Cuviosul Gheorghe Mărturisitorul, Mitropolitul Mitiliniei (7 aprilie)

Acest Cuvios Părinte Gheorghe, iubind pe Hristos din tinereţe, a primit viaţa monahicească, a trecut prin toată fapta bună şi a cîştigat smerită cugetare, ca nimeni altul. Apoi s-a făcut mărturisitor al lui Hristos pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul, răbdând prigonire şi chinuire de la luptătorii de icoane. După aceea s-a ridicat la scaunul arhieriei şi la Mitropolia insulei Lezvia, în cetatea Mitiliniei, pe vremea împărăţiei drept credincioşilor Constantin şi Irina. El era foarte milostiv, săturând pe cei flămânzi prin îndestulată dare. Iar pentru multa înfrânare s-a făcut părtaş cu îngerii şi s-a arătat făcător de minuni, tămăduind bolile cele nevindecate şi izgonind duhurile cele necurate.
Ajungând împărăţia lui Leon Armeanul, cel care a înnoit lupta împotriva sfintelor icoane, a suferit iarăşi prigonire pentru sfintele icoane, fiind la adânci bătrâneţi. Iar mai înainte de împărăţia acelui Leon Armeanul, de înnoirea luptei împotriva icoanelor şi de izgonirea Sfântului Gheorghe, s-au făcut oarecare semne în cetatea aceea, care arătau mai înainte primejdia şi tulburarea Bisericii lui Hristos era să fie. Căci odată în sfânta biserică a Marei Muceniţe Teodora ce este aproape de liman, în vremea cântării Vecerniei, poporul cântând „Doamne miluieşte”, sfânta cruce, care sta pe sfânta masă, deodată s-a ridicat cu o nevăzută putere de la locul său, cu mare zgomot, şi s-a înălţat la boltă. Apoi, plecându-şi vârful în jos, a căzut la pământ. Poporul văzând aceasta, s-a cuprins de mare frică şi spaimă şi ridicându-şi ochii şi mâinile în sus, a strigat cu mare glas multă vreme „Doamne miluieşte” şi nu voia să iasă din biserică, pentru că aştepta să năvălească asupra acelei insule a Lezviei o pierzare grabnică. În vremea aceea era acolo Cuviosul Simeon cu fratele său Gheorghe, cel mai tânăr – acest Gheorghe a fost mai pe urmă moştenitor al scaunului acestui Gheorghe mai bătrân. Deci acel Simeon, fiind mai înainte văzător, a zis cu plângere către popor: „Nu va fi aşa, fraţilor, precum aşteptaţi, nici nu va pierde Dumnezeu latura aceasta până în sfârşit; ci va veni în zilele acestea un împărat urîtor de Dumnezeu şi potrivnic Lui, care va lua podoaba Bisericii, aruncând la pământ cinstitele icoane”.
După puţine zile, în aceiaşi biserică, fiind din întîmplare uşile deschise, un porc sălbatic mare şi înfricoşat, având urechile şi coada tăiate, a intrat în biserică în Sfântul Altar şi s-a culcat pe scaunul de sus. Văzând aceasta slujitorii bisericii, au încercat să-l scoată, dar nu puteau, fiind sălbatic, căci repezindu-se, îi fugărea pe toţi care voiau să-l scoată din Altar. Apoi aducându-se drugi mari, l-au bătut multă vreme până la sînge şi, obosindu-l cu mare greutate, l-au putut scoate. Despre acest lucru înştiinţîndu-se acest fericit Simeon, a zis: „Să mă credeţi, fiilor, că porcul acela prevesteşte pe cel ce are să fie episcop aici cu voinţa lui Dumnezeu, care va avea obicei şi viaţă porcească”. Şi s-a împlinit aceasta degrabă, pentru că, venind la împărăţie cel mai sus pomenit Leon Armeanul, când a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, chemând la Constantinopol pe mulţi episcopi, voia să-i amăgească la eresul său cel luptător de icoane. Atunci, fiind chemat şi Cuviosul Părintele nostru Gheorghe Mitropolitul Mitiliniei, s-a arătat ostaş viteaz al lui Hristos. Că mulţi învoindu-se la credinţa cea rea a împăratului, el, prin înţelepciunea cea bogată, a ruşinat pe împărat, iar pe mincinosul patriarh Teodot, care se numea „Casiter” şi pe ceilalţi cu dânşii eretici, i-a făcut să-şi cunoască amăgirea lor. Iar împăratul şi mincinosul patriarh, nesuferind mustrările de la dânsul, l-au izgonit în Herson; iar în locul lui a pus mitropolitul pe un oarecare eretic, care, asemenea porcului care iese din pădure, a muşcat şi a prihănit via lui Hristos, călcând sfintele icoane şi tulburând ca o fiară oile cele cuvântătoare. Sfântul Gheorghe, petrecând în surghiun celelalte zile ale vieţii sale, a făcut multe minuni, cu darul lui Hristos. După aceea, sosind vremea morţii lui, a răsărit pe cer o stea foarte luminoasă, vestind mai înainte sfârşitul lui cel fericit, care s-a văzut şi în insula Lezviei. După aceea s-a cunoscut şi în Mitilinia de către oile cele cuvântătoare, ducerea către Domnul a Sfântului Gheorghe păstorul lor, pentru că, pe cel ce a fost în viaţă lumină lumii, prin faptele cele bune, pe al acelui fericit sfârşit l-a preamărit Dumnezeu, prin stea luminoasă şi, după sfârşit, au izvorît din moaştele lui izvoare de minunate tămăduiri, spre preamărirea plăcutului Său. Amin. Pătimirea Sfântului Mucenic Caliopie (7 aprilie) O femeie, Teoclia, din Perga Pamfilei, fiind dreptcredincioasă şi temătoare de Dumnezeu cu toată casa sa, făcea milostenii multe şi avea viaţă cinstită. Apoi, fiind însoţită cu un bărbat cinstit şi cu rangul de senator şi patriciu, nu a născut fii mulţi ani, căci era stearpă. După aceea a zămislit, cerând de la Dumnezeu dezlegarea nerodirii sale prin rugăciuni. Când purta în pântece pe cel zămislit, bărbatul ei a murit lăsîndu-i bogăţie mare. Iar ea, după ce a născut fiu, i-a pus numele Caliopie şi l-a crescut în învăţătura cărţii, sârguindu-se să-l înveţe bine frica de Dumnezeu şi toată înţelepciunea dumnezeieştilor Scripturi. Dar în vremurile acelea cei mai mulţi oameni se închinau şi aduceau jerfe necuraţilor idoli. Iar Sfântul Caliopie se îndeletnicea totdeauna cu rugăciuni şi cu postiri. După ce s-a adus ştire judecătorului despre sfântul tânăr, că este creştin, fericita Teoclia, maica sa, dând fiului său aur mult, haine şi slugi, l-a trimis cu corabia în altă ţară ca să scape de judecata păgânească. Şi a plutit fericitul Caliopie în Pembropoli, cetatea Ciliciei, unde păgânul ighemon Maxim făcea jertfe, hore şi jocuri în cinstea necuraţilor săi idoli. Văzând aceasta sfântul tânăr, se mira şi a întrebat pe unii: „Care este pricina unei dănţuiri ca aceasta?” Iar ei au răspuns: „Acum este praznicul zeilor noştri; deci vino şi tu de te împărtăşeşte cu noi la ospăţul nostru”. Iar el le-a răspuns: „Sînt creştin şi prăznuiesc cele ce sunt ale Hristosului meu. Deci, nu este cu putinţă ca omul care slăveşte pe Hristos, să intre în necuratele jertfe ale zeilor păgâneşti”.
Deci, a ajuns aceasta la auzul lui Maxim ighemonul, care, umplându-se de mânie, a poruncit să prindă pe sfântul tânăr şi să-l pună înaintea judecăţii sale. Şi l-a întrebat: „Cum te numeşti?” Sfântul a răspuns: „Sunt creştin şi mă numesc Caliopie”. Ighemonul a zis: „Ospăţul cel mare făcându-se acum pentru praznicul zeilor, cum numai tu singur stai în amăgire, nevrând să prăznuieşti cu noi?” Grăit-a Sfântul Caliopie: „Voi sunteţi cei ce umblaţi în amăgire şi în întuneric, că aţi lăsat pe Dumnezeul Cel viu, pe Ziditorul cerului şi al pământului, Care a făcut toate cu cuvântul şi vă închinaţi lemnului celui nesimţitor, pietrei celei scobite şi lucrului celui făcut de mâini păgâneşti”. Ighemonul zise: „Tinereţile tale te fac îndrăzneţ, dar îţi pregătesc nu puţine munci. Din ce ţară şi din ce neam eşti?”, l-a întrebat ighemonul. Sfântul răspunse: „Sînt din Perga Pamfilei, din neam de senator şi de patriciu; dar mai de cinste decât toate îmi este aceasta, căci sunt creştin”. Ighemonul zise: „Ai părinţi?” Sfântul răspunse: „Am maică, iar tatăl meu a murit încă de mult”. Ighemonul zise: „Mă jur pe marele zeu, adică soarele, şi pe toţi zeii, că de te vei închina zeilor, am o fiică una născută, pe aceasta ţi-o voi da de soţie”. Sfântul răspunse: „De aş fi voit să mă însor, aş fi putut s-o iau de soţie pe fiica ta şi s-o duc în averea maicei mele. Dar să ştii că am făgăduit lui Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce m-a zidit după chipul Său, ca să-mi păzesc trupul acesta de ţărână în feciorie curată şi fără de prihană să-l pun înaintea dreptei Lui judecăţi. Deci fă ceea ce voieşti, dar eu sunt şi rămân creştin!” Ighemonul zise: „Necuratule şi prearăule, nu ţi se pare că prin nişte cuvinte ca acestea mă vei porni spre mânie, ca să te ucid mai degrabă? Să ştii că te voi munci mult sfărmându-ţi trupul bucăţi, iar rămăşiţa o voi da focului spre ardere”. Sfântul răspunse: „Cu cât îmi vei lungi muncile mai mult, cu atît mai luminoasă cunună mi se va împleti de Hristosul meu, pentru pătimirea mea; pentru că zice Scriptura: „Nimeni nu se încununează, dacă nu va fi muncit după lege””. Ighemonul zise către slujitori: „Întindeţi-l şi sfărmaţi-i toate oasele cu toiege de plumb”. Deci, fiind bătut, Sfântul Caliopie a grăit: „Mulţumesc Ţie Hristoase că m-ai învrednicit a pătimi muncă pentru mărirea numelui Tău Cel Sfânt”. Ighemonul zise către dânsul: „Jertfeşte zeilor, ca să-ţi vezi moşia şi să nu te lipseşti de averile tale, că vezi cât de amar te munceşti”. Sfântul răspunse: „Văd dulceaţa odihnei ce are să-mi fie, care îmi este făgăduită de la Hristos, iar muncile nu le simt. Şi dacă sunt acum în ţară străină, ştiu că al Domnului este pământul şi plinirea lui. Dar aici văd şi pe maica mea şi patria mea, pentru că maica mea este dreptcredincioasa Biserică a lui Hristos, iar patria îmi este Ierusalimul cel ceresc după cuvântul Apostolului care zice: „Petrecerea noastră este în cer! Iar de-mi vei pomeni de maica cea după trup, mă întăresc prin dumnezeiescul glas care zice: Că cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”. Iar îndestularea bogăţiei întru nimic o socotesc, căci voiesc mai bine să pătimesc cu Hristos Cel răstignit decât să am saţiul cel de puţină vreme cu păcatul acestei lumi nebune”. Ighemonul zise către slujitori: „Precum este întins, întoarceţi-l şi-l bateţi pe pântece cu vine crude, zicându-i: „Necuratule, nu răspunde una pentru alta, ci să-mi răspunzi la cele întrebate””. Sfântul Mucenic Caliopie a zis către ighemon: „Nebunule şi mai cumplitule decât toată fiara, înstrăinatule de bunătăţile cereşti, eu îţi grăiesc cuvintele dreptăţii, iar tu avându-ţi ochii sufleteşti orbiţi şi urechile astupate ca să nu auzi cuvintele Domnului şi cu nedreptate mă munceşti bătându-mă ca pe un tîlhar”. Atunci a zis ighemonul către slujitori: „Aşezaţi o roată de muncire cu fiare ascuţite, să puneţi foc mare sub dânsa şi, întinzând pe Caliopie pe roată, să-l ţineţi până la dezlegarea încheieturilor; apoi să-l întoarceţi ca, tăindu-se de fiare şi aprinzându-se de foc, să piară”. Începându-se acea muncire, iar pe sfântul tânăr durându-l, a strgat către Domnul, zicând: „Vino şi-mi ajută Hristoase al meu robului Tău, ca până în sfârşit să se preamărească în mine nevrednicul, numele Tău cel sfânt şi să ştie toţi că cei ce nădăjduiesc în Tine nu se vor ruşina în veci”. Şi îndată i-a stat înainte Îngerul Domnului, care a stins focul şi roata a oprit-o, apoi a făcut-o nemişcată, încât nu mai puteau slujitorii să întoarcă roata, cât de puţin. Şi se uda tânărul trup al mucenicului cu sîngele de pe roată, iar oasele i se vedeau prin rănile cele adânci, pentru că roata avea în amândouă părţile cuţite ascuţite în chip de ferăstrău.
Deci a poruncit ighemonul să dezlege de pe roată pe mucenic şi să-l ia; şi era jalnică privelişte tuturor celor ce priveau. Apoi poporul a strigat, zicând: „O, judecată nedreaptă! O, ce tânăr şi cum se pierde!” Şi a zis ighemonul către Sfântul Caliopie: „Oare nu ţi-am spus că tinereţile tale te fac îndrăzneţ şi mai grele munci îţi mijlocesc ţie?” Răspuns-a Sfântul: „Cîine fără de ruşine, ţi se pare că m-am înfricoşat de muncile tale?” Zis-a ighemonul: „Ticălosule, mă ocărăşti ca să te pierd mai degrabă; dar nu va fi astfel. Deci apropie-te şi jertfeşte zeilor ca să scapi de cele mai multe şi mai cumplite munci”. Sfântul mucenic a zis: „Nădăjduiesc spre Hristosul meu că nu-mi voi păta curata mărturisire a lui Dumnezeu, Care este întru mine. Trupul meu stă înaintea ta, deci munceşte-l precum voieşti, având să-ţi iei răsplata de la Dumnezeu în ziua înfricoşatei judecăţi; căci cu ce măsură vei măsura, cu aceea ţi se va măsura ţie”. Zis-a ighemonul către slujitori: „Ferecaţi-l cu lanţuri de fier, apoi azvârliţi-l în cea mai dinăuntru temniţă şi să nu aveţi de dânsul nici o grijă, nici să lăsaţi pe cineva dintre creştini să intre la dânsul, ca nu cumva să-l fericească pentru răbdarea lui”. Şi îndată slujitorii ferecând pe pătimitorul, l-au aruncat în temniţa cea mai adâncă. Iar Teoclia, fericita lui maică, aflând despre pătimirea pentru Hristos a Sfântului Caliopie, fiul ei cel unul născut, a scris îndată aşezământ desăvârşit pentru casa sa şi pentru toate averile. Şi a dăruit libertate robilor şi roabelor sale, în număr de două sute şi cincizeci, şi cât aur şi argint avea, ca şi îmbrăcăminte de mult preţ, pe toate le-a împărţit săracilor, iar pe celelalte moşii şi averi, adică ţarine şi vii le-a dăruit Sfintei Biserici. Apoi, lăsîndu-şi patria sa, s-a dus în Cilicia la fiul său cel ce pătimea pentru Hristos. Şi, dând străjilor temniţei aur, a intrat în cea mai dinăuntru temniţă şi văzând pe fiul său în lanţuri, i s-a închinat lui şi îi ştergea rănile. Iar Sfântul Caliopie fiind legat cu fiare şi cu tot trupul istovit de multe răni, nu putea să se scoale înaintea maicei sale şi a zis: „Bine ai venit, maica mea, mărturisitoarea patimilor lui Hristos”. Iar ea, văzând trupul fiului zdrobit cu răni, grăia către dânsul: „Fericită sunt eu şi bine cuvântat este rodul pântecelui meu, de vreme ce te-am pus ca Ana pe Samuil, ca un vas sfânt înaintea lui Dumnezeu şi ca Sara pe Isaac te-am adus lui Dumnezeu jertfă bineprimită”. Şi a petrecut maica în temniţă toată noaptea aceea, şezând lângă picioarele fiului, cântând cu dânsul împreună şi slăvind pe Dumnezeu. Iar la miezul nopţii a strălucit o lumină mare în temniţă şi s-a făcut un glas, zicând: „Voi sunteţi sfinţii lui Dumnezeu, mărturisitori ai lui Hristos şi stricători ai idolilor, cei ce v-aţi lăsat patria şi averile şi cu Hristos aţi voit a pătimi”. A doua zi Maxim ighemonul, şezând la judecată, a scos din temniţă pe Sfântul Caliopie spre ispitire şi, aducându-l înaintea sa, a zis către dânsul: „Oare te-ai schimbat din nebunia ta? Sau iarăşi voieşti să pătimeşti rău, ca şi dascălul tău Hristos?” Răspuns-a Sfântul: „Mă minunez de neruşinarea ta, că de multe ori auzind de la mine unul şi acelaşi răspuns, că sunt creştin şi pentru Hristos voiesc să mor şi iarăşi mă întrebi de acelaşi lucru şi nu te ruşinezi a te împotrivi adevărului. Pentru că eu doresc să pătimesc asemenea ca şi Hristos al meu şi mă sârguiesc în tot chipul să mor pentru dânsul”. Auzind aceasta ighemonul, şi din nişte răspunsuri ca acestea cunoscând cugetul neschimbat al mucenicului şi mărimea lui de suflet cea nemişcată, a poruncit ca asemenea lui Hristos să-l răstignească pe Cruce. Şi era ziua aceea Joia cea mare, în care se săvârşeşte aducerea aminte de Cina Sfintelor Taine ale lui Hristos. Şi văzând Sfânta Teoclia pe fiul său dus la locul de răstignire, a dat ostaşilor cinci galbeni, rugându-i să nu răstignească pe Sfântul Caliopie ca pe Hristos, ci cu capul în jos. Iar aceasta a făcut-o din smerenie, socotind a fi nevrednic ca fiul ei să fie asemenea cu Hristos, Domnul său, prin răstignire. Deci, a fost răstignit Sfântul Caliopie cu capul în jos pentru Hristos, în ziua Cinei celei mântuitoare, iar în Vinerea cea mare a Patimilor lui Hristos, în ceasul al treilea din zi şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Atunci un glas dumnezeiesc, venind către dânsul din cer, a zis: „Suie-te, mucenice al lui Hristos, împreună moştenitorule cu sfinţii”. Iar după ce au luat de pe Cruce trupul lui cel mort, a cuprins grumazul fiului fericita sa maică, slăvind pe Hristos, şi îndată şi-a dat şi ea duhul. Apoi venind fraţii, au luat trupurile amândurora şi le-au îngropat împreună la un loc cinstit, lăudând pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine toată slava, în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, aprilie