Cuviosul Or Monahul (7 august)

În Tebaida Egiptului, care este în hotar cu Etiopia, era între monahi un bărbat minunat cu numele Or, părinte al multor mănăstiri. Acest cuvios avea sub stăpânirea lui ca la o mie de fraţi, care purtau rânduiala marelui chip îngeresc. El era de nouăzeci de ani, avea barba lungă, era împodobit cu cărunteţe, luminos la faţă şi la căutătură, cinstit şi prea cuviincios chiar din vedere, ca şi cum avea ceva mai presus de firea omenească. El a vieţuit mai întâi multă vreme singur în pustia cea mai depărtată, ostenindu-se în nevoinţele pustniceşti.
Apoi, cu porunca lui Dumnezeu, mutându-se aproape de cetate, a făcut o mănăstire şi a sădit cu mâinile sale o dumbravă cu tot felul de copaci, unde, mai înainte de venirea lui, nu era nici un fel de copac. El a sădit dumbrava aceea, pentru ca fraţii, pe care începuse ai aduna acolo, să nu aibă nevoie să umble departe pentru lemne; căci se îngrijea nu numai pentru mântuirea lor sufletească, dar şi pentru cele ce sunt de trebuinţă vieţii, ca să nu fie lipsiţi întru nimic.
Iar mai înainte, când vieţuia singur în pustia cea mai depărtată, mânca buruieni şi rădăcini din pustie şi i se părea că acelea sunt dulci. Apă bea când găsea şi petrecea în neîncetate rugăciuni, în toate zilele şi nopţile. Apoi ajungând el la bătrâneţe, i s-a arătat îngerul Domnului în vis, zicându-i: „Vei fi mare între neamuri, de vreme ce mult popor ţi se va încredinţa şi multe mii de oameni vei povăţui la calea mântuirii. Deci pe cât de mulţi vei câştiga în această viaţă spre mântuire, pe atât în ceea ce va să fie vei lua răsplătire. Nu te îndoi, gândind la cele de nevoie trupului, pentru că nimic nu-ţi va lipsi din cele ce sunt de trebuinţă vieţii omeneşti, căci toate le vei avea, câte vei cere de la Dumnezeu!”
Auzind acestea stareţul de la înger, s-a apropiat de locuinţele omeneşti şi făcându-şi mai întâi o chilie mică şi sădind verdeţuri, a început a vieţui, hrănindu-se numai cu verdeţurile, dar şi din ele mânca puţin; pentru că de multe ori mânca numai o dată pe săptămână. Şi mai înainte nu ştia a citi cărţi, dar când a venit din pustia cea depărtată la locurile cele mai apropiate, i s-a dat lui acel dar de la Dumnezeu, ca să înţeleagă scripturile. Deci când fraţii îi aduceau vreo carte, el, deschizând-o, începea a citi, ca şi cum ar fi învăţat de demult. El a luat stăpânire şi asupra diavolilor, căci mulţi din cei îndrăciţi erau aduşi la dânsul, chiar şi nevrând, şi cu strigare mare spuneau acele lucruri plăcute lui Dumnezeu, pe care cuviosul le făcea în taină. Încă şi multe alte tămăduiri făcea el cu darul lui Hristos cel dat lui de sus.
Deci mulţi au început a veni la dânsul, şi nu după multă vreme s-a făcut mare adunare de monahi, cărora el le era povăţuitor şi învăţător. Iar obiceiul lui era ca să nu guste mai înainte hrană trupească, ci mai întâi se împărtăşea cu cea duhovnicească; căci se împărtăşea cu dumnezeieştile Taine ale Preacuratului Trup şi Sânge al lui Hristos, apoi mergea la masă. Şi totdeauna învăţa pe fraţi cu cuvinte insuflate de Dumnezeu şi cu povestiri folositoare de suflet.
Odată a povestit aceasta spre folosul fraţilor: „Am văzut în pustie un bărbat, care trei ani n-a gustat nimic din cele pământeşti, pentru că îngerul Domnului îi aducea lui a treia zi hrană cerească şi aceea îi era lui nu numai mâncare, dar şi în loc de băutură”. Şi iarăşi: „Ştiu pe un om ca acela între monahi, la care au venit diavolii în asemănare de ostaşi cereşti şi de cete îngereşti, arătându-i o caretă de foc, ca şi cum venea un împărat cu slavă. Deci împăratul acela pe care îl vedea acest monah, zicea: «O, omule, toate bunătăţile le-ai împlinit. De acum ţi se cade ţie să te închini mie şi eu, ca pe Ilie, te voi lua cu căruţa de foc şi te voi înălţa din cele de aici». Iar monahul acela, auzind nişte cuvinte ca acestea, a socotit în mintea sa: «Ce este aceasta? Eu în toate zilele mă închin Mântuitorului meu, care este Impăratul meu, şi de ar fi fost acesta care se vede acum Impăratul, atunci nu i-ar fi trebuit de la mine închinăciune, ştiindu-mă pe mine că totdeauna mă închin Lui». Apoi a răspuns către cel ce se vedea: «Eu am pe Impăratul meu, Căruia mă închin neîncetat în toate zilele. Iar tu nu eşti Impăratul meu!» Şi îndată s-au stins toţi diavolii cu împăratul lor şi cu căruţa cea de foc”. Cuviosul Or le spunea acestea la fraţi, ca şi cum povestea de un altul, însă mulţi dintre ei ştiau bine că el însuşi a fost acela căruia i s-au întâmplat acestea.
Acest cuvios părinte era foarte iubitor şi milostiv către toţi. Când venea vreun frate la el, ca să vieţuiască împreună, aceluia îi zidea chilie într-o zi. Căci, chemând pe fraţi, se apuca de lucru şi toţi îi ajutau cu osârdie: unii aduceau pietre; alţii, pământ; alţii, apă; iar alţii, lemne, şi spre seară se săvârşea chilia, pe care dând-o fratelui cel venit, îndată de toate trebuinţele vieţii îi făcea lui îndestulare; pentru că Dumnezeu trimitea plăcutului Său din toate câte îi trebuiau cu prisosinţă.
Despre acest cuvios părinte se mai povesteşte şi aceasta. Intr-un an, fiind el odată numai cu un ucenic şi sosind prealuminatul praznic al învierii celei de a treia zi a lui Hristos, i-a zis ucenicul său: „Părinte, oare ştii că astăzi sunt Pastile şi ni se cade şi nouă să-l prăznuim, precum îl prăznuiesc toţi?” Grăit-a stareţul: „Aşa este, fiule. Eu am uitat că astăzi sunt Pastile!” Apoi, ieşind din chilie, a stat afară, întinzându-şi mâinile spre cer şi a rămas aşa trei zile nemişcat, avându-şi toată mintea ridicată spre Dumnezeu. Iar după a treia zi, venind la ucenic, i-a zis: „Iată, fiule, după puterea mea am prăznuit şi eu Pastile!” Ucenicul i-a zis: „De ce ai făcut aceasta, avva?” Stareţul a zis: „Fiule, acesta este praznicul şi Pastile monahului, ca mintea lui să umble pe lângă gâlcevile lumii acesteia, ca şi Israel prin mare cu picioare neudate şi să se unească cu Dumnezeu”. Apoi a mai grăit şi aceasta către ucenicul său: „Monahul care fuge de lucrurile cele văzute, se apropie de Dumnezeul cel nevăzut; iar cel ce îşi adună materii, se depărtează de Cel nematerialnic”.
Iar când Cuviosul Or s-a făcut avvă al multor fraţi, vedea cu mai înainte-vedere viaţa fiecăruia şi lucrarea cea făcută în taină. într-o vreme, un oarecare frate străin, monah mincinos, venind la cuviosul, şi- a ascuns hainele sale şi, venind la părintele jumătate gol, cerea de la dânsul îmbrăcăminte. Insă părintele îndată înaintea tuturor i-a vădit minciuna lui şi hainele cele ascunse le-a pus de faţă. Deci s-a făcut frică tuturor fraţilor pentru aceea, căci cele neştiute şi tăinuite le ştia părintele cel mai înainte-văzător, şi nimeni nu îndrăznea să mintă cu ceva înaintea lui sau să facă ceva necuvios undeva, că toate îi erau descoperite lui de Dumnezeu. Dar nu numai monahi, ci şi mireni mulţi povăţuind la calea cea adevărată a mântuirii, s¬a mutat către Domnul în cereştile locaşuri şi a fost rânduit în ceata cuvioşilor celor mari, care stau înaintea scaunului Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, al unui Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor, august