astfel mereu.
Și cu cât mai des se repetă aceasta, cu atât mai îndărătnic și mai alintat devine. La fel se întâmplă și cu celelalte slăbiciuni omenești, care cu trecerea timpului se dezvoltă din ce în ce mai mult. Rădăcinile lor s-au
dezvoltat încă din primii ani ai copilăriei.
Se istorisește despre împaratul roman Dioclețian, care a fost unul dintre cei mai crunți prigonitori ai primilor creștini, că de când era mic, îi plăcea să chinuiască și să ucidă diferite animale. Prin urmare, această înclinație spre a chinui orice ființă vie, s-a cultivat în el încă din copilărie.
De aceea, noi trebuie să avem grijă să punem bazele unei educații corecte, încă din copilărie.
Urmăriți tot timpul înclinațiile copilului vostru. Și orice tendință rea își face apariția, smulgeți-o din rădăcină cu ajutorul educației.
Asemănați-vă grădinarului, care în epoca potrivită a anului, tunde ramurile rebele și nefolositoare ale copacilor. Același lucru trebuie să îl faceți cu copiii voștri. Inima copilului poate fi comparată cu o grădină, iar părinții cu niște grădinari ai lui Dumnezeu, care sunt datori să curețe la vreme grădina — adică inima copilului — de buruienile păcatelor și de neghina obișnuințelor rele.
Dacă vor întârzia să facă aceasta, iar răul va prinde rădăcini adânci, dacă inima copilului va fi cuprinsă de deprinderi urâte, atunci nu vor mai putea face față luptei împotriva acestora. „Te plângi”, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, „că fiul tău este neascultator? Cu ușurință ai fi putut, pe vremea când era încă mic, să îl fi îndreptat, să îl fi obișnuit cu ordinea, să îl fi învățat să fie conștiincios în îndatoririle sale, să vindeci boala sufletului său. Când pământul era încă bun pentru a fi cultivat, atunci trebuia să smulgi buruienile, mai înainte de a fi apucat să prindă rădăcini adânci. Neglijența ta este de vină, pentru că acum patimile fiului tău sunt foarte puternic statornicite în inima sa”.
Educația însă nu constă numai în a combate pornirile rele ale copilului, ci și în a-l obișnui de mic să săvârșească binele. Care sunt principalele virtuți pe care trebuie să le cultivăm în sufletele copiilor?
Vom vedea mai amănunțit în continuare.
Sfânta Scriptură ne relatează motivul principal pentru care trebuie să îl obișnuim pe copil, de mic să săvârșească binele. Înțeleptul Sirah scrie, că dacă un tânăr apucă pe un drum, nu se va abate de la acesta până la bătrânețe. Adică, dacă omul, de tânăr apucă pe drumul cel bun, dacă din copilărie a iubit binele, nu se va schimba până la moarte. Același lucru îl spune și proverbul popular: „din leagăn până la mormânt același vei fi”.
Vă reamintesc deci, părinților, cuvintele înțeleptului Sirah: „ai feciori? Învață-i pe ei, și înconvoaie din pruncie grumazul lor” (Sirah 7,24). Și de asemenea mai amintesc și proverbul poporului: „ceea ce înveți de mic, nu uiți până la bătrânețe!”

Pr. Diac. Daniel Dimitriu Sîrghie –
Parohia „Înălțarea Domnului”-Pașcani