Cuviosul Pavel Xeropotamianul, Purtătorul de Dumnezeu (28 iulie)

Cuviosul Părintele nostru Pavel se trăgea cu neamul din Constantinopol. Tatăl lui a fost împăratul Mihail Curopalatul, care se numea şi Rangabe. Acela nesuferind să vadă nerânduielile din zilele lui, care se făceau de cei fără de rânduială, ca un iubitor de pace şi temător de Dumnezeu, s-a lepădat de împărăţie şi s-a făcut monah într-o mănăstire zidită de dânsul, cu numele Mireleia, şi vieţuind cu plăcere de Dumnezeu, s-a odihnit în Domnul. Iar maica sa a fost Procopia cea minunată în fapte bune, fiica împăratului Nichifor, ce se mai numea Ghenicos, şi sora împăratului Stavrachie. Aceea, pe când era îngreunată cu sfântul de care ne este vorba, în noaptea în care era să-l nască, a văzut în vedenie că a născut deasupra unui stog de grâu, un miel de parte bărbătească. Iar după ce s-a pogorât de pe stog, au venit doi lei ca să-1 sfâşie, iar mielul se lupta cu ei. Deci, văzând împărăteasa un lucru ca acesta, a alergat cu mare sârguinţă să ajute mielului. Dar, când s-a apropiat de el, a văzut că nu era miel, ci un copil de parte bărbătească, care ţinea în mâinile lui o cruce, cu a cărei putere a omorât leii. Deci, deşteptându-se din somn maica lui, a născut pe fericitul Procopie, căci aşa s-a numit din Sfântul Botez.
Iar acea vedenie are înţelegerea următoare: mielul însemna nerăutatea şi blândeţea copilului, iar partea bărbătească însemna bărbăţia şi vitejia sa. Iar că a omorât pe amândoi leii cu crucea, închipuia că are să fie monah şi are să ia asupra sa Crucea lui Hristos, adică omorârea patimilor şi necazurile cele multe care au venit asupra lui, şi cu crucea va birui şi va omorî pe cei doi lei înfricoşaţi, adică pe cei doi vrăjmaşi ai monahului, pe diavolul cu toate puterile lui şi lumea cu toate slavele şi îndulcirile ei. Iar stogul de grâu însemna că prin cuvântul său cel dăscălesc şi prin pilda vieţii lui celei îngereşti, multe suflete flămânde va hrăni şi pe mulţi neroditori şi netrebnici îi va face vrednici a se încuia în hambarul cel ceresc şi a se arăta lui Dumnezeu pâine dulce.
Deci s-a făcut bucurie mare în toată cetatea pentru naşterea pruncului, fiindcă de mic se arăta cum va fi când se va face mare. Şi după ce pruncul a fost înţărcat, tatăl său a lăsat scaunul împărătesc, după cum am zis, şi a împărăţit în locul lui Leon Armeanul, care, temându-se ca nu cumva şi Procopie, după ce va veni în vârstă, să ia împărăţia tatălui său, a trimis de 1-a scopit.
Şi când a ajuns Procopie la vârsta de 12 ani, s-a dat cu totul la învăţătura Sfintelor Scripturi şi, cu isteţimea cea firească pe care o avea, cu sârguinţa şi cu ostenelile sale, care le-a pus la învăţătură, a covârşit pe toţi înţelepţii vremii, după cum mărturiseşte împăratul Roman în hrisovul sau, numindu-l „consul al filosofilor”, şi după cum adeveresc scrierile lui: Cuvântul cel făcut de dânsul la Intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; Canoanele cele după opt glasuri la Sfinţii Patruzeci de Mucenici, şi Canonul cel iambicesc, pe care îl are la cinstita Cruce.
Deci după ce a ajuns el la o desăvârşire ca aceasta, s-a învrednicit şi de fericita vedere, care i s-a pricinuit lui din lucrarea faptei bune, pe care o săvârşea din copilărie. Şi socotind el deşertăciunea lumii şi învârtind în mintea sa cuvântul Sfântului Macarie, care zice: „Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumeşti, nici pe Dumnezeu nu-L va iubi cu adevărat, nici pe diavolul nu-1 va urî după vrednicie”, a judecat să fugă de lume şi mai mult, căci toţi, în fiecare zi, aveau în gura lor pe minunatul Procopie. Unul îl lăuda pentru dragostea pe care o avea către toţi, altul pentru smerenia lui; altul pentru înţelepciune, altul pentru înfrânare, pentru întreaga înţelepciune, pentru milostenie şi pentru trecerea cu vedere a slavei şi a nălucirii cele lumeşti. Pe scurt, altceva nimic nu auzeai, decât laudele pentru Procopie.
Deci fericitul, ca să scape de laudele oamenilor, a fugit din Constantinopol, schimbându-şi hainele sale şi îmbrăcându-se cu nişte rase rupte, ca un cerşetor. Aşa a alergat, necunoscut, ca un cerb însetat, la Sfântul Munte al Atonului şi, înconjurând tot muntele, a venit la mănăstirea pururea pomenitei fecioare, împărăteasa Pulheria. Acea mănăstire, care acum se numeşte Xeropotamu, fusese stricată cu puţin timp mai înainte de arabi, care veniseră tâlhăreşte la Sfântul Munte şi, stricând multe mănăstiri, pe mulţi monahi i-au făcut mucenici, precum pe cei din Sinai şi din Rait. Iar fericitul Procopie, văzând aşezarea locului frumoasă şi liniştită, şi-a făcut o colibă mică în zidurile mănăstirii celei surpate şi a şezut acolo singur, vorbind cu Dumnezeu.
In apropierea colibei sale era un om liniştit, preabun şi îmbunătăţit, cu numele Cosma, care 1-a tuns monah, numindu-l Pavel. De atunci s-a pus pe sine în mare rânduială şi în bună aşezare: postea, se ruga; alt aşternut nu avea decât pământul, iar la căpătâi avea o piatră. Lucrul mâinilor lui era umilinţa, lacrimile, dragostea către toţi şi smerenia cea rară de măsură. El a mai socotit că monahul, pentru a ajunge la desăvârşire, are trebuinţă să câştige şi roadele Sfântului Duh pe care le pomeneşte Sfântul Apostol Pavel, adică: dragostea cea duhovnicească, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea şi înfrânarea poftelor. Pe acestea isprăvindu-le cuviosul cu multă osteneală şi nevoinţă, s-a făcut cunoscut tuturor părinţilor, încât toţi se minunau de dânsul şi îl lăudau, precum îl lăuda şi Sfântul Atanasie din Aton, după cum se arată în viaţa lui.
Şi cu toate că preaînţeleptul Pavel se închipuia şi se arăta ca un necărturar şi ca un ţăran simplu, dar s-a arătat ca o cetate ce stă deasupra muntelui. Drept aceea, a ajuns vestea despre dânsul până şi la Protatul, adică la mai-marele Muntelui Athos. Şi avea Cuviosul Pavel obiceiul de a merge de trei ori într-un an, la cele trei praznice mari, la mănăstirea chiliilor, care se numeşte a Protatului. Deci, mergând el odată, după obicei, la unul din cele trei praznice, Protatul 1-a întrebat aparte, cine şi de unde este. Iar el a răspuns cu glas lin şi cu faţă veselă: „Preasfinte părinte, eu sunt un monah sărac, precum mă vezi, dintr-un loc vechi ce se numeşte Xeropotamu”. De aici a luat şi numirea de Pavel Xeropotamianul, iar acea mănăstire a Pulheriei, pe care el a înnoit-o, se numeşte Xeropotamu.
Iar înnoirea s-a petrecut astfel: Făcându-se împărat de-a pururea pomenitul Roman cel Bătrân, care era rudenie cu sfântul, a făcut mare cercetare, ca să-l afle. Deci, trimiţând oameni împărăteşti să-l caute pretutindeni, 1-a aflat în Sfântul Munte. Astfel, cu mare rugăminte şi silire, încă şi cu îndemnare din partea Protatului, s-a înduplecat Cuviosul Pavel şi s-a dus la Constantinopol. O, dar cine poate să spună bucuria pe care au avut-o rudeniile lui şi toată cetatea, văzând înger în trup şi auzind cuvânt dăscălesc! Toate feţele cele împărăteşti şi boiereşti au căzut şi s-au închinat săracului aceluia, care nu avea altceva decât o rasă veche şi o cruce. Lucru vrednic de minune este fapta bună, şi în acest fel face pe lucrătorii săi.
Şi s-a întâmplat atunci că împăratul Roman zăcea la pat şi era bolnav de moarte. Dar îndată ce cuviosul s-a dus la dânsul şi şi-a pus mâinile sale peste el, împăratul s-a făcut sănătos, după cum scrie aceasta el însuşi în hrisovul său. Această minune a preamărit pe sfântul mai mult. Deci a rămas în Constantinopol pentru rugăminţile cele multe ale împăratului şi, păzindu-şi toate rânduielile sale cele monahiceşti şi nevoinţele cele sihăstreşti, învăţa pe copiii împăratului.
Iar când s-a împlinit vremea care a fost hotărâtă să şadă acolo, s-a dus la împărat şi a zis către dânsul: „împărate, precum peştele, când iese din apă, nu poate să trăiască mai mult, aşa şi monahul care iese din coliba lui, nu este chip a rămâne viu în lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Pentru aceasta vă las cu sănătate şi mă duc la coliba mea, ca să mă aflu de-a pururea împreună cu Dumnezeu, Impăratul meu”.
Dacă a auzit împăratul aceasta, s-a întristat foarte mult; însă nu a putut să-l împiedice, fiindcă avea şi mare evlavie către dânsul. Deci a zis către el: „Doream şi socoteam, sfinte părinte, să nu ne despărţim niciodată, cât voi trăi, pentru ca să te am mângâiere şi dascăl spre mântuirea mea; însă nu te pot opri. Te rog numai să iei bogăţie câtă voieşti, ca să o împărţi pentru sufletul meu”. Atunci sfântul a zis către dânsul: „Eu n-am trebuinţă de bogăţie, nici nu ştiu să o împart; aici ai mulţi scăpătaţi, deci împarte cât voieşti. Atât numai îţi zic: dacă voieşti, înnoieşte mănăstirea de-a pururea pomenitei împărătese Pulheria, care este surpată, ca astfel să ai pomenire veşnică”. Iar împăratul a primit cu mare bucurie cuvântul cuviosului şi a trimis îndată oameni împărăteşti cu cheltuială şi a zidit din temelie sfânta mănăstire, cu frumuseţe neasemănată. După aceea, a trimis pe însuşi fiul său, Teofilact, care era atunci patriarh, şi a sfinţit biserica. Iar când Sfântul Pavel a vrut să plece din cetate, 1-a luat împăratul şi 1-a dus în vistieria împărătească.
Insă se cuvine să pun înainte chiar graiurile împăratului, aşa cum sunt scrise în hrisovul lui: „Am intrat cu unii din sfatul nostru în vistieria împărăţiei mele şi am luat partea cea mai mare şi vrednică de minune a cinstitelor lemne ale Crucii de viaţă făcătoare, care purta întru sine pomenirile patimii celei stăpâneşti – o gaură din acelea cu care s-a pironit Trupul cel îndumnezeit al Domnului, şi curgerea cea curăţitoare a păcatelor noastre, căci pe ea a curs Preasfântul Sânge.
Ea avea lungimea ca de un cot şi o palmă, lăţimea ca de două degete, grosimea ca de un deget, iar toată greutatea ei era de o sută de dramuri. Din ea s-au făcut acum două cruci.
Şi luând în mâini această preasfântă vistierie, pe înfricoşata însemnare a Impăratului ceresc, semnul care se va arăta în cer al Fiului Omului, Cel ce va judeca vii şi morţii, deci pe acest preadum-nezeiesc semn al mântuirii noastre l-am pus cu evlavie în sfintele mâini ale Preacuviosului Pavel Xeropotamianul, ca să fie odor şi afierosire nejefuită preasfintei mănăstiri, cea mai sus pomenită, a împărăţiei mele, până când va veni Domnul. Apoi l-am întovărăşit pe dânsul cu petrecere bisericească şi ostăşească, ca să-l aşeze în Sfântul Altar al mănăstirii, spre sfinţirea şi întărirea monahiceştii noastre mănăstiri”.
Deci fericitul Pavel, luând cinstitul Lemn, a venit la Sfântul Munte, iar după înnoirea cea desăvârşită a mănăstirii şi după sfinţirea ei de către patriarh, a pus acel cinstit lemn al Sfintei Cruci în Sfântul Altar, după porunca împărătească. Şi fiindcă vestea cuviosului a ieşit în tot pământul, s-a adunat mulţime mare de monahi care lucrau fapta bună. Insă cuviosul, fugind de tulburare, le-a pus egumen pe un oarecare monah foarte îmbunătăţit, iar el, lăsând mănăstirea şi ducându-se la un loc care se afla la poalele Atonului, îşi petrecea viaţa sa în sihăstrie.
Cu toate acestea, aflându-l pe el, s-au adunat mulţi călugări şi acolo, încât pustia s-a făcut ca o cetate. Apoi, fiind ca la şaizeci numărul ucenicilor lui care se adunaseră acolo şi temându-se să nu-i robească sau să-i omoare arabii, care năvăleau adeseori asupra Sfântului Munte şi-l prădau, au zidit şi o altă mănăstire, prin mijlocirea binecredincioşilor împăraţi, în numele şi în cinstea Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe, care şi până astăzi păstrează numirea cuviosului, căci se numeşte „Sfântul Pavel”.
Insă când a sfârşit de zidit mănăstirea, era foarte bătrân şi se apropia vremea să treacă către părinţii săi. Deci, cunoscând din dumnezeiască descoperire sfârşitul său, a chemat la sine pe toţi ucenicii săi şi pe cei ai mănăstirii Xeropotamu şi, deschizându-şi sfânta sa gură, i-a învăţat mult, cu învăţături folositoare de suflet.
La urmă a adăugat şi aceste cuvinte, zicând: „Fiilor, după două zile sufletul meu va ieşi din acest trup ticălos şi ştiţi cum am petrecut eu în locul acesta sfânt, şi cum, din tinereţile mele, toate poruncile părinţilor mei le-am păzit. Tot aşa vă rog şi pe voi, iubiţii mei, să le păziţi şi voi până la sânge. Pentru că eu, în vremea tinereţilor mele, pe când era eresul luptătorilor de icoane, atât de mult m-am nevoit, încât eram gata să-mi vărs sângele meu pentru dragostea lui Hristos. Deci am răbdat multe bătăi cu toiege şi răni, până când cu dovezi ale Scripturii şi cu mărturii ale părinţilor, am pierdut pângăritul eres al luptătorilor de icoane. Acestea vi le spun vouă nu mândrindu-mă, ci îndemnându-vă să suferiţi toată ispita şi necazul cu mărime de suflet, aşteptând cununile de la Dumnezeu”.
Auzind fraţii acestea, au plâns cu amar şi cu lacrimi au zis către dânsul: „Părinte, să nu ne laşi pe noi sărmani şi lipsiţi de duhovniceştile tale învăţături. O, părinte, noi, din dragostea care o avem către sfinţia ta, socoteam că nu vei muri niciodată, iar acum, auzind acest amar cuvânt, inima noastră s-a întristat foarte, pentru că te aveam pe tine mângâiere întru necazuri şi ajutor întru ispitele noastre, încât şi tată, şi mamă, şi frate pe tine te-am cunoscut”. Acestea şi multe alte cuvinte auzindu-le cuviosul, a lăcrimat, pentru că era lesne plecat spre umilinţă şi în toată viaţa sa a avut darul lacrimilor.
Şi odată, un frate întrebându-l: „Ce să fac, părinte, ca să dobândesc lacrimi de umilinţă?”, el i-a zis: „Să ai totdeauna în minte înfricoşata judecată a lui Hristos şi păcatele tale, şi nu vor lipsi de la tine lacrimile”. Iar după ce a lăcrimat – după cum am spus -, a zis către cei ce stăteau de faţă: „Nu plângeţi, fraţilor, ci iertaţi-mă, că a sosit vremea pe care sufletul meu o dorea totdeauna şi de care trupul se temea”. Apoi, sculându-se, s-a îmbrăcat cu mantia de biserică şi, făcând multe rugăciuni, s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine. Atunci îndată a strălucit faţa lui ca soarele, încât cei ce se aflau acolo au căzut la pământ, neputând să vadă atâta lumină care fulgera pe faţa cuviosului. Şi după ce s-a împărtăşit, a şezut schimbat cu schimbarea cea bună şi a zis obişnuita rugăciune, pe care totdeauna o zicea, adică: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt; Treime Sfântă, slavă Ţie!” Apoi a început iarăşi să le grăiască multe sfaturi, dar mai înainte de toate le-a zis: „Fiilor şi fraţilor, să aveţi dragoste, rugăciune, smerenie şi ascultare, căci monahul care nu are aceste fapte bune, nu se cuvine să se numească monah, ci mirean”. Şi când a săvârşit cuvintele acestea, a zis: „Vai monahului care are împreună petrecerea sa cu cei fără de barbă, căci unul ca acesta nu va vedea niciodată faţa lui Dumnezeu”.
Şi întinzându-şi picioarele sale şi aşezându-se în bună rânduială, şi-a înălţat mâinile şi ochii către cer şi şi-a dat fericitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, în ziua de 28 iulie.
După aceasta, monahii sfintei mănăstiri, gătind caicul şi pogorând la malul mării sfintele lui moaşte, cu laude şi cu cântări duhovniceşti, le-au pus în caic ca să le ducă în pădure şi acolo să le îngroape, precum a poruncit sfântul. Deci, fiind atunci seară, au pornit cu corabia noaptea, ca să meargă în pădure. Dar dimineaţa, o, minunile Tale, Iisuse Impărate! S-au aflat în Constantinopol şi, înştiinţându-se de aceasta împăratul, sfatul, patriarhul şi tot clerul bisericesc, s-au îmbrăcat cu sfintele podoabe şi, aprinzând lumânări cu tămâieri, au ridicat cu laude şi cu cântări de psalmi sfintele moaşte ale cuviosului şi le-au pus în biserica cea mare, sărutându-le cu mare evlavie şi mulţumind Domnului, Care i-a îmbogăţit pe dânşii cu o vistierie ca aceasta.
Iar ucenicii sfântului, după ce au sărutat sfintele moaşte şi după ce au chemat rugăciunile cuviosului în ajutor, au cumpărat pâini calde; şi, intrând în corabie, au plecat înapoi, vorbind despre sfânt. Dar, o, cât sunt de minunate lucrurile Tale, Doamne! In puţină vreme s-au aflat în portul mănăstirii lor. Apoi, ducându-se în sfânta mănăstire, au povestit părinţilor cele întâmplate, arătându-le pâinile că încă erau calde. Şi auzind ei acestea, s-au înspăimântat, minunându-se de îndrăzneala cea mare, pe care o avea de-a pururea pomenitul Pavel către Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iulie