Copilul, dar al lui Dumnezeu

„Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar, după ce a născut copilul, nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume” (Ioan 16, 20-21).

Cuvântul că „femeia se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Tim. 2, 15) este înţeles astăzi ca un îndemn adresat femeii de a face cât mai mulţi copii. Dar naşterea de prunci este mântuitoare numai în măsura în care implică şi jertfa pentru creşterea trupească şi sufletească a copiilor, numai în măsura în care aceştia primesc o educaţie creştinească.

Nu doar femeile sunt cele care se mântuiesc prin jertfa creşterii copiilor. Înainte, ele stăteau acasă şi se îngrijeau numai de copii şi de treburile gospodăriei. În zilele noastre, când majoritatea femeilor au serviciu, o mare parte din responsabilitatea educării copiilor revine bărbaţilor. De aceea putem spune că amândoi soţii se mântuiesc prin creşterea copiilor, aceste minunate daruri cu care Dumnezeu a binecuvântat familia.

Este foarte greu pentru părinţii care nu caută prezenţa lui Dumnezeu în vieţile lor să vadă în copil un semn al acestei prezenţe. De aceea, venirea pe lume a unui copil, şi mai ales a primului copil, este momentul potrivit ca părinţii să cugete cu luare-aminte la Dumnezeu, punând cărămizi pentru propria lor zidire duhovnicească. Pentru că nu poţi fi părinte, în adevăratul sens al cuvântului, decât dacă îţi creşti copilul ca pe un fiu al Părintelui Ceresc.

Cât sunt micuţi, copiii au pe chipurile lor o curăţie îngerească. Chiar şi părinţii mai puţin credincioşi observă: „Parcă ar fi nişte îngeraşi“.

Greu este să nu te laşi biruit de nevinovăţia, de gingăşia şi de frumuseţea lor. Copiii sunt raze de soare care răsar peste vieţile uneori foarte frământate ale părinţilor. Când copilul nu mai este privit ca un dar de la Dumnezeu, ci ca o povară, familia ajunge într-un moment de mare încercare duhovnicească.

 Aceasta se întâmplă şi când acest dar este primit doar cu bucurie infantilă, ca o jucărie, fără responsabilitate, fără asumarea greutăţilor.

Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul în care părinţii duc această cruce depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult.

Este o mare diferenţă între un copil zămislit din părinţi care duc o viaţă curată, care  s-au împărtăşit de Taina Sfintei Cununii, ale căror trupuri sunt temple ale Duhului Sfânt, şi un copil zămislit din părinţi care duc o viaţă dezordonată, plină de patimi. În cel de-al doilea caz nu numai că pruncul zămislit va putea moşteni biologic anumite înclinări spre păcat, ci chiar sufletul lui va fi afectat.

Cum este afectat şi un copil ai cărui frăţiori mai mari nu au apucat să se nască, fiind avortaţi. Pântecele unei mame care şi-a ucis copilul (vina fiind nu numai a ei, ci şi a tatălui care a vrut aceasta) nu poate fi ca acela al unei mame care a adus pe lume copiii pe care i-a zămislit (şi oare cum vor sta la Înfricoşătoarea Judecată în faţa Celui ce a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine, părinţii care au curmat vieţile pruncilor lor?).

Copilul este copil din momentul concepţiei. „Educaţia“ lui începe din acel moment. Câtă vreme stă în pântecele mamei, i se transmit toate emoţiile şi frământările acesteia. Şi pecetea lor va fi foarte greu de şters în timp.

Părinţii sunt responsabili pentru ceea ce i se transmite copilului în perioada intrauterină: pace sau tulburare, dragoste sau ură. Şi ura e ca un cuţit înfipt în inima pruncului. Totuşi, nu există afecţiune a copilului, trupească sau sufletească, care prin rugăciuni către Dumnezeul Îndurărilor să nu poată fi vindecată.

Mântuitorul, Care a zis: În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!, să ne ajute, pe noi şi pe copiii noştri, să ducem o viaţă curată, pentru a ne desfăta în ceruri de bunătăţile pe care le-a pregătit celor ce ascultă şi împlinesc poruncile Sale.

 Preot Ciprian Ungureanu