Ce povesteşte Cuviosul Antonie cu privire la viaţa Părintelui nostru Pavel Tebeul

Când cuviosul Antonie, cel ce vieţuia în pustiul Egiptului, a împlinit nouăzeci de ani, i-a venit dor să meargă mai adânc în pustie, spre a se încredinţa de nu este vreun alt rob al lui Dumnezeu, care să se fi aşezat acolo înaintea sa, alegându-şi o viaţă şi mai depărtată de oameni.
Rugându-se lui Dumnezeu întru aceasta, a auzit într-o zi un glas zicându-i:
— Se află, Antonie, un rob al lui Dumnezeu în adâncul pustiei. Mergi spre el mai înainte de a nu se duce la Domnul.
Ş Antonie, luându-şi băţul său de finic, a plecat.
Mergând, era o arşiţă aşa de mare, încât ardeau şi pietrele. Slăbind cu trupul, Antonie s-a rugat de întărire lui Dumnezeu — ceea ce El i-a dat.
I s-a arătat atunci un fel de om cu asemănare de cal, căruia cărturarii îi zic ipocentaur.
Făcându-şi semnul sfintei cruci, Antonie a întrebat pe ipocentaur:
— În ce parte locuieşte omul lui Dumnezeu? Fiara, neputând glăsui, i-a arătat cu capul spre acel loc. Cuviosul Antonie a pornit într-acolo.
Ajungând într-un loc pietros, Antonie a văzut o altă arătare, om până la brâu, iar în jos având picioare de capră.
Înarmându-se cu credinţă, fără frică, bătrânul i-a zis: — Cine eşti tu?
Arătarea, aducându-i boabe de finic, i-a răspuns:
— Eu sunt ceea ce oamenii numesc satir. Cei întunecaţi în rătăciri diavoleşti ne cinstesc între zeii lor. Ai mei m-au trimis să te slujesc, ca şi tu să rogi pe stăpânul tău pentru noi.
Zicând acestea, satirul a pierit, iar Antonie s-a bucurat tare, văzând că şi unii ca aceştia preamăresc pe Christos.
Şi a mers bătrânul mai departe, preţ de două zile, petrecând nopţile în rugăciuni. A treia zi s-a arătat o leoaidă în calea lui, mergând înainte, până ce 1-a dus la peştera unde sălăşluia sfântul Pa vel, cel preaplăcut lui Dumnezeu.
A bătut la uşă, dar pustnicul nu i-a răspuns. A strigat atunci cu glas mare — şi sfântul Pavel tot n-a răspuns. Văzând aşa, Antonie a îngenuncheat în faţa peşterii şi a căzut în rugăciune, zicând:
— Deschide-mi, robule al lui Christos. Tu ştii cine sânt. Deşi nevrednic sunt să-ţi văd faţa sfântă, nu te ascunde, căci Dumnezeu te-a arătat mie. Iar de nu vei deschide, voi muri pe pragul tău!
Auzind aceste vorbe încărcate de lacrimi, sfântul Pavel a deschis şi văzându-se laolaltă, s-au îmbrăţişat şi-au plâns, recunoscându-se în duhul lui- Dumnezeu.
Şi vorbe preaplăcute şi-au spus unul altuia, — după care apoi Pavel 1-a întrebat pe Antonie:
— Spune-mi, rogu-te, cum se află neamul omenesc acum? Cum e împărăţită lumea? Se mai află cei ce se ţin de rătăcirea idolilor, iar creştinii mai sunt prigoniţi?
Antonie a răspuns:
— Lumea se ţine cu rugăciunile tale, dară prigoanele împotriva creştinilor au stat şi Biserica laudă pe adevăratul Dumnezeu.
Stând astfel în sfat tăinuit, cuviosul Antonie a întrebat pe sfântul Pavel:
— Din care pricină ai ieşit din lume şi te-ai tras în această adâncă pustie? — la care, sfântul a început a povesti :
— Eu mă trag din Tebaida — şi am avut o soră, pe care părinţii au însoţit-o cu un bărbat, iar eu am învăţat carte elinească şi latinească, precum şi dreapta credinţă. Părânţii săvârşindu-se din viaţă, ne-au lăsat avere mare, pe care am împărţit-o după cuviinţă. Dar bărbatul sorei mele lacom fiind, a poftit şi partea mea de avere. Şi aşa, s-a gândit să-mi ia viaţa, dându-mă în mâna celor ce asupreau pe creştini. Erau atunci împăraţi Deciu şi Valerian, care, păgâni fiind, ucideau pe cei ce mărturiseau pe Domnul Christos. În toată Tebaida era o mare groază din pricina aceasta. Au prâns atunci pe un tânăr creştin, care mărturisea cu tărie pe Iisus Christos. Neputându-l întoarce prin munci grele de la credinţa lui, au cercat o altfel de ispitire. L-au aşezat într-o grădină, pe un pat moale, legându-1. Lăsându-1 singur, au trimis spre el pe-o femeie neruşinată, ca să-1 poată înşela, spre-o amestecare necurată. Şi femeia a început a-1 cuprânde şi a-1 săruta, umblându-i în păcătoasă pornire, cu mâinile peste tot trupul, cercând astfel a-i aduce în grea tulburare, trupul cel lesne căzător. Tânărul văzând această primejdie de cădere, şi-a prâns cu tărie limba între dinţi şi tăind-o, a aruncat-o în obrazul desfrânatei, umplându-i obrazul şi hainele cu sângele care ţîşnea din rană. Durerea cea mare a potolit patima şi astfel, cu darul lui Christos, tânărul a biruit amăgirea.
Iar pe altul, care ca şi acesta nu se lăsa biruit de muncile grele l-au dezbrăcat la piele şi ungându-1 peste tot cu miere, l-au lăsat în arşiţa soarelui, să fie muşcat de albine, de viespi şi de gărgăuni, crezând că din pricina cumplitelor dureri, va primi să jertfească idolilor.
Dar răbdătorul de chinuri cel viteaz, deşi era rănit peste tot trupul şi plin de sânge, nu s-a lepădat de Christos.
Acestea văzând — şi neputând îndupleca nici pe bărbatul surorii mele în mânia lui cea diavolească, am lăsat toate ale lumii şi am fugit în această pustie. Îndrumat de bunul Dumnezeu am ajuns la această peşteră, pe care am primit-o ca sălaş dumnezeiesc. Hrană, am finice, — iar haina îmi este de frunze.
Povestind acestea sfântului, a zburat spre ei un corb care le-a adus în plisc o pâine întreagă.
Fericitul Antonie dând mirare despre aceasta, sfântul Pavel a grăit astfel:
— Iată: Domnul ne-a trimis prânz, fiind milostiv şi iubitor de oameni. De şaizeci de ani primesc astfel câte-o jumătate de pâine pe fiecare zi, iar acum fiind amândoi, Domnul Christos a îndoit merticul ostaşilor săi.
Au frânt atunci pâinea cu frăţească dragoste, iar stând lângă izvorul de apă. şi-au îndestulat şi setea din apa aceea limpede şi dulce.
Pe urmă, au stat şi au vorbit între sine toată noaptea. Şi a zis sfântul Pavel lui Antonie:
— Sfârşitul meu se apropie, — şi iată că Domnul milelor te-a trimis la mine, ca să îngropi smeritul meu trup…
Iar Antonie, i-a răspuns:
— Nu mă lăsa singur, părinte, ci primeşte-mă împreună călător cu tine.
Pavel a mai zis:
— Nu ţi se cade să cauţi singur ale tale, — ci rogu-te să te sârguieşti şi să mergi în mănăstirea ta — şi de-acolo să-mi aduci mantia pe care Atanasie episcopul ţi-a dăruit-o spre a înveli trupul meu cu ea.
Zicea acesta sfântul nu doară că-i trebuia acea mantie, el care trăise viaţa întreagă cu vestminte de frunze de finic, — ci ca, rămânând singur, să-i iasă fără tulburare sufletul din trup.
Ascultând, Antonie, deşi slab de trup, a sărutat mâna sfântului.
Biruind cu puterea duhului trupul îmbătrânit, Antonie s-a întors la coliba sa, unde ucenicii i-au făcut întrebare:
— Unde ai zăbovit atâta vreme, părinte? Iar el le-a răspuns:
— Vai mie, păcătosului, care sunt monah numai cu vorba, — dar am văzut pe Ilie, am văzut pe Ioan în pustie, — cum şi pe Pavel în rai, l-am văzut!
Luând în grabă mantia, Antonie a alergat iarăşi în pustie, vrând să apuce viu pe sfânt.
A doua zi, la al treilea ceas, mergând astfel, a văzut, în dulce înspăimântare, cetele îngereşti, precum şi soboarele proorocilor şi apostolilor, iar în mijloc era sufletul sfântului Pavel, mai curat ca soarele, înălţîndu-se spre cer.
Căzând jos şi presărându-şi capul cu nisip, Antonie s-a căinat cu lacrimi, întru aceea că n-a putut să fie lângă sfântul Pavel mai înainte ca el să-şi dea sufletul Domnului.
Cealaltă jumătate a drumului a petrecut-o fericitul Antonie ca şi cum ar fi zburat, înaripat, prin văzduh. Nu simţea nici călcarea pe pământ, ci, dintr-odată s-a aflat în peştera sfântului. Acolo, a găsit pe sfânt cu genunchii plecaţi, cu mâinile ridicate în sus şi cu capul drept, părând cufundat în afundă rugăciune. Dar el era mort. A înţeles atunci Antonie că trupul sfântului bărbat dă lui Dumnezeu şi după moarte, datorita închinăciune.
În lacrimi şi tânguire, sărutându-l, Antonie 1-a învelit cu mantia cea adusă şi a început a cin ta cuveniţii psalmi ai îngropării, după creştinescul obicei.
Neavând însă nici o unealtă pentru a-i săpa mormântul, Antonie sta în grea cumpănă, întrebându-se în sine cum va face îngroparea cea de obşte a simţului.
Cugetând astfel, iată că din pustie se arătară doi lei, răgind, ca şi cum ar fi plâns pentru moartea sfântului.
Antonie s-a înfricoşat mai întâi, dar când a văzut pe lei tăvălindu-se, ca nişte mieluşei blânzi, lângă trupul celui mort, s-a liniştit.
Pe urmă, cei doi lei au început a săpa mormântul cu ghearele lor, făcând groapa cea trebuitoare.
Stând în uimire, fericitul Antonie s-a rugat:
— Doamne, fără de a cărui voie nici frunza din copac nu se mişcă, — şi nici una din păsări nu cade pe pământ, dă şi fiarelor acestora binecuvântarea Ta! Şi făcând cu mâna, le-a poruncit să se ducă în pustie.
Fiarele plecând, Antonie a îngropat cinstitul trup al sfântului şi cuviosului Pavel, întâiul vieţuitor al pustiei, care avea anii vieţii sale, o sută şi treisprezece.
A doua zi, întorcându-se la mănăstirea sa, a luat cu sine haina cea de frunze de finic a sfântului şi ajungând la chilia sa, a spus ucenicilor toate cu de-amănuntul, spre folosul cel bun. Iar vestmântul acela de finic atât de mult îl cinstea, că numai de două ori pe an îl îmbrăca: la praz-nicul Sfintelor Paşti — şi la ziua Cincizecimii.
Acestea a aflat cuviosul Antonie mergând în pustia cea mai din adine, — şi mulţumit a fost găsind acolo pe smeritul Pavel, cel care, prin duhul său de credinţă şi de umilinţă, iubit şi ascultat era până şi de fiarele pustietăţilor.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I