Cuvioşii Părinţi Varlaam şi Ioasaf din India (19 noiembrie)

La răsărit este o ţară foarte mare care se cheamă India, cu popor mult, plină de tot felul de bogăţie şi de roduri, îndestulată mai mult decît alte ţări şi înconjurată cu mări, fiind aproape de hotarele Persiei. Această ţară a fost luminată de Sfântul Apostol Toma, care nu lăsase până în sfârşit păgânătatea idolească. Însă mulţi fiind împietriţi cu inima, nu primiseră învăţătura cea mântuitoare şi se ţineau de înşelăciunea cea idolească.
După cîtăva vreme a crescut păgânătatea mai mult ca spinii şi înăbuşind sămânţa bunei credinţe, era mai mult popor necredincios decît credincios. În această ţară s-a ridicat un împărat oarecare slăvit, cu numele Avenir, cu puterea şi cu bogăţia mare, dar, fiind foarte cuprins de sărăcia cea sufletească, pentru că era păgân, slujea idolilor şi se închina pietrelor celor fără de suflet, iar nu lui Dumnezeu, prigonind Biserica lui Hristos, dar mai ales pe învăţătorii bisericeşti, pe preoţi şi pe călugări.
Căci unii din boierii lui, crezând în Hristos şi cunoscând deşertăciunea acestei lumi, au lăsat toate şi s-au făcut călugări, pentru care pricină a fost cuprins de mare mânie acel împărat. Şi prinzând mai mulţi călugări i-a omorît, poruncind pretutindeni ca creştinii să fie siliţi a se închina idolilor, şi trimițând prin toate laturile ce erau sub stăpânirea lui, scrisori către domni şi stăpânitori, ca astfel cu munci şi cu multe feluri de nevoi să piardă pe toţi cei ce cred în Hristos şi nu voiesc să se închine idolilor.
De aceea, mulţi dintre credincioşi se clătinau cu gândurile şi unii, neputând să rabde chinurile, cădeau din credinţă. Iar alţii singuri se dădeau la munci şi pătimind mult pentru Domnul, îşi puneau sufletul pentru El. Însă cei mai mulţi, tăinuindu-şi credinţa cea bună, de frică, slujeau Domnului în ascuns, păzind poruncile Lui cele sfinte. Alţii au fugit în locuri pustii, dar mai ales călugării, ascunzându-se prin munţi şi prin stânci, vieţuiau după Dumnezeu.
În acea vreme i s-a născut împăratului un fiu de o frumuseţe rară, căruia i-a dat numele Ioasaf. Şi acesta, de mic arăta frumuseţea cea mare a sufletului ce avea să aibă. Şi adunând împăratul foarte mulţi vrăjitori şi cititori în stele, i-a întrebat ce va fi pruncul care s-a născut când va veni în vârstă. Iar ei, mult socotind, au zis că va fi mai mare decît toţi împăraţii care au fost mai înainte. Însă unul dintre acei cititori în stele care era mai înţelept, a zis către împăratul, nu din citirea stelelor, ci din descoperirea lui Dumnezeu: „Pruncul ce s-a născut nu va trăi în împărăţia ta, ci într-alta mai bună şi fără seamăn de mare; căci credinţa creştinească ce se prigoneşte de tine o va primi şi nădăjduiesc că nu va minţi această proorocie a mea”.
Împăratul, auzind că fiul său va fi creştin, s-a mâhnit foarte mult şi se gândea ce să facă pentru a nu se împlini acea proorocie. Şi a socotit astfel:
A zidit un palat deosebit de frumos, care avea o mulţime de camere luminate, ca acolo să fie crescut Ioasaf. Apoi, începând el a creşte şi a veni în înţelegere, a pus pe lângă dânsul păzitori şi slugi, tineri şi frumoşi la chip, cărora le-a poruncit ca să nu lase pe nimeni să intre la dânsul şi să nu vadă pe nimeni decît numai pe dânşii. Apoi le-a mai poruncit să nu-i arate nimic din cele ce sunt în această viaţă, nici moarte, nici bătrâneţe, nici boală, nici altceva care ar fi putut să-i taie veselia, ci toate cele frumoase şi de veselie să le pună înaintea lui, pentru ca totdeauna cu acelea îndulcindu-se şi săturându-se mintea lui, să nu poată gândi la cele ce vor să fie.
Încă mai porunci ca nimeni să nu îndrăznească să grăiască vreun cuvânt pentru Hristos, pentru ca niciodată să nu audă de numele Lui, căci pe Hristos, mai mult decît pe orice, se sârguia să-L ascundă, temându-se să nu se împlinească proorocia cititorului în stele. Şi dacă se va întâmpla a se îmbolnăvi vreunul dintre cei ce îi slujeau lui, îndată poruncea de înlătura pe cel bolnav, iar în locul aceluia dădea pe alt tânăr frumos la chip, ca nimic urît să nu vadă ochii fiului său.
Aflând că în pământul lui se mai află rămaşi încă unii din călugări – a căror urmă socotea că nu mai există -, s-a umplut de mânie şi a trimis degrabă propovăduitori prin toate cetăţile şi laturile, poruncind ca, după trei zile, nimeni din tagma călugărească să nu se afle în împărăţia lui; iar de se vor afla vreunii după acele zile, pe aceia cu foc şi cu sabie să-i omoare, căci aceia, zicea el, învaţă pe oameni să cinstească pe Cel răstignit ca pe un Dumnezeu.
Petrecând fiul împăratului în acele palate ce erau pregătite pentru dânsul, a înaintat cu vârsta şi a învăţat toată învăţătura etiopiană şi persană. El era înţelept la minte şi înfrumuseţat cu toate obiceiurile cele bune. Dar cugeta în sine, pentru ce tatăl său a poruncit să fie păzit în acea închisoare şi să nu aibă voie să iasă de acolo. Despre aceasta a întrebat pe unul din pedagogii ce erau pe lângă dânsul. Acela, văzând pe tânărul că are înţelegere desăvârşită şi este foarte bun, i-a mărturisit toate cu de-amănuntul, de cele ce a proorocit un cititor în stele pentru dânsul, când s-a născut, şi cum a ridicat tatăl său această prigoană asupra creştinilor, dar mai ales asupra călugărilor, încît pe mulţi i-a omorît, iar pe ceilalţi i-a izgonit din pământul său, temându-se ca nu cumva să se facă şi el creştin.
Auzind acestea, fiul împăratului a tăcut şi toate vorbele acelui tânăr ascunzându-le în inima sa, cugeta mereu la ele. Iar tatăl său adeseori îl cerceta căci îl iubea foarte mult. În una din zile Ioasaf a zis către tatăl său: „Părintele meu, voiesc să ştiu de la tine un lucru de care totdeauna am mâhnire”. Iar tatăl său, fiind atins la inimă de cuvintele acestea, a zis: „Spune-mi, fiule mult iubite, ce mâhnire te cuprinde şi degrabă mă voi sârgui a o preface în bucurie”. Iar fiul său a zis: „Care este pricina închiderii mele şi de ce mă păzeşti înlăuntrul acestor ziduri, ca să nu ies de aici şi să nu văd nimic?” Tatăl său a zis: „Nu voiesc, fiule, ca să vezi ceva din cele ce pot să-ţi întristeze inima şi să-ţi răpească veselia; pentru că doresc să petreci toată viaţa în plăceri şi în tot felul de bucurie şi veselie”.
Iar fiul a zis către tatăl său: „Să ştii bine, tată, că această închisoare nu-mi aduce bucurie şi veselie, ci îmi face atîta mâhnire şi necaz, încît şi mâncarea şi băutura mi se pare amară; pentru că doresc să văd toate cele ce sunt afară de aceste porţi. Deci dacă nu voieşti să pier de mâhnire, porunceşte să ies oriunde voi vrea şi să-mi îndulcesc sufletul de vederea celor ce nu le-am văzut până acum”.
Împăratul, auzind aceasta, s-a mâhnit şi cugeta în sine că dacă îl va opri să iasă, îl va umple de şi mai mare necaz şi mâhnire şi a zis către fiul său: „Să fie, fiule, după dorinţa ta”. Şi îndată a poruncit să aducă cei mai aleşi cai şi să pregătească toate cele ce se cuvin cinstei împărăteşti ca să meargă neoprit oriunde va vrea. Apoi a poruncit celor ce erau împreună cu dânsul ca nimic supărător să nu fie în întâmpinarea lui, ci toate cele bune şi frumoase, care veselesc inima şi ochii, să-i arate lui. Şi încă a poruncit să se facă dansuri şi cântece cu tot felul de organe muziceşti ca să meargă înaintea lui, precum şi tot felul de privelişti, ca astfel cu acestea să se desfăteze mintea lui.
Cu astfel de cinste şi petrecere, ieşind adeseori fiul împăratului, într-una din zile, nebăgând de seamă slugile lui, a văzut doi bărbaţi, din care unul era lepros iar altul orb. Deci a întrebat pe cei ce erau cu dânsul: „Cine sunt aceia şi din ce pricină sunt aşa?” Iar ei, nemaiputând să tăinuiască suferinţa omenească, au zis: „Acestea sunt suferinţe omeneşti ce vin oamenilor din slăbiciunea trupului”. Apoi a întrebat tânărul: „Dar tuturor oamenilor li se întâmplă suferinţe de acestea?” Iar ei au zis: „Nu tuturor, ci numai celor ce li se vatămă sănătatea din oarecare pricini”. Şi iarăşi a întrebat Ioasaf, zicând: „Dar dacă nu se întâmplă aceasta tuturor oamenilor, ci numai unora, apoi ştiu aceia pe care îi ajung aceste rele sau deodată vin fără de ştire asupra omului?” Iar ei au zis: „Care din oameni poate să ştie cele ce vor să fie?” Şi a încetat fiul împăratului de a mai întreba. Atunci suferea cu inima de acest lucru neobişnuit ce-l văzuse şi s-a schimbat chipul feţei lui.
Nu după multe zile, iarăşi mergând pe cale, a întâmpinat pe un om foarte bătrân, cu faţa zbârcită şi cu picioarele slăbănogite, gârbov, cu totul încărunţit şi cu dinţii căzuţi, care grăia cu zăbavă. Văzându-l tânărul, s-a înspăimântat şi a poruncit să aducă pe acel bătrân aproape de sine şi a întrebat pe cei care l-au adus: „Cine este acesta şi pentru ce este astfel?” Iar cei ce erau cu dânsul au zis: „Acesta are mulţi ani acum şi scăzându-i cîte puţin virtutea lui şi slăbindu-i mădularele, a ajuns la bătrâneţe, precum îl vezi”.
Iar tânărul a zis: „Ce va face de aici înainte bătrânul acesta dacă va trăi mai mulţi ani?” Iar ei au zis: „Nimic altceva, fără numai moartea îl va răpune pe el”. Tânărul a întrebat: „Dar tuturor oamenilor le stă moartea înainte sau numai unora li se întâmplă?” Iar ei au răspuns: „De nu va întâmpina pe om moartea în vremea tinereţilor, apoi este cu neputinţă a nu veni la bătrâneţe, îndelungându-se anii lui”.
Tânărul a întrebat: „Dar în cîţi ani vin acestea asupra cuiva? Şi dacă negreşit stă înaintea omului moartea, apoi oare nu este vreun meşteşug să scape omul de moarte şi să nu vină în această nevoie?” Iar aceia au zis către dânsul: „La optzeci de ani sau la o sută, oamenii vin în aceste bătrâneţi şi după aceasta mor; şi nu poate fi altfel, pentru că moartea este o datorie firească şi venirea ei este neapărată”.
Când a văzut şi a auzit acestea toate, tânărul cel înţelept, oftând din adâncul inimii a zis: „Dacă acestea sunt aşa, apoi amară este viaţa aceasta şi plină de toată durerea. Deci, cum poate cineva a fi fără nevoie, fiind totdeauna în aşteptarea morţii, a cărei venire nu numai că este neapărată, ci şi neştiută, precum aţi zis?”
Deci s-a dus în palaturile sale şi s-a mâhnit cugetând la moarte şi astfel grăia în sine: „Dacă toţi mor, apoi şi eu voi muri şi încă nu ştiu când voi muri; iar dacă voi muri, cine va mai pomeni de mine, că după multă vreme, toate se uită. Oare nu este altă viaţă după moarte şi altă lume?” Tânărul era foarte tulburat de aceste gânduri, însă n-a spus părintelui său, ci numai pe pedagogul său îl întreba de multe ori, ca să-i spună lui despre toate şi să-i întărească mintea ce slăbise de gânduri. Iar el zicea: „Ţi-am spus mai înainte că tatăl tău pe acei pustnici înţelepţi care totdeauna cugetând la unele ca acestea, pe unii i-a omorît, iar pe alţii cu mânie i-a îngrozit; şi acum nu ştiu pe nimeni dintre aceştia între hotarele acestea”.
Umplându-se Ioasaf de multă mâhnire, se rănea cumplit cu sufletul şi era în nedumerire neîncetat. Pentru aceea toate cele dulci şi frumoase ale acestei lumi erau înaintea ochilor lui ca nişte lucruri zădarnice şi urîciune. Iar Dumnezeu, Care voieşte să se mântuiască toţi şi să vină la cunoştinţa adevărului, ca un iubitor de oameni şi milostiv, a povăţuit pe acest tânăr la calea cea dreaptă în acest chip.
Era în acea vreme un călugăr înţelept şi desăvârşit în fapte bune, cu numele Varlaam, care era preot şi vieţuia în pustia Sinaretului. Acela, fiind povăţuit prin oarecare descoperire dumnezeiască, înştiințându-se de fiul împăratului, a ieşit din pustie, şi schimbându-şi hainele sale, s-a prefăcut că este negustor. Şi intrând într-o corabie, s-a dus în împărăţia Indiei. Apoi sosind la cetatea unde avea fiul împăratului palate, a petrecut acolo multe zile şi a ispitit cu dinadinsul toate cele pentru dânsul şi care sunt cei mai de aproape de el.
Înştiințându-se despre pedagogul cel mai sus pomenit, că este mai aproape decît toţi de fiul împăratului, sa apropiat de dânsul îndeosebi şi i-a zis: „Voiesc să ştii, domnul meu, că eu sunt negustor şi am venit dintr- o ţară îndepărtată. Şi am la mine o piatră scumpă, căreia alta niciodată nu a existat, şi nimănui până acum n-am arătat-o; dar ţie îţi spun de dânsa căci te văd bărbat înţelept şi priceput. Deci, du-mă la fiul împăratului şi-i voi da lui această piatră al cărei preţ nimeni nu poate să-l preţuiască, pentru că fără de asemănare covârşeşte toate lucrurile frumoase şi de mare preţ; căci orbilor le dă vedere, surzilor auzire, muţilor grăire, celor neputincioşi sănătate şi chiar pe diavoli izgoneşte din oameni. Pe lângă acestea, pe cel fără de minte îl înţelepţeşte şi toate cele bune şi dorite le dăruieşte celui ce o are pe ea”.
Pedagogul a zis către dânsul: „Te văd om bătrân, iar vorbele tale arată că te lauzi fără de măsură. Căci eu, cîte pietre scumpe şi mărgăritare de mare preţ am văzut şi le-am avut, dar piatră care să aibă astfel de puteri precum ai zis tu, nici nu am văzut, nici nu am auzit. Însă arată-mi-o şi dacă va fi după cuvântul tău, degrabă te voi duce la fiul împăratului şi te vei învrednici de la dânsul de cinste şi vei lua plată”.
Iar Varlaam a zis: „Bine ai zis că n-ai văzut nici n-ai auzit nicăieri de o piatră ca aceasta; însă crede cuvintelor mele, că o am, nu mă laud şi nici nu mint la bătrâneţele mele, ci adevărul grăiesc. Iar fiindcă ai cerut să o vezi, ascultă cuvântul meu. Această piatră de mare preţ, pe lângă lucrările şi puterile spuse mai înainte, mai are şi această putere, că nu poate îndată să o vadă acela care nu are ochii sănătoşi şi trupul curat cu totul. Pentru că, dacă unul ca acesta va căuta îndată spre această piatră scumpă, apoi îşi pierde şi vederea ochilor şi mintea. Iar eu, ştiind meşteşugul doctoriei, văd că nu sunt sănătoşi ochii tăi şi mă tem aţi da piatra mea, ca să nu fii pricină orbirii tale. Dar despre fiul împăratului am auzit că are viaţă curată, ochi sănătoşi şi vedere luminată; pentru aceasta lui voiesc a-i arăta această comoară, iar tu nu fii nepurtător de grijă, ca să nu lipseşti pe domnul tău de o comoară ca aceasta”.
El a zis către bătrânul: „Dacă acestea sunt aşa, apoi nu-mi arăta piatra, pentru că m-am întinat cu multe necurăţii şi vederea n-o am sănătoasă, precum ai zis; iată eu cred cuvintelor tale şi nu mă voi lenevi a spune domnului meu”. Intrând în palat pedagogul, a spus lui Ioasaf toate cu de-amănuntul. Iar el, auzind acele cuvinte, a simţit în inimă o oarecare bucurie duhovnicească, şi a poruncit ca degrabă să aducă înăuntru pe negustorul acela.
Deci, Varlaam a intrat la feciorul împăratului şi s-a închinat lui, apoi l-a felicitat cu cuvinte înţelepte şi frumoase, iar fiul împăratului i-a poruncit să şadă. Ieşind pedagogul afară, a zis Ioasaf către bătrân: „Arată-mi piatra cea de mare preţ, despre care ai grăit pedagogului meu mari şi minunate lucruri”. Iar Varlaam a început să vorbească către dânsul aşa: „Toate cele spuse de mine o, împărate, sunt adevărate şi fără de îndoială; căci nu se cuvine a grăi minciună înaintea măririi tale. Însă mai înainte, până ce nu voi cunoaşte gândul tău, nu pot a-ţi arăta taina cea mare, căci Stăpânul meu a zis: Ieşind semănătorul să semene sămânţa sa, şi când semăna el, unele seminţe au căzut lângă cale şi păsările cerului le-au mâncat; iar altele au căzut pe piatră şi, răsărind, s-au uscat, pentru că nu aveau umezeală; altele au căzut în spini şi aceştia le-au înăbuşit; iar altele au căzut pe pământ bun şi au dat rod însutit.
Deci, de voi afla şi eu în inima ta pământ bun şi roditor, nu mă voi lenevi a semăna în tine sămânţa cea dumnezeiască şi a-ţi arăta taina cea mare. Iar de-ţi va fi pământul pietros şi plin de spini, sau de lângă cale, călcat de toţi cei ce trec pe dânsa, apoi mai bine este în acest fel de pământ a nu pune nicidecum sămânţa mântuitoare şi a nu o da spre răpirea păsărilor şi a dobitoacelor înaintea cărora îmi este poruncit a nu arunca mărgăritarul nicidecum. Însă nădăjduiesc a afla în tine pământ bun, încît şi sămânţa cuvântului vei primi şi piatra cea fără de preţ vei vedea; apoi cu raza luminii ei te vei lumina şi rod însutit vei aduce; căci pentru tine multă osteneală am luat şi lungă cale am venit ca să-ţi arăt cele ce n-ai văzut şi să te învăţ cele ce n-ai auzit niciodată”.
Ioasaf a zis către dânsul: „Eu, cinstite bătrânule, sunt cuprins de negrăită dorinţă ca să aud cuvinte noi şi bune şi foc arde înăuntru în inima mea, aprinzându-mă a şti oarecare lucruri de trebuinţă. Dar n-am aflat până acum un om care să poată să-mi spună despre acestea ce am în mintea mea şi să mă povăţuiască pe calea cea dreaptă. Iar de aş afla pe unul ca acela, apoi cuvintele auzite de la dânsul nu le-aş da păsărilor, nici dobitoacelor, nici m-aş arăta pietros şi plin de spini, precum ai zis tu, ci le-aş păzi în inima mea. Tu, dacă ştii ceva de acest fel, nu ascunde de mine, ci spune-mi căci am auzit despre tine că ai venit din pământ depărtat şi îndată s-a bucurat sufletul meu şi am bună nădejde că voi dobândi prin tine ceea ce doresc. De aceea te-am adus degrabă la mine şi te-am primit cu veselie, ca pe nici unul dintre cunoscuţii mei şi chiar dintre cei care au crescut împreună cu mine.
Atunci Varlaam, deschizându-şi gura plină de darul Duhului Sfânt, a început a-i spune despre Dumnezeu Care a făcut toate şi despre toate cele ce s-au făcut de la începutul lumii: despre călcarea de poruncă a lui Adam şi izgonirea lui din rai, despre strămoşi şi despre prooroci. Apoi despre întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preacurata Fecioară, despre patimile Lui cele de bunăvoie şi înviere, despre Sfânta Treime şi Botez şi despre toate tainele sfintei credinţe, precum se scrie mai pe larg în istoria Sfântului Ioan Damaschin; căci Varlaam era foarte înţelept şi iscusit în Sfânta Scriptură.
El, arătând lucrurile cu pilde şi cu asemănări frumoase, apoi înfrumusețând cuvintele cu sfătuiri dulci, a muiat ca ceara inima fiului împăratului, care, cu cît mai mult îi povestea, cu atît îl asculta mai cu luare aminte şi mai cu plăcere. Iar la sfârşit a cunoscut fiul împăratului că aceea este piatra cea de mare preţ, adică Domnul nostru Iisus Hristos; căci a strălucit lumina în sufletul lui şi i-a deschis ochii minţii, încît a crezut fără de îndoială tuturor celor povestite de Varlaam.
Apoi, sculându-se de pe scaunul său, s-a apropiat de prea înţeleptul bătrân şi cu bucurie îmbrăţişîndu-l, a zis: „O, preacinstite între oameni, aceasta este, precum mi se pare, piatra cea de mare preţ pe care ai ascuns-o şi nu o arăţi oricui care ar voi să o vadă, ci numai celor vrednici, care au sănătoase simţirile cele sufleteşti. Că iată, cum au venit cuvintele tale în auzul meu, a intrat o lumină preadulce în inima mea şi acoperământul necazului meu celui mare, care de multă vreme zăcea în mine, degrabă s-a luminat. Deci, dacă bine cuget acestea, spune-mi; iar de ştii încă ceva mai bun, arată-mi”.
Varlaam, lungind mai mult cuvântul, i-a spus despre moartea cea bună şi despre cea rea, despre învierea cea de obşte a tuturor, despre viaţa cea veşnică şi despre răsplătirea drepţilor şi munca păcătoşilor. Şi aşa l-a adus, prin aceste cuvinte, la mare umilinţă şi zdrobire de inimă, încît cu totul s-a umplut de lacrimi şi a plâns din destul. Apoi a mai adăugat şi despre deşertăciunea şi nestatornicia lumii acesteia, despre lepădarea de dânsa şi de viaţa călugărească şi pustnicească. Iar Ioasaf punea în inima sa toate cuvintele lui Varlaam, ca pe nişte pietre scumpe în vistierie. Atît de mult s-a îndulcit de vorba lui şi-l iubea, încît nu voia a se mai despărţi de dânsul, ci dorea să-l aibă totdeauna împreună cu sine şi să asculte învăţăturile lui. Apoi l-a întrebat de viaţa pustnicească, de hrană şi îmbrăcăminte, zicând: „Ce fel este hrana ta şi a celor dimpreună cu tine? De unde aveţi haine şi spune-mi în ce fel sînt?”
Iar Varlaam a zis: „Hrana noastră este din rodurile copacilor şi din verdeţurile ce cresc prin pustie. Dacă cineva dintre cei credincioşi ne aduce puţină pâine, noi o primim ca trimisă din purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Iar hainele noastre sunt din trenţe de păr şi din piei de oaie şi de capră, cu totul vechi şi cârpite, şi vara şi iarna tot de un fel. Iar această haină cu care sunt acoperit pe deasupra, am luat-o de la un mirean pentru ca să nu fiu cunoscut că sunt călugăr. Că de aş fi venit aici îmbrăcat cu hainele mele, n-aş fi fost primit la tine. Iar Ioasaf a rugat pe Varlaam să-i arate hainele sale cele obişnuite, călugăreşti.
Atunci Varlaam, dezbrăcând haina cea mirenească, s-a arătat lui Ioasaf ca o vedere înfricoşată, căci trupul bătrânului era cu totul uscat şi înnegrit de arşiţa soarelui şi numai pielea se ţinea pe oase. Şi era îmbrăcat cu nişte trenţe de păr rupte şi foarte aspre, de la mijloc până la genunchi; apoi, asemenea acestora avea şi mantie în spate. Ioasaf s-a înspăimântat de aceasta şi, minunându-se de acea răbdare mare, a oftat, a plâns şi a rugat pe bătrânul să-l ia şi pe el împreună cu sine la viaţa cea pustnicească. Iar Varlaam a zis: „Nu pofti aceasta acum, pentru ca nu cumva să vină pentru tine de la tatăl tău vreo răutate asupra fraţilor
noştri. Ci primeşte Botezul şi rămâi aici, iar eu mă voi duce singur. Şi când va voi Domnul, vei veni şi tu la mine, căci cred lui Dumnezeu că şi în veacul acesta şi în cel ce va să fie împreună vom vieţui”.
Ioasaf, lăcrimând, a zis: „Dacă aşa este voia Domnului Dumnezeu, dă-mi Sfântul Botez şi ia de la mine mulţime de aur să duci fraţilor tăi care sunt în pustie, ca să le fie de hrană şi de îmbrăcăminte”. Iar Varlaam a zis: „Cei bogaţi dau celor săraci, iar nu cei săraci bogaţilor. Şi tu, fiind sărac, cum voieşti a ne da nouă, celor bogaţi? Pentru că cel mai de pe urmă din fraţii noştri, fără de asemănare este mai bogat decît tine. Dar nădăjduiesc spre îndurările lui Dumnezeu, că şi tu, peste puţină vreme, te vei îmbogăţi cu acest fel de bogăţie; iar când te vei îmbogăţi, atunci vei fi scump şi nedarnic”.
Ioasaf n-a înţeles cele grăite. Deci, Varlaam i-a tălmăcit astfel: „Cei ce lasă pentru Hristos toate cele pământeşti, aceia se îmbogăţesc cu multe bunătăţi cereşti; iar cel mai mic dar ceresc este mai scump decît toate bogăţiile lumii acesteia”. Apoi Varlaam a mai adăugat acestea către Ioasaf: „Aurul este pricină de păcat şi pentru aceea ca pe un şarpe îl lepădăm din sînul nostru; iar tu voieşti să duc fraţilor mei şarpele acela pe care ei l-au călcat în picioare”.
Deci Varlaam a sfătuit pe Ioasaf ca să se pregătească pentru Sfântul Botez şi i-a poruncit să postească şi să se roage cîteva zile; iar el s-a dus la un loc ascuns şi se ruga lui Dumnezeu pentru dânsul. A doua zi iarăşi a venit la el şi l-a învăţat multe despre Dumnezeu. Apoi în toate zilele venea de îi spunea despre vestirile proorocilor şi ale apostolilor, precum şi propovăduirile Sfinţilor Părinţi. Iar în ziua în care voia să-l boteze, a făcut către dânsul astfel de învăţătură:
„Iată, că voieşti a primi pecetea lui Hristos, a te însemna cu lumina feţei Lui şi a te face fiu al lui Dumnezeu şi biserică a Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh. Deci crede acum în Tatăl, Fiul şi în Sfântul Duh, în Sfânta şi de viaţă începătoare Treime, Care este slăvită în trei ipostasuri şi într-o Dumnezeire, despărţită adică cu ipostasurile şi cu deosebirile firilor, iar cu fiinţa unită. Deci să cunoşti pe Unul Dumnezeu, pe Tatăl Cel nenăscut, iar pe Unul Domnul nostru Iisus Hristos născut; lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut mai înainte de toţi vecii; că din Tatăl Cel bun s-a născut Fiul Cel bun şi din lumina cea nenăscută a răsărit lumina cea pururea de o fiinţă şi din Viaţa cea adevărată a ieşit izvorul cel făcător de viaţă. Şi din puterea Tatălui s-a arătat puterea Fiului, Care este strălucirea slavei şi cuvânt ipostatic, din început fiind Dumnezeu şi Dumnezeu fiind şi fără de început şi pururea deofiinţă, prin Care toate s-au făcut cele văzute şi cele nevăzute.
Apoi să cunoşti pe Unul Duhul Sfânt, Care din Tatăl purcede, Dumnezeu desăvârşit, făcător de viaţă şi sfinţitor, Atotputernic, pururea deofiinţă, în al Său ipostas petrecând. Deci aşa te închină, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, în trei ipostasuri cu deosebirile lor şi într-o dumnezeire; că una este Dumnezeirea acestor trei şi firea lor este una şi fiinţa una şi au o slavă, o împărăţie, o putere şi o stăpânire; una este dumnezeirea Fiului şi a Sfântului Duh, pentru că din Tatăl sînt. Iar Tatăl este nenăscut, Fiul născut, iar Duhul purcede.
Deci acestea aşa să le crezi iar a pricepe chipul naşterii sau purcederii să nu te sârguieşti, căci este neajuns. Ci, în dreptatea inimii, fără ispitire să primeşti că Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh în toate sunt una afară de nenaştere, naştere şi purcedere; şi că Unul născut Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a pogorît pe pământ pentru mântuirea noastră, cu bunăvoinţa Tatălui şi cu lucrarea Sfântului Duh.
Apoi mai presus de fire S-a zămislit în pântecele Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu şi fără de stricăciune S-a născut dintr-însa, făcându-Se om desăvârşit. Căci precum este Dumnezeu desăvârşit, aşa S-a făcut şi om desăvârşit din două firi, adică din cea dumnezeiască şi din cea omenească, şi în două firi înţelegătoare, libere şi lucrătoare; şi după toate având săvârşire, după fiecare deosebire şi voie şi cuvânt şi stăpânire; apoi fiind şi după Dumnezeire şi după omenire într-o alcătuire.
Acestea fără ispitire primeşte-le şi nici într-un chip nu întreba a le pătrunde, cum S-a pogorît Fiul lui Dumnezeu şi S-a făcut om din sîngele fecioresc, fără prihană; sau în ce chip cele două firi s-au unit într-o alcătuire, pentru că noi am învăţat a le ţine cu credinţă acestea ce s-au dat nouă prin dumnezeieştile Scripturi; iar a le înţelege sau a le grăi, nu putem. Crede dar, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru milostivirea Sa şi a primit toate pătimirile firii omeneşti, afară de păcat; căci a flămânzit, a însetat, a dormit, S-a ostenit, S-a mâhnit cu firea omenească, şi a fost dus la moarte pentru păcatele noastre, a fost răstignit, a gustat moarte şi a fost îngropat; iar cu Dumnezeirea a fost fără patimă şi neschimbat. Căci n-a fost pătimirea în firea cea fără de moarte, ci firea omenească o mărturisim că a pătimit şi s-a îngropat; iar cu dumnezeiasca pătimire a înviat din morţi în nestricăciune, S-a înălţat la ceruri şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia cu dreaptă măsură, după faptele lui; căci vor învia morţii şi se vor scula cei care sunt în mormânt.
Deci, cei care au păzit poruncile lui Hristos şi cu dreaptă credinţă s-au dus din lumea aceasta, vor moşteni viaţa cea veşnică; iar cei care s-au întinat în păcate şi care s-au abătut de la dreapta credinţă, vor merge la muncă veşnică. Şi să nu crezi că răutatea are oarecare stăpânire, nici să o socoteşti pe dânsa a fi fără de început sau înfiinţată de la sine, sau să-şi fi luat începutul de la Dumnezeu; ci din faptele noastre este aceasta, prin lucrarea diavolului, că dintr-a noastră neluare aminte a intrat la noi. Şi de vreme ce noi sîntem liberi, cu cuviinţă este ca de voie să alegem binele sau răul.
Pe lângă toate acestea mărturiseşte un Botez prin apă şi prin Duh, spre iertarea păcatelor. Primeşte împărtăşirea Preacuratelor Taine ale lui Hristos, crezând cu adevărat că este Trupul şi Sîngele lui Hristos, Dumnezeul nostru, pe care l-a dat credincioşilor spre iertarea păcatelor. Pentru că în noaptea în care S-a vândut, cu lege a aşezat sfinţilor Săi ucenici şi Apostoli şi tuturor celor ce aveau să creadă într-Însul şi a zis: Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi, pentru iertarea păcatelor. La fel, luînd paharul, a dat lor, zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sîngele Meu, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, pentru iertarea păcatelor. Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea.
Deci acest cuvânt lucrător al lui Dumnezeu, Care pe toate le face cu puterea Sa, preface cu dumnezeiasca sfinţire a cuvintelor şi prin venirea Sfântului Duh, pâinea şi vinul în Trupul şi Sîngele Său, care se dă spre sfinţire şi spre luminare celor ce se împărtăşesc cu credinţă.
Deci, închină-te cu credinţă şi sărută sfânta închipuire a lui Dumnezeu Cuvântul, Care S-a făcut om pentru noi, socotind că vezi pe însuşi Făcătorul în icoană; căci aşa a zis unul dintre sfinţi, că cinstea închipuirii trece la chipul cel dintâi. Iar chipul cel dintâi este al Aceluia a Cărui faţă este închipuită; şi privind spre icoana zugrăvită, trecem cu ochii minţii către vederea adevărată a Aceluia al Cărui chip este zugrăvit. Deci, cu bună credinţă închinându-ne chipului Aceluia Care a luat trupul nostru, nu socotim ca Dumnezeu acea zugrăveală, ci chipul lui Dumnezeu Care S-a întrupat pentru noi, luînd chip de rob; pe acesta cu dragoste îl sărutăm.
Tot la fel să săruţi şi chipul Preacuratei Maicii Lui şi ale tuturor sfinţilor, cu acelaşi obicei. Închină-te cu credinţă şi chipului cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi-l sărută pentru Cel ce S-a răstignit cu trupul spre mântuirea neamului nostru, adică pe Hristos Dumnezeul şi Mântuitorul lumii, Care ne-a dat chipul acesta, pentru biruinţa asupra diavolului care se teme şi se cutremură nesuferind să vadă puterea ei. În aceste porunci şi cu credinţa aceasta te botez.
Păzeşte-le acestea neschimbate şi nesmintite de orice eres, până la răsuflarea ta cea mai de pe urmă. Toate învăţăturile care se împotrivesc acestei credinţe fără de prihană, să le urăşti şi străine să le socoteşti, pentru că Apostolul a zis: Că, înger din cer de vă va vesti vouă altceva decît ceea ce am binevestit eu, anatema să fie. Căci nu este altă bună vestire, nici altă credinţă afară de cea mărturisită de Apostoli şi venită de la purtătorii de Dumnezeu părinţi la diferite soboare şi dată soborniceştii Biserici”.
Zicând acestea Varlaam şi învățându-l simbolul dreptei credinţe, cel aşezat de Sinodul de la Niceea, l-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în baia ce era în grădina lui şi a venit peste dânsul darul Sfântului Duh. Intrând apoi în camera lui, a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie şi l-a împărtăşit cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine şi s-au bucurat cu duhul amândoi, dând slavă lui Dumnezeu. Deci bătrânul, învățându-l cum se cuvine a vieţui după Botez şi spunându-i toate despre faptele cele bune,
s-a dus la gazda sa. Iar păzitorii şi slugile lui Ioasaf se mirau văzând pe bătrânul intrând adeseori la fiul împăratului.
Apoi unul dintr-înşii, care era mai mare, cu numele Zardan, pe care – ca mai credincios şi mai priceput -, l-a pus împăratul mai mare peste palatele fiului său, a zis către Ioasaf: „Bine ştii, stăpâne, că mă tem de tatăl tău şi cît sunt de credincios lui; pentru aceea m-a pus ca pe o slugă mai credincioasă ca să-ţi slujesc ţie. Iar acum, văzând pe bătrânul acesta intrând adeseori la tine şi vorbind, mă tem ca nu cumva să fie de credinţă creştinească, pe care foarte mult o urăşte tatăl tău şi voi fi vinovat judecăţii de moarte. Pentru aceea sau spune despre aceasta împăratului, sau de acum încetează a mai vorbi cu dânsul, sau mă izgoneşte pe mine de la faţa ta, ca să fiu fără de prihană”.
Fiul împăratului a zis către dânsul: „Mai înainte de toate, să facem aceasta, o, Zardane, şezi ascuns după perdea şi ascultă vorba lui către mine şi atunci îţi voi spune ce se cuvine a face”. Deci vrând să intre Varlaam în palat, Ioasaf a aşezat pe Zardan înăuntru după o perdea şi a zis către bătrân: „Mai adu-mi aminte iarăşi de învăţăturile tale, pe scurt, pentru ca să se înrădăcineze mai tare în inima mea”. Iar Varlaam, luînd cuvânt, a grăit multe către dânsul, despre Dumnezeu şi buna credinţă, despre bunătăţile ce vor să fie şi despre muncile cele veşnice; apoi vorbind destul s-a sculat şi a făcut rugăciune, ducându-se la gazda sa.
Ioasaf, chemând pe Zardan şi ispitindu-l, a zis: „Auzit-ai ce mi-a vorbit acest bătrân mincinos şi cum se ispiteşte să mă înşele cu cuvintele sale, să mă lipsească de veselia şi îndulcirea vieţii şi să mă ducă către un Dumnezeu străin”. Iar Zardan a zis: „Nu mă ispiti, stăpâne, că ştiu bine că au intrat adânc în inima ta cuvintele bărbatului acestuia; şi noi ştim că propovăduirea aceasta este adevărată, dar de când a ridicat tatăl tău prigoană cumplită asupra creştinilor, de atunci a pierit această credinţă care, dacă ţi s-a arătat plăcută şi dacă poţi purta asprimea şi ostenelile ei, bine să se îndrepteze voia ta cea bună. Dar eu ce voi face? Eu care nici nu pot căuta cu ochii spre o viaţă aşa de aspră şi cu osteneală, ba încă de frica împăratului slăbeşte inima mea, neştiind ce voi răspunde lui, pentru că am lăsat pe bătrânul acela să intre la tine”.
Iar fiul împăratului a zis către dânsul: „Eu, pentru dragostea ta cea mare ce o ai către mine şi pentru slujirea ta cu credinţă, neaflând o răsplătire mai bună, cu aceasta am vrut a-ţi răsplăti, adică m-am sârguit a-ţi arăta aceste bunătăţi negrăite, pentru ca să cunoşti pe Ziditorul tău şi să crezi într-Insul. Căci am nădăjduit că de cum vei auzi învăţătura cea dreaptă, îndată o vei iubi şi o vei urma împreună cu mine. Dar precum văd, am pierdut nădejdea pentru că eşti impietrit la inimă şi nu voieşti a cunoaşte adevărul; însă să-mi împlineşti o dorinţă. Să nu spui tatălui meu despre aceasta până la o vreme cuviincioasă; pentru că dacă vei spune lui aceasta, altceva nimic nu vei face decît numai vei aduce sufletului meu mare supărare”.
A doua zi, venind Varlaam la dânsul, a început a grăi pentru plecarea sa; iar Ioasaf, neputând răbda despărţirea lui, s-a întristat cu sufletul şi i s-au umplut ochii de lacrimi. Atunci bătrânul a vorbit mult către dânsul, întărindu-l în credinţă şi în faptele cele bune şi mângâindu-l să nu plângă după dânsul; apoi i-a proorocit că nu după multă vreme se vor uni pentru totdeauna. Iar Ioasaf, nevrând să mai facă osteneală bătrânului şi temându-se ca nu cumva Zardan să spună împăratului despre dânsul, a zis cu plângere către Varlaam:
„De vreme ce aşa ai voit tu, părintele meu cel duhovnicesc şi bunule învăţător, ca eu să rămân aici în lumea aceasta deşartă iar tu să te duci la locul odihnei tale celei duhovniceşti, de acum nu îndrăznesc a te opri pe tine. Mergi dar, păzit cu pacea lui Dumnezeu, şi pomeneşte-mă şi pe mine ticălosul totdeauna în sfintele tale rugăciuni ca să te pot ajunge pe tine şi să văd totdeauna cinstita ta faţă. Apoi fă dragoste de- mi lasă mantia ta cea ruptă şi aspră, spre aducere aminte de viaţa călugărească şi de învăţăturile tale, precum şi pentru păzirea de toată lucrarea diavolească”.
Deci i-a dat bătrânul acea mantie pe care, luînd-o Ioasaf, o cinstea mai mult decît porunca cea împărătească. Apoi a stat Varlaam la rugăciune şi s-a rugat către Dumnezeu cu umilinţă pentru Ioasaf, încredințând pe tânărul cel de curând luminat, purtării Lui de grijă. Sfârşind rugăciunea, s-a întors şi l-a sărutat pe el şi a zis: „Fiule al Părintelui ceresc, pace ţie şi mântuire veşnică!” Apoi a ieşit din palate, bucurându-se şi mulţumind lui Dumnezeu Cel ce a îndreptat calea lui spre bine.
După plecarea lui Varlaam, fericitul Ioasaf s-a sârguit spre rugăciune şi spre viaţă aspră. Acest lucru, văzându-l Zardan, s-a umplut de multă supărare şi, prefăcându-se bolnav, s-a dus la casa sa. Împăratul auzind că s-a îmbolnăvit Zardan, a trimis la dânsul pe doctorul său cel mai iscusit ca să-l tămăduiască. Iar doctorul, luînd bine seama asupra bolii lui, a spus împăratului, zicând: „Eu n-am putut afla la omul acesta nici o boală, decît numai o supărare cu care rănindu-şi sufletul, acum boleşte”.
Împăratul, auzind aceste cuvinte, socotea că fiul său s-a mâniat asupra lui Zardan şi pentru aceea, mâhnindu-se, acum boleşte; deci a voit să meargă singur ca să cerceteze pe bolnav şi să cunoască pricina bolii. Iar Zardan auzind despre aceasta, s-a grăbit de a venit el mai înainte la împăratul şi căzând înaintea lui, se socotea vrednic de toată pedeapsa pentru că n-a păzit cu băgare de seamă pe fiul său. Apoi i-a spus toate cele ce se întâmplaseră; că a venit, zice el, din pustie un viclean vrăjitor şi înşelător cu numele Varlaam, care a vorbit cu fiul lui despre credinţa creştinească iar el a crezut celor spuse şi acum este cu totul al lui Hristos.
Împăratul dacă a auzit astfel de cuvinte a început a se umple de supărare şi de mânie negrăită. Apoi îndată chemându-l pe cel mai mare dintre boierii săi, cu numele Arahie, sfetnicul cel mai înţelept şi mai iscusit în citirea de stele, acestuia i-a spus pe rând toate cele ce s-au întâmplat. Iar el, mângâind pe împăratul a zis:
„Fii fără de supărare, o, împărate, că este lesne a întoarce pe fiul tău de la credinţa creştinească, numai să prindem pe Varlaam. Iar de nu-l vom afla, apoi ştiu eu pe un alt bătrân de credinţa noastră, anume Nahor, care vieţuieşte în pustie şi se îndeletniceşte cu citirea în stele, de la care şi eu am învăţat, şi care în toate este asemenea lui Varlaam, căci eu chiar faţa acestuia o ştiu căci l-am văzut odinioară. Deci, chemând pe acel Nahor din pustie, îi vom porunci a se preface că este Varlaam şi ne vom întreba cu dânsul din credinţă; iar el va arăta credinţa creştinească a fi mincinoasă, care lucru văzându-l fiul tău, se va întoarce de la creştinătate iarăşi la zeii părinteşti”.
Împăratului, părându-i-se că va fi bun acel sfat s-a mângâiat puţin de supărarea ce o avea şi întărindu-se cu nădejdea, a trimis degrabă pe Arahie cu mulţime de ostaşi să caute pe Varlaam, care străbătând toate căile, au ajuns până în pustiul Senaridului. Acolo, umblând prin multe locuri fără de drumuri, prin munţi şi prin prăpastii neumblate, a aflat sub munte o ceată mică de pustnici pe care i-au prins. Între dânşii era unul mai mare care purta un sac de păr plin de oasele sfinţilor părinţi care adormiseră mai înainte; şi aceasta o făcea pentru ca totdeauna să-şi aducă aminte de moarte.
Şi i-au întrebat pe dânşii Arahie, zicând: „Unde este înşelătorul acela care a amăgit pe fiul împăratului?” Iar cel ce purta sacul de păr a zis: „Nu este acela la noi, nici va fi pentru că el fuge de noi, fiind izgonit de puterea lui Hristos, ci între voi mai ales îşi are petrecerea sa”. Arahie a întrebat dacă îl ştie pe el. Pustnicul a răspuns: „Ştiu pe acela care se zice înşelătorul, care este diavolul. Acela vieţuieşte în mijlocul vostru şi voi faceţi cele plăcute lui”. Arahie a răspuns: „Eu pentru Varlaam te întreb pe tine”. Pustnicul a răspuns: „Dacă întrebi de Varlaam, apoi se cădea a întreba unde este cel care a întors de la înşelăciune pe fiul împăratului? Că acela este fratele nostru şi împreună părtaş al vieţii noastre monahiceşti, dar acum de multe zile nu l-am mai văzut pe dânsul”.
Arahie l-a întrebat: „Dar unde este locuinţa lui Varlaam?” Pustnicul a răspuns: „Ştim chilia lui aici în pustie, dar nu o vom spune vouă”. Arahie, umplându-se de mânie îi îngrozea cu moartea iar ei, auzind de moarte, s-au bucurat; deci le-a dat multe bătăi şi i-a muncit cumplit ca să le arate pe Varlaam, dar ei tăceau. Arahie căutând cu sârguinţă pe Varlaam şi neaflându-l, s-a întors la împăratul fără nici un spor, aducând la dânsul numai pe acei pustnici care erau şaptesprezece la număr, pe care îi silea împăratul ca să spună locul petrecerii lui Varlaam şi să se lepede de Hristos. Iar ei nu s-au plecat, ci defăimau idolatria lui. De aceea a poruncit să le taie limbile, apoi mâinile şi picioarele şi să le scoată ochii şi aşa s-au săvârşit bunii pătimitori.
După sfârşitul acestor Sfinţi Mucenici, Arahie s-a dus noaptea, după porunca împăratului, la Nahor vrăjitorul, care vieţuia în pustie şi se îndeletnicea cu facerea de vrăji, şi spunându-i toate cu de-amănuntul l-a rugat să se prefacă că este Varlaam. Apoi s-a întors la împăratul şi a doua zi a pregătit ostaşii, dând de veste că merge iarăşi să caute pe Varlaam, străbătând pustietăţile. Atunci Nahor s-a arătat ieşind dintr-o pădure şi, văzându-l ostaşii, au alergat după dânsul; apoi, ajungându-l, l-au prins şi l-au dus la Arahie. Acesta, ca şi cum n-ar fi ştiut pe Nahor, l-a întrebat: „Cine eşti tu?”. Nahor i-a răspuns: „Sînt Varlaam”. Apoi îndată toţi s-au bucurat şi l-au dus pe el legat la împăratul, ieşind veste pretutindeni că au prins pe Varlaam.
Deci, auzind Ioasaf de aceasta, s-a rănit cumplit la suflet şi se tânguia cu amar. Însă, Dumnezeul mângâierii a descoperit lui Ioasaf printr-o descoperire dumnezeiască, că nu au prins pe Varlaam, ci pe Nahor vrăjitorul. Apoi împăratul a intrat în palatul fiului său, pe care îl sfătuia şi îl îndemna uneori cu cuvinte bune şi blânde, alteori cu mânie şi asprime, ca să se lase de credinţa creştinească şi să se întoarcă iarăşi la zeii păgâneşti. Însă n-a putut cu nimic a-l întoarce pe el de la dragostea lui Hristos, pentru că răspundea cu multă înţelepciune la toate cuvintele lui, arătând deşertăciunea necuraţilor zei şi preamărind pe Unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, şi se arăta gata şi de răni şi de moarte.
Dar de vreme ce dragostea firească a împăratului nu-l lăsa să-l muncească pe fiul său, ba încă fiind mustrat şi de conştiinţă, pentru că-l auzea grăind adevărul, a zis către dânsul: „Ţi se cădea o, fiule, a te supune în toate poruncii mele părinteşti; dar de vreme ce eşti aspru şi neînduplecat şi tare te împotriveşti mie, părându-ţi-se a fi mai înţelept decît toţi, să lepădăm dar amândoi deşarta împotrivire şi să dăm loc dreptăţii. Iată eu voi face adunare mare şi voi strânge pe toţi înţelepţii noştri din toată împărăţia mea şi voi aduna şi creştinii; căci voi porunci vestitorilor mei să strige cu mare glas pretutindeni ca nimeni din creştini să nu se teamă, ci fără de frică să se adune toţi ca să facem judecată de obşte şi să vedem care credinţă este mai bună. Apoi este la mine şi Varlaam care te-a înşelat pe tine, ferecat în fiare, căci nu m- am odihnit până ce nu l-am prins pe dânsul. Pe acesta îl voi scoate la sobor, ca împreună cu creştinii săi să stea împotriva înţelepţilor noştri şi să facă întrebare pentru credinţă. Dacă veţi birui voi creştinii, împreună cu Varlaam al vostru, apoi veţi dobândi dorinţa voastră; iar de veţi fi biruiţi, apoi datori sînteţi a vă supune desăvârşit poruncii mele”.
Fericitul Ioasaf a zis: „Fie voia Domnului şi să fie precum ai poruncit, iar Dumnezeu Cel adevărat să ne dea a nu ne rătăci din calea cea dreaptă”. Atunci împăratul a poruncit tuturor slujitorilor idoleşti şi creştinilor, prin trimitere de cărţi şi prin propovăduitori, prin toate cetăţile şi satele, ca să se adune la un loc toţi cei ce sunt de credinţă creştinească şi netemându-se de nimic să vină la sobor, pentru cercetarea credinţei celei adevărate. Şi stând lângă învăţătorul lor Varlaam, să se întrebe împreună cu slujitorii şi cu vrăjitorii. Apoi a chemat şi pe înţelepţii slujitori persani, caldeeni şi indieni, care se aflau în toată stăpânirea sa, precum şi pe fermecători şi vrăjitori, ca să biruiască pe creştini.
Deci s-au strâns la împăratul mulţime mare dintre cei de credinţa necurată idolească, înţelepţi în răutate şi dascăli iscusiţi în nedreptate, care deşi păreau a fi înţelepţi, însă erau nebuni. Iar creştinii, de vreme ce unii erau omorîţi de păgâni iar alţii se împrăştiaseră prin munţi şi prin pustietăţi, de aceea s-au adunat foarte puţini dintr-înşii, între care numai unul s-a aflat mai iscusit în dumnezeiasca Scriptură, cu numele Varahie. Numai acela a venit fără temere în ajutorul celui cu părere Varlaam, iar adevărat cu numele Nahor. Însă Varahie nu ştia că acela este Nahor vrăjitorul, iar nu Varlaam.
Deci împăratul a şezut pe scaun înalt şi a poruncit şi fiului său să şadă împreună cu dânsul. Iar fiul cinstind pe părintele său, n-a vrut să facă aceasta, ci a şezut pe pământ aproape de dânsul. Deci au stat înainte toţi maeştri cei păgâneşti şi a fost adus şi Nahor, cel cu părerea Varlaam. Apoi împăratul a zis către ritorii şi filosofii săi care stăteau înainte: „Iată vă stă înainte nevoinţă mare şi din două una s-a pregătit vouă: ori veţi birui pe Varlaam şi pe creştinii care sunt împreună cu dânşii şi vă învredniciţi de cinste de la noi, ori de veţi fi biruiţi să primiţi ruşine şi pedeapsă cumplită. Iar pe voi pe toţi vă voi pierde şi trupurile voastre le voi da spre mâncare fiarelor şi păsărilor, apoi pe fiii voştri cu veşnică robie îi voi robi, dacă nu veţi birui pe creştini”.
Zicând împăratul acestea, fiul său a răspuns, zicând: „Astăzi ai făcut judecată dreaptă o, împărate, şi eu zic acestea dascălului meu”. Apoi întorcându-se către Nahor a zis: „Bine ştii o, Varlaame, în ce fel de slavă şi de mulţumire m-ai aflat şi tu cu cuvintele tale m-ai înduplecat a mă depărta de zeii părinteşti şi de lege, a sluji unui Dumnezeu necunoscut şi a întărîta pe părintele şi pe stăpânul meu. Deci acum vezi că stai în cumpănă; căci dacă vei birui războiul ce-ţi stă înainte şi vei arăta a fi adevărate învăţăturile tale, apoi te vei preamări ca un propovăduitor al adevărului şi eu voi rămâne în învăţătura ta, slujind lui Hristos până la răsuflarea cea mai de pe urmă. Iar de vei fi biruit şi te vei face mie astăzi mijlocitor de ruşine, apoi eu singur voi izbândi defăimarea mea, căci voi sta cu picioarele mele pe pieptul tău şi cu mâinile mele rupând inima ta şi limba le voi da spre mâncare cîinilor împreună cu celălalt trup al tău, ca prin tine să se înveţe toţi a nu mai înşela pe fiii împăraţilor”.
Auzind Nahor cuvintele acestea s-a spăimântat foarte văzându-se pe sine prins în cursa sa şi căzut singur în groapa pe care a săpat-o. Deci, văzând moartea gata înaintea lui, de va întărîta pe fiul împăratului, care cu înlesnire poate să-l muncească cum va vrea, şi că nu este cu putinţă a scăpa din mâinile lui, a gândit să ţină cu dânsul şi să apere credinţa creştinească. Apoi începându-se între slujitorii idoleşti şi între creştini a se pune cuvinte de întrebare, atunci Nahor şi-a deschis gura, precum de demult Varlaam, care a fost chemat de împăratul Valac să blesteme pe israiliteni, iar el în loc să-i blesteme, i-a binecuvântat, aşa şi Nahor, începându-se întrebările, a ţinut cuvântul de dimineaţă până seara, grăind ca de la Duhul Sfânt, pentru că ştie darul lui Dumnezeu a lucra cîteodată şi în vasele cele necurate, pentru mărirea Sa cea sfântă.
Deci cu atîta înţelepciune a mustrat Nahor deşertăciunea şi minciuna zeilor, întărind şi adeverind credinţa creştinească, cu înţelepte dovezi, încît nu putea nimeni să-i răspundă nici un cuvânt împotrivă. Despre această prea înţeleaptă vorbire a lui Nahor cu slujitorii idoleşti, Sfântul Damaschin scrie mai larg şi mai frumos în istoria sa despre aceşti Sfinţi Părinţi, Varlaam şi Ioasaf. Deci toţi ritorii, filosofii, popii şi vrăjitorii erau ruşinaţi şi mâhniţi încît tăceau ca şi cum ar fi fost fără de glas, neputând a grăi nimic împotrivă. Iar fiul împăratului se bucura cu duhul şi slăvea pe Domnul, Care, precum altădată pe Saul, aşa şi pe Nahor, l-a făcut din prigonitor, învăţător şi propovăduitor al adevărului.
Împăratul împreună cu boierul Arahie, minunându-se de neaşteptata schimbare a lui Nahor, cu mare mânie se iuţea împotriva lui, pentru că îi cuprinsese mare ruşine şi ar fi vrut să-l muncească precum şi pe creştinii care erau împreună cu dânsul, dar nu putea să-şi calce cuvântul său împărătesc. Căci el poruncise ca de voie şi fără temere să se adune creştinii în sobor, făgăduind împărăteşte ca să nu li se facă nici un rău. Apoi a poruncit să se risipească soborul, ca şi cum ar fi vrut a doua zi iarăşi să se adune la întrebare.
Fiul împăratului a zis către tatăl său: „Precum la început ai poruncit, o, împărate, să se facă judecată dreaptă, aşa şi la sfârşit pune înainte dreptatea şi din două una fă: sau dascălului meu porunceşte-i să petreacă în această noapte împreună cu mine, pentru ca să învăţăm împreună cele ce ni se cade a grăi mâine, iar tu, luînd pe ai tăi, asemenea învăţaţi-vă şi voi; sau lasă-mi în această noapte pe ritorii tăi şi tu ia pe învăţătorul meu la tine, pentru că, dacă vor rămâne la tine amândouă părţile care se împotrivesc, apoi învăţătorul meu va petrece în supărare şi în frică, iar ai tăi în bucurie şi odihnă. Şi această judecată nu mi se pare a fi dreaptă, ci va fi silire şi călcare de făgăduinţă”.
Împăratul, fiind biruit de cuvintele cele înţelepte ale fiului său, a luat la sine pe jertfitorii săi, iar pe Nahor l-a lăsat fiului său, având oarecare nădejde spre Nahor că va aduce la săvârşire făgăduinţa sa. Deci, luînd Sfântul Ioasaf pe Nahor, s-a dus în palatul său, bucurându-se de Dumnezeu, Mântuitorul său. Iar către Nahor a zis: „Oare socoteşti că nu ştiu eu că tu nu eşti Varlaam, ci eşti Nahor? Insă bine ai făcut că ai arătat a fi adevărată credinţa creştinească şi ai mustrat înşelăciunea idolească; crede dar în Dumnezeul Acela pentru al Cărui nume bine ai vestit acum”.
La aceste cuvinte umilindu-se Nahor, se căia de toate răutăţile sale cele mai dinainte şi cu tot adevărul dorea ca să se apropie de Domnul Dumnezeu. Deci, a rugat pe fericitul Ioasaf ca să-i poruncească să fugă pe ascuns în pustie şi să se însoţească cu pustnicii care se ascundeau acolo şi apoi să primească Sfântul Botez. Sfântul Ioasaf, învățându-l, l-a liberat cu pace. Iar el plecând, a aflat în pustie un preot sfânt şi, luînd de la dânsul Sfântul Botez, şi-a petrecut zilele în pocăinţă.
A doua zi, înştiințându-se împăratul de cele despre Nahor, s-a deznădăjduit. Apoi, văzând pe înţelepţii săi ritori că sunt biruiţi până în sfârşit şi petrec în nepricepere, s-a mâniat foarte asupra lor şi i-a necinstit cu dosădiri cumplite, iar pe alţii i-a pedepsit cu bătăi şi le-a înnegrit feţele cu funingine, izgonindu-i de la faţa sa. De atunci nu mai cinstea pe slujitorii idoleşti nici nu mai aducea jertfe idolilor, ba îi şi hulea pe dânşii. Deci împăratul fiind în mare nedumerire, clătinându-se de gândurile sale, nici idolilor nu se închina, nici credinţa creştinească nu primea. Iar la fericitul Ioasaf veneau mulţi şi îndulcindu-se de cuvintele lui mântuitoare, se întorceau către Hristos.
Dar slujitorii idolilor văzându-se batjocoriţi şi văzând pe împăratul că se întoarce de la zeii lor, au trimis degrabă la un mare vrăjitor cu numele Teuda ce petrecea în pustie, şi vestind aceluia toate cele ce se întâmplaseră, îl rugau cu sârguinţă să le ajute. Teuda cu putere drăcească, a venit cu îndrăzneală la împărat, pentru că era cunoscut şi iubit de dânsul. El cu cuvintele sale măiestrite şi înşelătoare iarăşi a înduplecat pe împărat la închinarea de idoli şi a făcut praznic mare idolilor împreună cu dânsul. Apoi se nevoia ca şi pe fericitul Ioasaf să-l întoarcă de la Hristos către închinarea idolească şi a dat împăratului acest sfat viclean, ca să ia de la Ioasaf toate slugile şi în locul lor să pună femei şi fete tinere şi frumoase, ca să-i slujească lui. „Iar eu, zise el, voi trimite pe unul din draci care va aprinde într-însul focul dulceţii spre desfrânare. Şi dacă va fi biruit, apoi îndată, o împărate, toate vor fi după voia ta”.
Împăratul ascultând sfatul vicleanului, a adunat o mulţime de fete frumoase şi de femei tinere şi, împodobindu-le pe dânsele cu haine de mult preţ şi cu podoabe de aur, le-a dus în palat la fiul său şi a dat afară pe toate slugile lui; aşa că nu era în palatul lui Ioasaf nici unul de parte bărbătească, ci toată slujba o făceau femeile şi fetele. Apoi au năvălit asupra lui în chip nevăzut, duhurile cele viclene ce erau trimise de Teuda vrăjitorul şi aprindeau cuptorul cel trupesc al tânărului, năvălind asupra lui cu gânduri necurate.
Fericitul Ioasaf era într-o mare nevoie şi război, dar mai ales când o fecioară care era mai frumoasă decît toate şi care – nu numai de împăratul era îndemnată, ci şi de diavolul -, a întins asupra lui amăgirile sale. Fecioara aceea era fata unui împărat, robită şi scoasă din patria sa, apoi dată împăratului Avenir ca un mare dar. Pe această fată foarte frumoasă a trimis-o tatăl spre înşelarea fiului său şi intrând în ea dracul înşelăciunii, a învăţat-o cuvinte viclene şi cu meşteşug. Acelaşi înşelător a pus dragoste către dânsa în inima sfântului tânăr, vânându-l cîte puţin. Dar fericitul o iubea pe dânsa pentru înţelepciunea şi pentru obiceiul ei cel bun, ba încă îi era şi jale pentru dânsa, că fiind fată de împărat era robită şi lipsită de slava şi de patria sa; apoi se gândea cum ar întoarce-o de la închinarea la idoli şi ar face-o creştină.
Astfel gândind el, iar poftă cu patimă nesimţind în sine, a început a vorbi către dânsa, zicând: „Cunoaşte o, fecioară, pe Dumnezeul Care petrece în veci, ca să nu pieri în înşelăciune. Cunoaşte pe Ziditorul şi vei fi fericită, făcându-te mireasă a Mirelui Celui fără de moarte”. Multe cuvinte ca acestea zicând el, în acel ceas duhul cel necurat o învăţa pe femeie a întinde curse de sminteală şi a trage în cădere acel fericit suflet. Deci, fecioara a zis astfel: „Dacă te îngrijeşti de mântuirea sufletului meu şi voieşti a-l izbăvi de înşelăciunea idolească, apoi îndeplineşte şi tu cererea mea; iar eu îndată lepădându-mă de idolii părinteşti, mă voi apropia de Dumnezeul tău şi voi sluji Lui până la răsuflarea mea cea mai de pe urmă. Şi aşa şi tu vei primi plata pentru întoarcerea mea”.
Sfântul tânăr a întrebat-o: „Care este cererea ta, fecioară?” Iar ea cu căutătura şi cu vorba, îl îndemna spre desfrânare şi-i zise: „Vino să ne însoţim şi apoi eu mă voi pleca poruncii tale”. Iar el a zis: „Pentru ce ai îndrăznit a face către mine o cerere ca aceasta o, fecioară, pentru că eu deşi poftesc mântuirea ta, însă nu voiesc a fi necurat”. Iar ea, netezindu-i calea spre păcat a zis: „Tu, domnul meu, fiind plin de toată înţelepciunea, pentru ce grăieşti unele ca acestea, numind însoţirea necurată, pentru că ştiu şi eu din cărţile creştineşti, căci am citit multe cărţi în patria mea şi de multe ori am vorbit cu creştini; dar oare nu este scris aşa în cărţile voastre: Cinstită este nunta în toate şi patul nespurcat? Şi iarăşi „Mai bine a se însura omul, decît a se aprinde”. Dar n-au cunoscut nunta patriarhii cei de demult şi proorocii şi drepţii, precum învaţă scripturile voastre? Oare pe Petru nu-l mărturiseşte Scriptura cum că a avut femeie? Acela pe care îl numiţi verhovnic al Apostolilor. Dar cine te-a învăţat, domnul meu, a numi nunta necurată? Cu adevărat te-ai depărtat de la învăţătura voastră cea dreaptă”.
Fericitul a răspuns: „Deşi sunt toate aşa în Sfânta Scriptură, precum ai zis, pentru că este slobod fiecare dacă voieşte să se căsătorească, însă afară de cei ce s-au făgăduit ca să-şi păzească fecioria pentru Hristos; iar eu când am primit Sfântul Botez, m-am făgăduit a mă duce curat înaintea lui Hristos în feciorie fără prihană. Deci cum voi îndrăzni a călca jurământul pe care l-am făcut către Dumnezeu?”
Iar înşelătoarea a zis iarăşi: „Dacă nu voieşti a mă lua de soţie, apoi altă dorinţă să-mi împlineşti, care este mică; de voieşti să-mi mântuieşti sufletul, fii cu mine în această noapte, care lucru de vei face, apoi mă făgăduiesc ţie că mâine dimineaţă voi primi credinţa creştinească şi voi fi ţie nu numai spre iertarea păcatelor ci şi multă răsplătire vei afla de la Dumnezeu pentru întoarcerea mea. Căci zice Scriptura ta, că se face mare bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte.
Deci, dacă se face bucurie în cer pentru întoarcerea păcătosului, apoi oare nu va avea răsplătire acela care întoarce pe păcătos şi se face pricinuitor pentru bucuria îngerilor? Cu adevărat aşa este şi cu totul fără de îndoială pentru că şi Apostolii, începătorii credinţei voastre, multe făceau după socoteala lor, călcând porunca lui Dumnezeu cea mai mică, pentru porunca cea mai mare. Oare n-a tăiat împrejur Pavel pe Timotei, deşi se socoteşte la creştini fărădelege tăierea împrejur? Însă el nu s-a ferit a o face aceasta, pentru orânduiala cea mai bună; apoi multe ca acestea vei afla în cărţile voastre. Deci, dacă cu adevărat pofteşti ca să-mi mântuieşti sufletul, apoi împlineşte această dorinţă a mea”.
Acestea zicându-le ea, sufletul fericitului a început a se clătina cu diferite feluri de gânduri, şi în partea dreaptă şi în partea stângă, iar voia şi înţelegerea i se slăbeau. Diavolul, semănătorul răutăţii, văzând inima lui clătinându-se, s-a umplut de bucurie şi a strigat către soţii săi, zicând: „Vedeţi că fecioara aceasta are să facă ceea ce noi n-am putut să facem? Acum dar să năvălim asupra lui, pentru că nu vom mai afla vreme aşa potrivită ca aceasta, pentru a împlini voia şi porunca aceluia care ne-a trimis pe noi”. Acestea zicându- le necuratul, s-a pornit împreună cu cîinii săi asupra ostaşului lui Hristos şi a tulburat toate puterile lui sufleteşti şi cu totul l-a aprins de dragoste şi cu mare dorire către fecioară.
Fericitul Ioasaf, văzându-se tare aprins şi robit de păcat, s-a lovit în piept şi, oftând din adâncul inimii către Dumnezeu, degrabă a făcut rugăciune şi vărsînd izvoare de lacrimi din ochii săi, striga către Cel care poate a-l mântui de învăluire şi de vifor şi zicea: „Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă ruşinezi în veac, nici să rîdă vrăjmaşii mei de mine, care mă ţin de-a dreapta Ta; ci stai înainte-mi în acest ceas şi-mi îndreptează calea mea după voia Ta, pentru ca să se preamărească numele Tău Cel slăvit şi înfricoşat, prin mine robul Tău”.
Rugându-se multă vreme, se uda cu lacrimi şi, făcând multe plecări de genunchi, s-a aruncat la pământ. Apoi, adormind puţin, s-a văzut pe sine răpit de nişte bărbaţi străini, trecut prin nişte locuri minunate şi dus la un cîmp mare, care era înfrumuseţat cu flori roşii şi cu bună mireasmă. Acolo a văzut tot felul de pomi frumoşi care aveau roade multe, străine şi minunate. Iar fructele pomilor acelora făceau freamăt vesel, din cauza unui vânt subţire şi lin, dând bună mireasmă nesăţioasă. Iar sub pomii aceia stăteau nişte scaune de aur curat, înfrumuseţate cu pietre scumpe şi mărgăritar de mult preţ şi raze mari ieşeau dintr- însele. Apoi erau paturi de aur aşternute cu nişte covoare în multe culori, a căror podoabă şi strălucire covârşea toată povestirea. Prin mijlocul pomilor curgeau ape curate şi foarte limpezi care veseleau vederea.
Prin acel cîmp mare şi minunat purtându-l acei bărbaţi înfricoşaţi, l-au dus într-o cetate ce strălucea cu lumină negrăită, având zidurile de aur curat şi din pietre de mult preţ, pe care nu le-a văzut nimeni niciodată, apoi stâlpii şi porţile erau dintr-un mărgăritar. Cine va putea spune podoaba şi strălucirea cetăţii aceleia! Pentru că, strălucind o lumină cu multe raze dintr-o înălţime, umplea toate uliţele ei; şi nişte ostaşi înaripaţi şi luminaţi se plimbau prin cetatea aceea, glăsuind cântări preadulci, pe care niciodată nu le-a auzit urechea omenească. El a auzit un glas, zicând: „Iată odihna drepţilor, iată veselia celor ce au plăcut lui Dumnezeu în viaţa lor”.
Scoțându-l de acolo acei bărbaţi înfricoşaţi, voiau să-l ducă înapoi. Iar el cu totul fiind cuprins de acea podoabă şi frumuseţe, zicea: „Nu mă lipsiţi pe mine, rogu-vă, nu mă lipsiţi de această bucurie negrăită, ci
daţi-mi voie să petrec într-un colţ al acestei cetăţi mari”. Iar ei ziceau: „Nu este cu putinţă a petrece acum aici, dar vei intra prin multe osteneli şi sudori, dacă te vei nevoi; pentru că nevoitorii moştenesc împărăţia cerurilor”.
Acestea zicând şi trecând cîmpul cel mare, l-au dus în nişte locuri întunecate şi pline de tânguire şi în toate potrivnice luminii şi bucuriei ce văzuse mai înainte. Pentru că era acolo negură foarte întunecată, încît toate se umpleau de mâhnire şi de tulburare. Acolo ardea un cuptor de foc şi viermi se târau mâncând trupurile, iar duhurile răzbunării stăteau împrejurul cuptorului aceluia. Unii ardeau cumplit în foc şi se auzea un glas zicând: „Iată locul păcătoşilor, iată munca acelora care s-au întinat în fapte de ruşine”. După aceasta l-au scos de acolo cei ce-l purtau pe dânsul.
Deşteptându-se şi-a venit în sine şi era cu totul înspăimântat şi râuri de lacrimi curgeau din ochii lui. Atunci toată frumuseţea fecioarei şi a celorlalte femei şi fete i se păreau lui mai înjosită decît tina şi gunoiul. Şi aducându-şi aminte de cele arătate lui în vedenie, era cuprins cu dorul acelor minunate şi preaslăvite locuri şi tulburat de frica muncilor celor văzute, încît zăcea pe pat neavând putere nici să se scoale.
Deci s-a dat veste împăratului cum că fiul său este bolnav şi împăratul venind la dânsul în grabă, îl întrebă pe dânsul: „Care este pricina bolii de care suferi?”. Iar el, spunându-i toate cele arătate lui în vedenie, a zis: „Pentru ce ai gătit cursă picioarelor mele vrând să vânezi sufletul meu şi să-l arunci în pierzare? Că de nu mi-ar fi ajutat Dumnezeu, s-ar fi sălăşluit în iad sufletul meu. Dar cît este de bun Dumnezeul lui Israil, Care a izbăvit smerenia mea din mijlocul puilor de lei! Căci adormit-am tulburat; dar m-a cercetat pe mine din înălţime Dumnezeu Mântuitorul meu şi mi-a arătat că de multe bunătăţi se lipsesc cei ce-L mânie pe Dânsul şi felurite munci îşi pregătesc.
Deci acum, o, tată, de vreme ce ţi-ai astupat urechile, nevrând să auzi glasul meu care îţi grăieşte cele bune, măcar pe mine nu mă opri a merge pe calea cea dreaptă; pentru că pe aceasta o iubesc şi aceasta doresc, ca lăsînd toate, să ajung la locul unde petrece Varlaam plăcutul lui Hristos şi împreună cu dânsul să-mi săvârşesc cealaltă parte a vieţii mele. Iar dacă vei voi a mă ţine cu sila, degrabă mă vei vedea mort de supărare şi de tânguire; atunci iarăşi nici tu nu te mai poţi chema tată şi nici pe mine nu mă vei mai avea fiu”.
Atunci iarăşi a cuprins pe împăratul mare supărare şi s-a dus mâhnit la palatul său. Tot aşa şi duhurile cele viclene s-au întors ruşinate de la ostaşul lui Hristos cel nebiruit, către Teuda al lor, care îi ocăra pe ei, zicând: „Atît de neputincioşi sînteţi voi, ticăloşilor, încît nici pe acel tânăr n-aţi putut să-l biruiţi?” Iar ei, fiind siliţi de puterea lui Dumnezeu, nevrând, au mărturisit adevărul, zicând: „Nu putem răbda puterea lui Hristos nici a căuta spre semnul Crucii cu care se îngrădeşte pe sine acel tânăr”. După acestea luînd împăratul pe Teuda, a venit la fiul său; iar Teuda a început a vorbi fericitului tânăr despre zeii săi, dar n-a putut să-l biruiască pe el, căci avea de sus înţelepciune, căreia nu pot să-i stea împotrivă toţi cei ce se împotrivesc.
Teuda fiind biruit şi ruşinat, a tăcut mult, ca un peşte fără de glas, neştiind ce să mai zică. Apoi abia venindu-şi în simţire, a zis către împăratul: „Cu adevărat, o, împărate, Duhul Sfânt vieţuieşte în fiul tău; cu adevărat, sîntem biruiţi şi de acum nici un răspuns nu mai avem! Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor, mare este credinţa lor şi mari sunt tainele lor!”
Apoi întorcându-se către fiul împăratului a zis: „Spune-mi tu, cel ce eşti sfinţit cu sufletul şi cu trupul, oare mă va primi pe mine Hristos dacă mă voi lepăda de lucrurile cele rele şi mă voi întoarce către Dânsul?” Iar Sfântul Ioasaf a început a-i vorbi despre pocăinţa păcătoşilor şi mila lui Dumnezeu, Care primeşte degrabă pe cei ce se pocăiesc cu adevărat. Teuda umilindu-se cu inima, îndată a alergat la peştera sa şi arzându-şi toate cărţile sale cele vrăjitoreşti, s-a dus după Nahor şi învrednicindu-se de Sfântul Botez, a vieţuit în mare pocăinţă.
Împăratul, neştiind ce să mai facă cu fiul său, a fost sfătuit de Arahie ca să împartă împărăţia lui în două şi să dea jumătate fiului său; căci zicea acela: „Dacă vei munci pe fiul tău, o, împărate, apoi cu adevărat vei fi vrăjmaş firii, iar nu tată, ci muncitor al fiului tău te vei chema. Deci şi pe fiul tău vei pierde şi tu fără fiu vei rămâne şi în mari întristări te vei arunca. Dar una a mai rămas să faci: să împarţi cu dânsul împărăţia ta şi să-i porunceşti să stăpânească partea cea dată lui. Căci dacă va fi cuprins de purtările de grijă ale vieţii, apoi cîte puţin va începe a se obişnui cu viaţa aceasta precum vieţuim şi noi; şi atunci va fi lucrul după voia noastră. Pentru că obiceiul care se înrădăcinează în suflet nu se schimbă aşa cu sila, ci cu dragoste. Apoi cu toate că va petrece neschimbat în credinţa creştinească, totuşi îţi va fi mângâiere, pentru că nu eşti fără de fiu, ci ai fiu împărat”.
Împăratul, primind sfatul lui Arahie, a făcut aşa; a împărţit împărăţia lui în două şi a făcut pe fiul său împărat. Ioasaf, deşi nu cugeta la stăpânirea împărătească, ci dorea viaţa călugărească şi pustnicească, dar văzând că va ieşi lucrul mai spre bine, a primit partea împărăţiei cea dată lui. Apoi mergând într-însa, mai întâi de toate s-a sârguit ca să dezrădăcineze închinarea de idoli de prin toată stăpânirea sa şi a risipit capiştele lor. Apoi a ridicat biserici sfinte şi a lăţit sfânta credinţă în Hristos.
Auzind de aceasta episcopii, preoţii şi călugării care se ascundeau, au ieşit de prin munţi şi de prin pustietăţi şi alergau către sfântul împărat Ioasaf. Iar el îi primea pe dânşii cu bucurie şi împreună cu dânşii cugeta la mântuirea sufletelor omeneşti. Deci în puţină vreme, toată stăpânirea sa a luminat-o cu lumina credinţei şi a botezat-o. Iar pentru întoarcerea tatălui său neîncetat se ruga cu lacrimi. Şi n-a trecut cu vederea Dumnezeu rugăciunea lui cea cu sârguinţă şi lacrimile, ci, ascultându-l cu milostivire, s-a atins de inima lui Avenir, cu lumina darului Său, ca el să lepede negura cea groasă de pe ochii minţii, ca să vadă raza adevărului şi să cunoască deşertăciunea zeilor celor mincinoşi.
Deci împăratul Avenir a adunat pe toţi sfetnicii săi şi le-a descoperit gândul inimii sale, cum că voieşte să primească credinţa fiului său şi toţi au lăudat gândul lui, căci pe toţii îi cercetase Răsăritul cel de sus, prin rugăciunile Sfântului Ioasaf. Apoi îndată împăratul, printr-o scrisoare, a chemat pe fiul său ca să înveţe de la dânsul buna credinţă. Iar Sfântul Ioasaf de multă bucurie şi veselie s-a umplut văzând pe tatăl său venit în simţire şi întors către Dumnezeu. Ioasaf, mergând şi învățând pe tatăl său multe zile, precum i-a spus Cuviosul Varlaam, aşa şi el arătând tatălui său toate tainele sfintei credinţe, l-a adus la Sfântul Botez, încît el însuşi l-a primit ca naş din dumnezeiescul Botez. Lucru cu adevărat nou şi minunat, că s-a arătat naş al tatălui său şi s-a făcut mijlocitor de naşterea cea duhovnicească a aceluia care l-a născut pe dânsul trupeşte. Şi nu numai împăratul Avenir, ci şi toată suita lui a primit Sfântul Botez, precum şi ostaşii şi robii; pe scurt, toată ţara Indiei a primit Sfântul Botez.
Atunci s-a făcut bucurie mare pe pământ şi în cer, că pe pământ se bucurau credincioşii pentru întoarcerea necredincioşilor, iar în cer se bucurau îngerii, nu pentru unul, ci pentru păcătoşii cei fără de număr care se pocăiau. Iar împăratul Avenir, după Botez, a dat fiului său toată stăpânirea împărăţiei sale şi el petrecea la o parte în tăcere, presărându-şi capul totdeauna cu ţărână şi tânguindu-se pentru păcatele sale cele mai dinainte. Apoi, luînd de la Dumnezeu iertarea păcatelor, s-a mutat cu pace către El.
După moartea împăratului Avenir, împăratul Ioasaf făcând pomenire de patruzeci de zile tatălui său, a chemat pe toţi boierii şi sfetnicii săi, pe căpeteniile oştilor şi toate stăpânirile cărora le-a descoperit taina inimii sale, cum că voieşte să lase împărăţia aceasta pământească şi toate cele lumeşti şi să meargă în pustie şi acolo să petreacă viaţă monahicească.
Atunci toţi s-au umplut de jale şi nu era nici unul dintre dânşii fără de lacrimi, ci toţi se tânguiau cu amar pentru că îl iubeau foarte mult pentru blândeţea şi omenia lui, precum şi pentru facerea lui de bine cea cu milostivire către toţi. Iar în locul său voia să lase împărat pe unul dintre boieri, cu numele Varahie, care de la început era creştin, despre care s-a spus mai înainte că acesta s-a ridicat împreună cu Varlaam împotriva tuturor înţelepţilor indieni ca să-i aducă la credinţă.
Pe acesta voia Ioasaf să-l pună împărat în locul său, ca pe unul care era bine întărit în sfânta credinţă şi avea multă dragoste pentru Hristos. Iar Varahie se lepăda, zicând: „Iubeşte, o, împărate, pe aproapele tău
ca pe tine însuţi; pentru că dacă este bine a împărăţi, apoi împărăţeşte singur, iar dacă este rău, de ce mi-o dai mie şi pentru ce pui asupra mea greutate ca aceasta de care singur fugi?” Iar pe Sfântul Ioasaf toţi îl rugau cu stăruinţă şi cu lacrimi ca să nu-i lase pe dânşii. Dar el a scris noaptea o scrisoare către tot poporul său şi către toţi stăpânitorii, încredințându-i pe dânşii lui Dumnezeu şi poruncindu-le să nu-şi aleagă alt împărat decît pe Varahie.
Lăsînd acea scrisoare în casa sa, a ieşit pe ascuns din palat şi din cetate şi a plecat degrabă în pustie. Iar a doua zi, auzindu-se despre plecarea lui, îndată s-a făcut tulburare şi plângere în popor, plecând toţi cu multă grabă în aflarea lui. Aflându-l lângă un pârâu uscat, cu mâinile ridicate făcând rugăciune, l-au înconjurat şi căzând înaintea lui, îl rugau cu multe tânguiri să se întoarcă la palatul său şi să nu-i lase; iar el fiind silit de rugăminţile lor, s-a întors pentru puţină vreme şi iarăşi adunându-i pe toţi, a zis: „In deşert vă împotriviţi voii lui Dumnezeu, ţinându-mă pe mine!”
Apoi a dat cuvânt cu jurământ că nici o zi nu va mai petrece cu dânşii. Iar lui Varahie cu sila i-a pus pe cap coroana sa împărătească, şi lăsîndu-l pe scaunul său, l-a învăţat destul cum să împărăţească, iar el dând pace poporului a ieşit din palat şi din cetate, sârguindu-se către pustie.
Varahie împreună cu tot poporul şi cu toţi boierii săi, văzând gândul lui cel neînduplecat şi cu rugăminte neputând a-l ţine pe el şi nici cu sila neîndrăznind a-l împiedica de la acea cale, mergeau după dânsul plângând şi petrecându-l până departe. El însă le zicea ca să nu-l mai supere, ci îi ruga să se întoarcă înapoi. Iar unii au mers după dânsul de departe tânguindu-se până când s-a plecat ziua; iar noaptea a acoperit de la ochii lor pe iubitul lor stăpân şi s-au despărţit unii de alţii.
Astfel a luat Varahie sceptrul împărăţiei Indiei, iar Ioasaf le-a socotit pe toate deşertăciuni ca să dobândească pe Hristos. În noaptea cea dintâi a intrat în casa unui om sărac şi i-a dat lui hainele sale de deasupra, iar el rămânând în haina cea ruptă de păr pe care i-o dăduse Varlaam, s-a dus la viaţa pustnicească, neavând cu sine nici pâine, nici apă, nici altceva de trebuinţa hranei; pentru că se dăduse cu totul în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cu dragoste osârdnică ardea pentru Domnul său.
Intrând în adâncul pustiei, s-a bucurat cu duhul şi, ridicându-şi ochii către iubitul său Hristos, striga, zicând: „Să nu mai vadă de acum ochii mei bunătăţile lumii acesteia şi să nu se mai îndulcească inima mea de nimic altceva decît de Tine, nădejdea mea. Tu îndreptează calea mea şi mă du la plăcutul Tău Varlaam; arată-mi pe mijlocitorul mântuirii mele ca să mă înveţe viaţa cea pustnicească, acela care m-a învăţat pe mine cunoştinţa Ta, Doamne!”
Sfântul Ioasaf a umblat singur prin pustie doi ani, căutând pe Varlaam; se hrănea cu verdeţurile care creşteau pe acolo, iar uneori răbda mult de foame, din lipsa verdeţurilor pentru că era uscat pământul în pustia aceea şi puţin odrăslea. Apoi a răbdat multe supărări de la diavolul, căci năvălea asupra lui, uneori tulburând mintea lui cu tot felul de gânduri, alteori înfricoşîndu-l cu năluciri, iar alteori i se arăta negru şi scrîşnind din dinţi. Uneori cu sabia în mână se pornea asupra lui, ca şi cum ar fi vrut să-l taie; alteori se prefăcea în multe feluri de fiare, şerpi şi aspide. Iar ostaşul lui Hristos cel nebiruit, toate le biruia şi le izgonea cu sabia rugăciunii şi cu arma Crucii.
Trecând al doilea an, a aflat o peşteră în pustiul Senaridului unde vieţuia un călugăr în linişte; de la acela s-a înştiinţat unde petrecea Varlaam. Deci, alergând degrabă cu bucurie pe cărarea cea arătată lui, a ajuns la peştera lui Varlaam şi, stând înaintea uşii, a bătut, zicând: „Binecuvintează, părinte, binecuvintează!” Iar Varlaam, auzind glasul, a ieşit din peşteră şi a cunoscut pe Ioasaf cu duhul, pe care altfel nu era cu putinţă a-l cunoaşte după chipul său, pentru că se înnegrise de arşiţa soarelui, îi crescuse părul, slăbise şi ochii i se cufundaseră adânc.
Deci, bătrânul stând cu faţa către răsărit, a înălţat lui Dumnezeu rugăciune de mulţumire, iar după rugăciune s-au îmbrăţişat unul cu altul cu dragoste, s-au sărutat cu sărutare sfântă şi de bucurie au plâns mult. După aceea începând să vorbească, Varlaam a zis: „Bine ai venit fiule al lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei cerului, Domnul să-ţi dea cele veşnice în locul celor vremelnice şi pe cele nestricăcioase în
locul celor stricăcioase. Dar te rog, fiule iubite, spune-mi cum ai venit aici? Şi ce ţi s-a întâmplat după plecare? Oare a cunoscut tatăl tău pe Dumnezeu? Sau încă petrece în rătăcirea cea idolească?” Iar fericitul Ioasaf i-a spus lui toate pe rând, cîte i s-au întâmplat după plecarea lui Varlaam şi cîte a făcut Domnul cu dânsul, ajutându-l.
Bătrânul, auzind acestea, se bucura foarte; apoi, minunându-se, zicea: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că bine ai voit ca sămânţa cuvântului Tău cea semănată de mine în sufletul robului Tău Ioasaf, să odrăslească şi să aducă rod însutit”. Apropiindu-se seara şi săvârşind obişnuita rugăciune, şi-a adus aminte de hrană. Deci Varlaam a pus masă de mult preţ, plină de bucate duhovniceşti, iar hrană trupească având puţină; căci erau numai verdeţuri crude, nefierte, puţine finice (smochine) şi apă din izvorul care era acolo.
Întărindu-şi trupul cu astfel de bucate, au mulţumit lui Dumnezeu Care deschide mâna Sa şi satură toată fiinţa cu bunăvoinţă. Apoi săvârşind rugăciunea de noapte, iarăşi au grăit vorbe duhovniceşti, vorbind toată noaptea până la vremea cântării de dimineaţă.
De atunci Ioasaf a petrecut împreună cu Varlaam mulţi ani, având viaţă minunată, asemenea cu a îngerilor. Apoi Cuviosul Varlaam, apropiindu-se către fericitul sfârşit şi chemând pe Ioasaf, fiul său cel duhovnicesc, pe care l-a născut prin bună vestire, a zis către dânsul:
„Eu, fiule, de mult doream să te văd pe tine, mai înainte de sfârşitul meu şi când mă rugam pentru tine, mi s-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos şi mi-a făgăduit că te va aduce la mine. Acum iată că a împlinit Domnul dorinţa mea, căci te văd lepădat de lume şi de toate cele ce sunt în lume şi unit cu Hristos. Deoarece acum a sosit vremea plecării mele, tu dar, fiule, acoperă trupul meu cu pământ şi dă ţărânii ce este al ţărânii; iar tu să petreci în locul acesta, ţinându-te de viaţa aceasta duhovnicească şi aducându-ţi aminte de smerenia mea”.
Ioasaf, auzind aceste cuvinte, se tânguia pentru despărţirea lui şi abia a putut bătrânul a-l mângâia puţin, prin multe cuvinte duhovniceşti. Apoi l-a trimis la nişte fraţi care vieţuiau în acea pustie ca să aducă cele de trebuinţă, spre săvârşirea dumnezeieştii Liturghii. Alergând Ioasaf cu sârguinţă şi săvârşind porunca, s-a întors degrabă, temându-se ca să nu se săvârşească în lipsa lui părintele său duhovnicesc, căci se va lipsi astfel de binecuvântarea cea mai de pe urmă.
Deci, aducând cele de trebuinţă pentru sfânta jertfă, Varlaam a săvârşit dumnezeiasca slujbă şi s-au împărtăşit amândoi cu dumnezeieştile Taine. După aceasta vorbind bătrânul multe către ucenicul său spre folosul sufletului, a început a se ruga lui Dumnezeu cu umilinţă pentru sine şi ucenicul său. Iar după rugăciunea cea multă, îmbrăţişînd pe Ioasaf părinteşte, i-a dat sărutarea şi binecuvântarea cea mai de pe urmă. Apoi s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi culcându-se, s-a luminat la faţă, având mare bucurie, ca şi cum ar fi venit la dânsul oarecare prieteni. Astfel s-a dus către Domnul, vieţuind în pustie şaptezeci de ani, iar toţi anii de la naşterea sa erau aproape o sută.
Ioasaf, udând cu lacrimi trupul lui Varlaam, toată ziua şi toată noaptea a cântat psalmi lângă el. A doua zi săpând o groapă aproape de peşteră, a îngropat cinstitul trup al sfântului său stareţ; apoi şezând lângă mormântul lui, plângea mereu, până când a slăbit de multa plângere şi a adormit. Atunci a văzut în somn pe acei bărbaţi înfricoşaţi pe care i-a văzut odinioară, când era închis în palat cu fecioarele. Aceia, venind la dânsul, l-au luat şi l-au dus în acel cîmp mare pe care şi mai înainte îl văzuse şi în acea strălucită cetate. Intrând pe poartă, l-au întâmpinat îngerii lui Dumnezeu, ducând două cununi preafrumoase, a căror frumuseţe nu este cu putinţă a o spune.
Ioasaf i-a întrebat pe ei: „Ale cui sunt acele cununi prealuminate?” Iar îngerul i-a răspuns, zicând: „Amândouă sunt ale tale; pentru că multe suflete ai mântuit şi pentru că, lăsînd pentru Dumnezeu împărăţia pământească, ai luat viaţa monahicească. Însă una dintr-însele se cuvine a o da tatălui tău, care prin tine sa abătut de la calea cea rea, s-a pocăit cu osârdie şi s-a împăcat cu Dumnezeu”. Iar Ioasaf a zis: „Cum este cu putinţă a o da tatălui meu, care numai pentru puţină pocăinţă să dobândească răsplătire deopotrivă cu mine, care am avut atîtea osteneli?”
Acestea zicând el, a văzut pe Varlaam grăind către dânsul: „Oare nu sunt acestea cuvintele mele, Ioasafe, pe care ţi le-am grăit odinioară, că, atunci când te vei îmbogăţi, atunci vei fi scump şi nedarnic? Dar acum pentru ce nu voieşti ca să fie deopotrivă cinstea tatălui tău cu a ta? Oare nu ţi se cade a te veseli cu sufletul, căci s-a auzit rugăciunea ta pentru dânsul?” Iar Ioasaf, după cum avea obiceiul totdeauna, a zis către dânsul: „Iartă, părinte, şi spune-mi unde locuieşti?” Iar Varlaam a zis: „În această cetate preafrumoasă şi mare am dobândit locuinţă prealuminată”. Iar el a început a-l ruga ca să-l ia în locuinţa sa şi să-l găzduiască cu dragoste. Varlaam a răspuns: „N-a venit încă vremea ca să fii şi tu aici, purtând sarcina trupului; ci dacă vei răbda bărbăteşte până la sfârşit în nevoinţele călugăreşti, după cum ţi-am poruncit, apoi degrabă după acestea vei veni aici, te vei învrednici de aceste petreceri, vei dobândi acest fel de slavă şi de bucurie şi vei fi împreună cu mine în veci”.
Acestea a văzut Sfântul Ioasaf în vedenie. Apoi deşteptându-se din somn, avea sufletul său plin de acea lumină şi slavă negrăită şi cu multă mirare înălțând cântare de mulţumire Stăpânului Hristos, L-a lăudat pe El. Şi a petrecut acolo până la sfârşitul său, având viaţă îngerească. În al douăzeci şi cincilea an de la naşterea sa a lăsat împărăţia cea pământească şi a intrat în nevoinţa pustnicească; apoi în pustie petrecând treizeci şi cinci de ani, s-a mutat către Domnul.
Iar un pustnic sfânt care vieţuia acolo, înştiințându-se cu duhul de mutarea lui Ioasaf, a venit în ceasul sfârşitului lui şi cântând obişnuitele cântări lângă cinstitul său trup, cu lacrimi de dragoste l-a aşezat împreună cu moaştele Cuviosului Varlaam. Pentru ca ei, care erau nedespărţiţi cu duhul, să odihnească împreună nedespărţiţi şi cu trupurile.
După îngropare, s-a făcut pustnicului aceluia o descoperire dumnezeiască, poruncindu-i să meargă în împărăţia Indiei şi să vestească pe împăratul Varahie despre sfârşitul lui Ioasaf. Mergând acel părinte, a vestit împăratului; şi îndată a mers împăratul cu mulţime de oameni în pustie şi, ajungând la peştera cuvioşilor părinţi, a descoperit mormântul lor şi a văzut moaştele lui Varlaam şi ale lui Ioasaf nestricate, ieşind dintr-însele bună mireasmă. Deci, luîndu-le cu cinste, le-a adus din pustie în patria sa şi le-a pus în biserica pe care o zidise Sfântul Ioasaf, slăvind pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia să-I fie şi de la noi cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, noiembrie