Cuvioşii Părinţi Carion Monahul şi fiul său Zaharia (5 decembrie)

Era în Egipt un bărbat oarecare cu numele Carion, care, avea doi copii pe care lăsându-i femeii sale, s-a dus în schit şi s-a făcut călugăr.

Iar după câtăva vreme, făcându-se foamete în Egipt şi femeia lui supărându-se din pricina lipsei, s-a dus la schit luînd cu dânsa şi pe copii. Unul era de parte bărbătească, cu numele Zaharia, iar altul de parte femeiască. Deci, când au ajuns acolo, au şezut sub un copac la un izvor, că astfel de obicei era la schit dacă venea vreo femeie şi vrea să vorbească cu vreun monah, de departe de peste pârâu vorbeau unul cu altul.

Atunci, acea femeie de peste pârâu a zis către Carion: „Iată, tu te-ai făcut monah, dar acum, fiind foamete mare, cine va hrăni pe copiii tăi?”

Carion a zis către femeie: „Ia-ţi tu fata şi du-te, iar mie lasă-mi băiatul”. Luînd Carion pe copilul Zaharia, îl ţinea în schit ştiind toţi că este fiul lui, iar după ce a crescut pruncul s-a făcut ceartă între monahi pentru dânsul. Auzind Carion, a zis către Zaharia: „Scoală-te şi ieşi de aici, pentru că părinţii cârtesc asupra mea pentru tine”. Iar Zaharia a răspuns: „Sunt fiul tău, unde mă voi duce de la tine?” Deci s-au sculat împreună, tatăl şi fiul şi s-au dus în Tebaida, unde luînd chilie au stat puţin timp, căci şi acolo s-a făcut ceartă pentru dânşii; apoi iarăşi au venit în schit, însă nu încetau a cârti fraţii pentru dânsul.

Atunci Zaharia s-a dus la un iezer ce era vătămător şi s-a băgat în apă până la gât şi, stând un ceas într-însul, s-a umplut de lepră, încât abia l-a cunoscut tatăl său. Iar când a venit la Sfânta împărtăşanie s-a descoperit sfântului preot Isidor cele despre Zaharia şi a zis către el: „Fiule, în Duminica trecută ai venit şi te-ai împărtăşit ca un om, iar acum eşti ca un înger”.

Iar, când era să se mute la Domnul, Carion a zis către fraţi: „Multă osteneală am avut, nevoindu-mă mai mult decât fiul meu Zaharia, dar n-am putut ajunge în măsura lui, pentru smerenia şi tăcerea lui”. Şi aşa s-a mutat bătrânul către Domnul. După aceasta a zis părintele Moise către Zaharia: „Spune-mi ce voi face ca să mă mântuiesc?” Auzind aceasta, Zaharia s-a aruncat la picioarele lui, zicând: „Tu mă întrebi pe mine, părinte?” Iar bătrânul i-a răspuns: „Crede-mă, fiule Zaharia, că am văzut pe Duhul Sfânt pogorându-se peste tine şi pentru aceea te- am întrebat”.

Atunci Zaharia, luîndu-şi culionul din cap, l-a pus sub picioare şi călcându-l, a zis: „De nu va fi socotit omul aşa, nu poate să fie monah”.

Iar când Zaharia era să moară, l-a întrebat Moise: „Ce vezi, frate?” Iar el a răspuns: „Dar oare nu este mai bine a tăcea, părinte?” Iar Moise a răspuns: „Bine, fiule, taci”. În ceasul despărţirii, lui şezând ava Isidor lângă dânsul, s-a uitat la cer şi a zis: „Bucură-te, fiul meu Zaharia, că ţi s-a deschis poarta împărăţiei cerului”. Atunci Zaharia şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu şi l-au îngropat cu cinstiţii părinţi în schit.

Cuviosul Părintele nostru Nectarie (5 decembrie)

Dumnezeiescul Nectarie era din locul ce acum se cheamă Bitolia, iar părinţii lui au fost binecredincioşi şi drepţi înaintea lui Dumnezeu. Când agarenii (turcii) voiau să robească locul acela, maica cuviosului, aflându-se afară la aria lor, a văzut în somn pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu că i-a poruncit să ia bărbatul şi pe fiii săi, să fugă cât mai curând din locul acela şi să se ducă în altă parte, pentru că vor să-i robească agarenii. Îndată cum s-a deşteptat, a alergat la casa lor şi a spus bărbatului ei ce a visat; apoi, luînd copiii lor, au fugit din locul acela şi s-au ascuns într-o parte unde li s-a părut lor mai bine.

După ce barbarii au prădat locul acela şi toate celelalte părţi şi după ce a încetat tulburarea, după multă vreme au ieşit din locul acela de unde erau ascunşi părinţii dumnezeiescului Nectarie, păzindu-se nevătămaţi prin acoperământul şi folosinţa Născătoarei de Dumnezeu, căreia i-au mulţumit din tot sufletul lor, cu lacrimi de bucurie.

Cu lacrimi, adică pentru năvălirea barbarilor şi pentru răpirea binecredincioşilor creştini ce s-a făcut asupră-le pentru păcatele lor, iar cu bucurie pentru preaslăvita mântuire, pe care s-au învrednicit să o ia prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu.

Tatăl Cuviosului Nectarie, fiind bătrân, cu învoirea femeii sale a lăsat lumea şi cele dintr-însa şi, luînd cu dânsul copiii de parte bărbătească, care îi avea, pe dumnezeiescul Nectarie şi pe altul, s-a dus într-o mănăstire a sfinţilor celor fără de arginţi, care se afla aproape de poalele dealului ce era acolo.

Şi făcându- se monah, s-a numit Pahomie şi se odihnea acolo rugându-se lui Dumnezeu, luînd aminte de dânsul şi îngrijind ca să crească pe cei doi copii, povăţuindu-i în frica şi învăţătura Domnului, precum porunceşte dumnezeiescul Pavel.

În acest chip petrecea Pahomie acolo, iar Dumnezeu a făcut în zilele lui o minunea ca aceasta.

Creştinii care se aflau acolo aproape aveau obicei să scoată o părticică din rodurile lor, ceea ce voia fiecare şi să o aducă la acea mănăstire ca să se hrănească monahii ce se aflau într-însa şi pentru ca să se facă cu acelea pe fiecare an pomenirea sfinţilor fără de arginţi, Cozma şi Damian.

Când a sosit pomenirea lor, monahii şi creştinii cei de primprejur, săvîrşind praznicul după obicei, au deşertat vasul în care era vin.

După aceasta, bătrânul Pahomie aprinzând lumânarea s-a dus împreună cu copiii săi ca să umple vasul. Când a voit să-l clintească a văzut că nu se clinteşte; apoi, o, minune! a aflat vasul plin de vin preamirositor. Deci, cu bucurie şi spaimă, a slăvit pe Dumnezeu Care slăveşte pe sfinţii cei fără de arginţi şi printr-înşii săvârşeşte nişte minuni ca acestea.

Iar Nicolae, fiul bătrânului Pahomie, care s-a numit mai pe urmă Nectarie şi despre care acum se face povestire, fiind din pruncie înţelept şi de Dumnezeu luminat, văzând acea minune ce s-a făcut şi socotind vedenia ce a avut-o maica sa, cum şi izbăvirea de barbari prin Născătoarea de Dumnezeu, s-a rănit la inimă de dumnezeiescul dor şi înseta să se îndulcească de doritul Hristos, pe Care îl căuta cu fierbinţeală.

Deci căutându-l, l-a aflat, precum zice Domnul în Evanghelie. De aceea, lăsând lumea şi cele din lume, s-a dus la Sfântul Munte şi acolo a aflat un bătrân prea îmbunătăţit, cu numele Dionisie, numindu-se Iagăr, care, fiind fiu al unui boier însemnat din Constantinopol, a iubit din tot sufletul pe Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta, lăsând bogăţia, slava, neamul bun şi podoaba omenească, s-a îmbrăcat cu haine proaste de ale monahilor; apoi preaînţeleptul acesta s-a supus unui bătrân care se numea Filotei, simplu cu cuvântul iar cu fapta bună desăvîrşit, ca astfel să se povăţuiască de dânsul în fapta bună.

Pe acest minunat Dionisie Iagărul, aflându-l bunul Nicolae, s-a lipit de dânsul şi l-a rugat cu fierbinţeală să nu-l despărţească de sinodia lui. Dar ce a făcut preaminunatul Dionisie, preamilostivul suflet şi iubitorul de oameni?

A izgonit oare pe Nicolae ca pe un ţăran sau l-a trecut cu vederea ca pe un sărac? Nu! Ci, milostivindu-se spre dânsul, s-a plecat spre rugăciunea lui şi aducându-l către Filotei, duhovnicescul său părinte bătrân, a mijlocit la dânsul. Iar Filotei, fiind împodobit cu darul mai înainte-vederii şi cu darul mai înainte-cunoştinţei, făcând rugăciuni, a sărutat pe tânăr şi l-a chemat pe nume, zicând: „Tu eşti Nicolae, fiul lui Pahomie, care doreşti să locuieşti cu noi?” Tânărul răspunse: „De unde mă ştii, cinstite părinte, pe mine şi cele despre mine?”

Bătrânul îi zise: „Dumnezeul părinţilor noştri Care te-a trimis la noi, fiule, mia descoperit cele despre tine”.

Auzind acestea, Nicolae s-a umilit, apoi cu multă evlavie şi umilinţă s-a aşezat împreună cu bătrânul. Mai pe urmă, tunzându-şi părul capului, şi-a tuns şi toate grijile lumii. Apoi, dezlegându-se de îmbrăcămintea cea lumească, s-a dezbrăcat şi de pofte, care ne pricinuiesc căderea prin neascultare, făcându-se monah cu numele de Nectarie. Dar n-a rămas numai la acestea, precum fac astăzi cei mai mulţi din monahi, care socotesc că totul al călugăriei este ca să poarte schima şi îmbrăcămintea cea neagră, dar nu se îngrijesc să facă şi faptele cele bune care se cuvin monahilor.

Nici socotesc că, precum le este voia să ia schima cea îngerească a monahilor, tot aşa să voiască să păzească şi canoanele şi cu purtarea chipului celui monahicesc şi să aibă petrecerea îngerilor.

Iar dumnezeiescul Nectarie n-a făcut aşa, ci, precum a luat chipul cel îngeresc, tot aşa se sârguia în tot felul şi se nevoia să păzească cinstea chipului, ca astfel să urmeze petrecerea îngerilor, supunându-şi trupul duhului, cu ascultarea, cu tăierea voii, cu smerenia, cu postul, cu neîncetata rugăciune, cu privegherea şi cu alte fapte bune, care se cuvin monahilor.

Dar zavistuitorul diavol, nesuferind să-l vadă pe Nectarie că sporeşte în acest fel în fapte bune, i-a dat război cu gândurile şi se sârguia să-l despărţească de sinodia unui îmbunătăţit bătrân ca acesta şi voia să-l arunce în multe curse ca pe un tânăr ce era şi ca pe un neajutorat de rugăciunile bătrânului.

Ştia necuratul că, atâta timp cât se afla cu bătrânul, nu va putea să-l prindă în cursă, căci se va întări cu rugăciunile şi sfaturile cele părinteşti ale bătrânului.

Dar n-a putut să isprăvească nimic cu un război ca acesta al gândurilor, pentru că Dumnezeu îl acoperea. Deci, să vedem ce meşteşugeşte cel cu totul rău. A aprins zavistie în inima unui frate al lui, care era ascultător al aceluiaşi bătrân şi l-a pornit împotriva lui Nectarie, încât a strigat pe faţă: ori să izgonească pe Nectarie ori unul din doi va fi omorât.
Bătrânul dimpreună cu Dionisie Iagărul, auzind acestea s-au cutremurat şi, grăindu-i multe dumnezeieşti cuvinte din Sfintele Scripturi şi de la dumnezeieştii părinţi, ca să lase acea nedreaptă zavistie ce avea asupra lui Nectarie.

Uneori îi îmblânzea patima zavistiei cu paşnice şi dulci cuvinte, iar alteori îl înfricoşa cu focul cel nestins al muncii, ce era să primească cei zavistnici şi urâtori de fraţi, însă toate acestea nu au folosit la nimic.

Pentru acesta a îndemnat pe Nectarie să se depărteze un timp de sinodia lor, căci poate îşi va veni în simţire fratele cel zavistuitor.
Dând binecuvântare lui Nectarie, l-a trimis la Daniil, care era cel întîi în Sfântul Munte, pentru ca să petreacă o vreme la dânsul, până când va rândui Domnul cele pentru dânsul. Astfel s-a dus dumnezeiescul Nectarie şi, ca un îmbunătăţit ce era şi foarte iscusit, Daniil l-a primit cu bucurie şi-l iubea foarte mult, învăţîndu-l înţelepţeşte canoanele petrecerii monahiceşti.

În vremea când Nectarie se afla la Daniil, a murit în adânci bătrâneţe Filotei, cel cu adevărat iubitor de Dumnezeu, şi s-a dus către doritul Hristos.

Iar minunatul Dionisie Iagărul, nesuferind mai mult pe monahul acela, urâtor de frate şi zavistuitor, a dorit să locuiască cu Nectarie şi, chemându-l să locuiască împreună – ca unii ce erau fii ai unuia şi aceluiaşi părinte duhovnicesc şi bătrân -, au petrecut împreună multă vreme şi s-au nevoit mult, precum am zis mai înainte. Apoi, aflând mănăstioara care se cinsteşte cu numele mai marilor voievozi şi care se numeşte a Surdului, a luat-o de la Daniil, cel mai sus zis şi cel mai mare al muntelui şi au locuit într-însa, petrecând cu cuvioşie şi cu plăcere de Dumnezeu.

Aici îşi scoteau hrana vieţii cu lucrul mâinilor lor şi ajutau după putere şi pe cei ce aveau trebuinţă.

Iar monahul acela urâtor de frate şi zavistuitor, rămânând nepocăit, umbla de colo până colo în munte ca un nebun. Mai pe urmă a ieşit în lume şi, petrecând viaţă desfrânată şi înverşunată, s-a sfîrşit rău, dându-şi sufletul său pe drumuri, fiind fără casă, necercetat şi neîndreptat, neînvrednicindu-se nici de rugăciunea cea mai de pe urmă, ce se face de obşte la toţi creştinii.
Vedeţi, fraţilor, cât de rea este ura şi neascultarea?

Pentru că ura şi zavistia orbesc ochiul sufletului, adică mintea aceluia care are acestea; iar neascultarea desparte pe om de prietenii lui Dumnezeu şi-l lipseşte de acoperământul şi ajutorul lor, ca şi un orb care se prăpăstuieşte în adâncul pierzării.

Pentru aceasta să urâm neascultarea şi zavistia din toate puterile noastre, toţi câţi dorim să nu ne despărţim de slava lui Dumnezeu şi să iubim ascultarea şi dragostea către fraţii noştri, pentru ca să putem, printr-înşii, să ne îndulcim de împărăţia lui Dumnezeu.

Fericitul Dionisie Iagărul, trăind până la adânci bătrâneţi în viaţă cuvioasă şi vrednică de laudă, împodobită cu tot felul de fapte bune şi mai ales de smerită cugetare, s-a dus la Dumnezeu, pe Care L-a dorit.

Iar sfintele lui moaşte le-a îngropat cu evlavie şi cu cinste, dumnezeiescul Nectarie, care, de atunci, s-a întristat foarte mult, căci a pierdut pe bunul său tovarăş, de-a pururea pomenitul Dionisie.

Şi, pentru că nu s-a dus şi el împreună cu minunatul Filotei şi cu fericitul Dionisie la doritul Hristos, ci aflându-se tot pe pământ, se lipsea de o îndulcire ca aceasta, a vîrfului doririlor.

De aceea privea la cele dinainte şi uita pe cele dinapoi, cum zice Apostolul; iar nevoinţele şi faptele cele bune pe care le săvârşise nu le socotea, ci se sârguia să săvîrşească şi altele mai multe. Deci, în fiecare zi se suia din putere în putere, „punând suişuri sfinţite în inima sa”, totdeauna adăugând dorinţe înalte şi nevoinţe peste nevoinţe.

Pentru unele ca acestea, Dumnezeu, văzând dorul lui, nu l-a trecut cu vederea; ci, vrând să-i pricinuiască mai mare cunună în ceruri, l-a făcut să cadă în multe şi grele neputinţe ale trupului, pe care răbdându-le, fericitul, cu o desăvîrşită mărime de suflet şi cu mulţumire mare, ducând viaţă cu adevărat cuvioasă şi sfântă, şi-a dat fericitul său suflet, cu sfîrşit paşnic, în mâinile lui Dumnezeu, în anii de la Hristos o mie cinci sute, în luna decembrie, ziua a cincea şi s-a numărat în ceruri împreună cu cei doriţi de dânsul, adică cuvioşii părinţi Filotei şi Dionisie.

Ucenicii lui, îngropându-l cu toată evlavia, după patru ani au făcut mutarea sfintelor lui moaşte şi le-au aflat pline de bună mireasmă negrăită.

Drept aceea, i-au făcut mormânt frumos în partea dinspre miazănoapte a bisericii şi acolo au aşezat cu evlavie cinstitele lui moaşte, zugrăvind deasupra şi sfânta lui icoană. Oamenii, venind cu multă evlavie şi luînd sfinţenie sufletului şi a trupului, simţeau bună mireasmă duhovnicească din sfinţitele lui moaşte, spre slava lui Hristos, Domnul nostru şi spre arătarea petrecerii celei plăcute a cuviosului său Nectarie, cu ale cărui rugăciuni să ne învrednicim şi noi împărăţiei cerurilor. Amin.

Viețile Sfinților, decembrie