Cuviosul Anastasie, Egumenul Muntelui Sinai (20 aprilie)

Purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Anastasie, în ce chip a fost crescut din tinereţe în dreapta credinţă, se adevereşte din cuvintele lui, pe care le-a grăit despre sine astfel: „Cei ce au văzut pe Hristos în trup, îl socotesc că este prooroc; iar noi, deşi cu ochii cei trupeşti nu l-am văzut, însă îndată, încă din pruncie, L-am cunoscut că este Dumnezeu şi Stăpân Atotputernic şi Făcător al veacurilor, rază a slavei Tatălui, de la Care am învăţat a-L mărturisi. Iar Sfânta Lui Evanghelie cu atât de mare credinţă o ascultăm, ca şi cum pe Hristos însuşi L-am vedea grăind cu noi. Iar pe mărgăritarul cel fără de prihană al Preacuratului Său Trup primin-du-l, credem, că pe Hristos însuşi îl primim. Şi când vedem pe icoană închipuirea asemănării Lui celei dumnezeieşti, ca pe însuşi Acela ce priveşte spre noi din cer, îl cinstim, I ne închinăm şi către El cădem”. Prin aceste scurte cuvinte, Cuviosul Anastasie a arătat în ce chip din tinereţile sale, a învăţat a cunoaşte pe Hristos adevăratul Dumnezeu, a crede în El, a se teme cu frică curată, a-L iubi din toată inima şi a-L cinsti în sfintele icoane cu închinăciunea cuvenită lui Dumnezeu. Iar după ce a sosit la vârsta desăvârşită, a lăsat lumea şi cele din lume şi, luând crucea, după porunca Sfintei Evanghelii, a urmat cu osârdie lui Hristos; pentru că, intrând într-o mănăstire, s-a făcut monah. Insă, dorind să se povăţuiască la cele mai mari nevoinţe şi bărbaţilor celor desăvârşiţi să le urmeze în toată fapta bună, s-a dus la Ierusalim, unde, închinându-se cinstitelor şi sfintelor locuri, a mers la muntele Sinai. Acolo, găsind pe mulţi sfinţi bărbaţi sporiţi în faptele bune monahiceşti, a rămas la ei, supunându-se lor şi slujindu-le cu osârdie, ţinând în acea vreme egumenia muntelui Sinai Cuviosul Părintele nostru Ioan Scărarul. Iar pentru smerita lui cugetare, a luat de la Dumnezeu darul cunoştinţei celei duhovniceşti; şi al înţelepciunii celei mari şi a alcătuit cuvinte multe, folositoare de suflet, şi a scris vieţile unor sfinţi părinţi, învrednicindu-se de rânduiala preoţească. Apoi, după Sfântul Ioan Scărarul şi după Gheorghe, fratele lui, Anastasie a fost numit egumen al muntelui Sinai. Şi se lupta cii ereticii, care se numeau „acefali”, adică „fără capete”, scriind mult despre ei. Şi certându-se cu ei, îi mustra, îi biruia şi-i ruşina. Iar acel eres fusese început în Alexandria, pe vremea împărăţiei lui Zenon, de învrăjbitorii şi împotrivitorii Sinodului al patrulea a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, care a fost în Calcedon, şi când acel eres se începea, era în Alexandria un patriarh mincinos, Petru ereticul, care se numea Mogos. Cu acel eres al „acefaliţilor” s-a unit Sevir, care se numea „fără de cap”, din pricina eresurilor celor „fără de cap”, şi care, în vremea împărăţiei lui Anastasie, a răpit scaunul patriarhal al Antiohiei. Deci, pe acei eretici „fără de capete” biruindu-i Cuviosul Anastasie în zilele sale din dumnezeieştile cărţi, se lupta cu ei nu numai în muntele Sinai, ci şi în toată Siria, în Arabia şi în Egipt; pe de o parte, prin scrisorile sale, iar pe de alta, străbătând singur pretutindeni, dezrădăcinând acel eres, gonindu-l şi întărind în dreapta credinţă Biserica lui Hristos. Şi plăcând lui Dumnezeu mai mult decât alţi părinţi, s-a dus la adânci bătrâneţi către Domnul. Iar sfârşitul lui a fost pe vremea împărăţiei lui Iraclie.

Vieţile Sfinţilor, aprilie