Creştinismul românesc

Biserica – maica neamului
Biserica, Biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, cea care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului român, este maica spirituală a Neamului românesc. Cine-o combate pe ea poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.
(Mihai Eminescu)

Legea românească sau legea strămoşească, în fapt Ortodoxia, a reprezentat pentru poporul român fundamentul tuturor legilor sale de viaţă.
Datorită Ortodoxiei neamul nostru a fost singur în lunga sa istorie, în care n-a avut niciun ajutor de la oameni, ci a fost cu Iisus Hristos. Şi ajutat de El, toate le-a biruit.
(Pr. Dumitru Stăniloae)

Făt Frumos – expresia idealului evanghelic la poporul român
Poporul nostru a fost un popor răbdător, milos, comunicativ, prietenos, iubitor de străini, a avut o viaţă de cuminţenie, de moderaţie, de modestie. Românul consideră că echilibrul, cuminţenia este normalitatea vieţii. În basmele româneşti Făt-Frumos este curat, modest, plin de grijă chiar faţă de animale. Beţia, destrăbălarea, câştigul necinstit sunt fenomene rare şi osândite.
(Pr. Dumitru Stăniloae)

În eroii poveştilor, românul arată cum ar fi voit el să fie lumea: să biruie totdeauna Făt-Frumos, iar zmeii, căpcăunii, zgripţuroaicele să fie totdeauna biruite; să scape Ileana Cosânzeana din toate primejdiile şi Binele să iasă la iveală chiar de acolo de unde te aştepţi mai puţin, feciorul cel mic al Împaratului să fie cel mai năzdrăvan şi mai voinic decât toţi fraţii lui, să facă isprăvi mari, fiind bun şi milos faţă de un ciocârlan şchiop, ba şi faţă de o furnică uri un ţânţar şi să afle mântuire chiar fiind părăsit de toţi şi de toate, nimerind la Sfânta Vineri, într-o mănăstire, pe undeva…
Şi nu doar că binele iese biruitor, dar are şi un fel de precădere legată de frumuseţea atitudinii. De pildă, când Făt-Frumos pleacă să mântuie pe fata Gerarului, aproape de o pădure, în arşiţa dogoritoare a nămiezii, el dă cu ochii de un biet ţânţar ce se zvârcolea pe nisipul fierbinte …. „Făt Frumos, îi zice ţânţarul, ia-mă şi du-mă în pădure!”. Altceva nu are de făcut călătorul cel plin de griji? De ţânţari îi ardea lui? … Totuşi ar fi fost prea urâtă fapta celui ce n-ar fi făcut măcar această mică jertfă pentru o vietate chinuită. Tocmai în inutilitatea faptei stă frumuseţea ei. Căci ce era să aştepte un viteaz ca Făt-Frumos de la un ţânţar?
Aşa a judecat poporul român, creatorul basmului pomenit. Şi tot aşa sună şi proverbul: „fă binele şi-l aruncă în mare”. Aşa e frumos: să faci fapta bună fără niciun gând de răsplată, numai pentru frumuseţea gestului.
(Simion Mehedinţi, Creştinismul românesc)

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin