Cuviosul Petru Atonitul (12 iunie)

Cuviosul Petru a fost de neam grec, cu rânduiala ostaş şi voievod. El a venit la călugărie în acest chip: fiind trimis cu multe feluri de oşti la război în Siria, s-a întâmplat ca ostile greceşti să fie biruite de potrivnici; deci a fost dus în robie cu mulţi alţi ostaşi în cetatea Samara din ţinutul Arabiei, care era lângă râul Eufratului. Acolo a fost aruncat în temniţă cu lanţuri grele de fier. Deci, şezând în lanţuri, Petru îşi cerceta ştiinţa sa, şi şi-a adus aminte că de multe ori se gândea să se lepede de lume. Şi a cunoscut că de aceea a slobozit Dumnezeu asupra lui acea pătimire şi robie, deoarece nu s-a sârguit că scopul său cel bun să-l aducă mai degrabă la îndeplinire. De aceea plângea şi se tânguia mult, blestemându-şi lenevirea sa şi ocărându-se singur că pătimeşte unele ca acestea după vrednicie.
Deci, şezând mult timp în temniţă şi neavând nici o nădejde de scăpare din lanţuri, a început a se ruga cu căldură spre Atotputernicul Dumnezeu, Cel ce poate, cu judecăţile Sale cele neştiute, să-l scoată pe el din
legături, precum a scos pe Adam din iad şi pe Apostolul Petru din temniţa lui Irod. Şi chemă întru ajutor şi mijlocirea cea mult puternică spre Dumnezeu, a marelui făcător de minuni, a Sfântului Ierarh Nicolae,
grabnicul ajutător al celor ce sunt în primejdii. Căci avea de mult spre dânsul mare credinţă şi dragoste, şi adeseori se ruga lui cu nădejde, punând în rugăciune tare făgăduinţă că, de se va izbăvi de legături, nu se
va mai întoarce în lume, nici nu va mai merge la casa sa, ci îndată se va duce acolo unde Dumnezeu îl va povăţui spre nevoinţa monahicească. încă mai gândea şi aceasta: că de l-ar scăpa pe el Dumnezeu, apoi sar
duce la Roma şi acolo la mormântul Sfântului şi marelui Apostol Petru şi-ar lepăda perii săi împreună cu lepădarea de lume.
Deci, rugându-se pentru aceasta, Petru cel legat adăuga şi mare postire, primind numai la două sau trei zile puţină hrană. Iar odată a petrecut şapte zile flămând şi, sfârşindu-se săptămâna postirii lui, i s-a arătat
în vedenia visului arhiereul lui Hristos, Nicolae, şi i-a zis: „Frate Petru, rugăciunea ta am auzit-o şi am luat aminte la suspinul inimii tale şi m-am rugat pentru tine milostivului şi iubitorului de oameni, Dumnezeu; dar de vreme ce tu singur ai fost zăbavnic spre poruncile Lui, de aceea şi El nu voieşte ca să te dezlege pe tine din legături degrabă, ci îţi rânduieşte ţie o mântuire mai bună. Iar de vreme ce împăratul şi Stăpânul nostru i-a umplut de nădejde pe toţi în Sfânta Sa Evanghelie, zicând: Cereţi şi veţi lua; bateţi şi se va deschide vouă, deci nu înceta, cerând prin rugăciuni şi bătând la uşa milostivirii Lui prin suspinuri, până ce, plecându-se spre milă, îţi va da libertatea cerută, scăpându-te din legături şi deschizându-ţi uşile temniţei celei încuiate; însă fii răbdător în rugăciune, aşteptând mila lui Dumnezeu”.
Acestea zicându-le Sfântul Nicolae lui Petru cel legat şi poruncindu-i să se întărească cu hrană, s-a făcut nevăzut.
Iar Petru, deşteptându-se din somn şi primind hrană, s-a întors iarăşi la rugăciune şi mai cu dinadinsul se ruga ziua şi noaptea, cu bună nădejde, şi neîncetat chema pe Sfântul Nicolae, ajutătorul său. Iar după o
vreme iarăşi i s-a arătat în somn Sfântul Nicolae, cu chipul ca şi cum ar fi întristat, zicând către dânsul cu glas lin şi blând: „Frate Petre, să mă crezi pe mine că neîncetat m-am rugat bunătăţii lui Dumnezeu, dar
nu ştiu cu ce judecăţi şi cu ce purtare de grijă zăboveşte pentru izbăvirea ta; însă nu te deznădăjdui de milostivirea Lui, pentru că Milostivul Stăpân are obicei a îndelunga împlinirea cererii noastre, spre cel mai bun folos al nostru, că nu cumva, primind cineva cererea degrabă, să nu bage în seamă darul Lui; şi voieşte ca şi de alţi plăcuţi ai lui Dumnezeu să fie rugat pentru tine. Iar eu îţi vestesc ţie pe un rugător către dânsul prea puternic, pe care, de-1 vei chema spre mijlocire, nu te vei lipsi de nădejde; pentru că el şi eu cu dânsul, când ne vom ruga amândoi împreună pentru tine, cred că ne va auzi Iubitorul de oameni”.
Iar Petru a zis Sfântului Nicolae: „Care este, sfinte stăpâne, acela care mai bine decât tine poate să se roage lui Dumnezeu? Pentru că toată lumea se mântuieşte cu ale tale rugăciuni şi folosiri şi toate popoarele creştine, la tine scăpând, primesc prin tine izbăvire din primejdiile lor”. Atunci Sfântul Nicolae i-a zis lui: „îl ştii, Petre, pe dreptul Simeon, care a primit în biserică pe braţele sale pe Hristos Domnul, la patruzeci de zile de la naşterea Sa, pentru care s-a numit şi „primitor de Dumnezeu”?” Apoi Petru a răspuns: „Ştiu, sfinte al lui Dumnezeu, pe acel drept bărbat despre care scrie în Sfânta Evanghelie”.
Atunci Sfântul Nicolae i-a grăit lui: „Pe acela, amândoi, tu şi eu, să-l pornim cu totul spre rugăciune şi el va scoate la bun sfârşit rugăciunile noastre neîmplinite; pentru că este prea puternic la Dumnezeu şi are
mare îndrăzneală către El, stând înainte aproape de Scaunul Lui, împreună cu Preacurata Stăpână Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu Sfântul Ioan înaintemergătorul”.
Acestea zicându-le Sfântul Nicolae, s-a dus. Iar Petru, deştep-tându-se din somn, iarăşi s-a plecat la rugăciuni multe şi la postire fără de măsură, chemând şi pe Sfântul Simeon, primitorul de Dumnezeu, ca
şi pe Sfântul Nicolae în ajutor. Iar Preabunul Dumnezeu, fiind rugat de plăcuţii Săi cei mari, de Simion şi de Nicolae, a voit să dăruiască libertate celui ce pătimea în legături; deci Sfântul Nicolae s-a arătat noaptea lui Petru a treia oară, dar acum nu în vis, ci aievea. Şi nu s-a arătat singur, ci cu Sfântul Simeon, primitorul de Dumnezeu, şi i-au zis: „îndrăzneşte, frate Petre, şi lepădând mâhnirea, pune făgăduinţele tale de faţă mijlocitorului celui de obşte şi al meu împreună rugător; şi dă-i mulţumire aceluia, după Dumnezeu”.
Iar Petru, ridicându-şi ochii, a văzut pe marele Simeon, minunat la vedere, cinstit la chip şi îmbrăcat în veşmântul preoţiei Legii vechi, având în mâini toiag de aur. Pe acesta văzându-l Petru, s-a înspăimântat,
iar Sfântul Simeon a zis către el: „Tu eşti cel care superi pe fratele Nicolae să te elibereze din legături şi din această temniţă?” Iar el, abia putând să-şi deschidă gura de spaimă, a răspuns: „Eu sunt, o, plăcutule al
lui Dumnezeu, care te-am câştigat şi pe sfinţia ta ca mijlocitor către Dumnezeu”. Sfântul Simeon i-a zis: „Dar vei împlini făgăduinţa ta, ca să te faci monah şi să vieţuieşti în fapte bune?”
Petru a răspuns: „Da, stăpâne, ajutându-mi Dumnezeu, o voi împlini”. Iar sfântul i-a zis: „De te făgăduieşti că vei face aşa, să ieşi acum de aici şi să mergi unde vei voi; pentru că acum nimic din împiedicările cele părute ţie nu pot să te oprească”. Iar Petru a arătat sfântului picioarele sale cele ferecate cu fiare, iar Sfântul Simeon s-a atins cu toiagul cel de aur ce-1 purta în mâini de fiarele de la picioarele lui Petru şi îndată s-au topit ca ceară de faţa focului. Şi s-a sculat Petru în picioare şi, văzând temniţa deschisă, s-a dus din temniţă după Sfântul Simeon, urmându-i aceluia cu Sfântul Nicolae, şi astfel s-au aflat mergând afară din cetate. Iar Petru, gândind în sine, zicea: „Oare nu este vis acesta ce se vede?”
Şi îndată întorcându-se Sfântul Simeon spre el, i-a zis: „De ce gândeşti aşa, socotind că este vis mila lui Dumnezeu cea făcută ţie aievea? Dar nu vezi cu încredinţare unde eşti şi cui urmezi?” Apoi Sfântul Simeon, încredinţând spre pază Sfântului Nicolae pe Petru, s-a dus; iar Petru urma după Sfântul Nicolae.
Şi făcându-se ziuă, Sfântul Nicolae a întrebat pe Petru: „Oare ai luat ceva de mâncare pentru cale?” Iar Petru a răspuns: „Nu, stăpâne, pentru că nimic n-am avut să iau!” Iar Sfântul Nicolae i-a poruncit să se apropie de o grădină ce se întâmplase acolo, zicându-i: „Vei găsi pe un om care-ţi va da poame; deci ia câte vei avea de trebuinţă şi urmează-mă”. Iar Petru, mergând la grădină şi luând poame de la un om, a
plecat înainte pe cale după Sfântul Nicolae şi în puţină vreme a sosit pe pământul grecesc. Şi a zis Sfântul Nicolae lui Petru: „Iată, frate, acum eşti în ţara ta şi ai vreme liberă spre împlinirea făgăduinţelor tale;
deci fă degrabă cele ce ai făgăduit, ca să nu te întorci iarăşi în Samara în legături”. Aceasta zicând arhiereul lui Hristos, Nicolae, s-a făcut nevăzut de lângă el.
Iar Petru, dând mare mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Săi, Simion şi Nicolae, îndată a început a-şi împlini făgăduinţa; pentru că nu s-a dus la casa sa, nici s-a arătat la cunoscuţii săi, ci s-a dus la Roma cea
veche ca să-şi dea Celui Preaînalt făgăduinţele sale şi să săvârşească cele ce a hotărât gura lui în vremea necazului. Iar arhiereul lui Hristos, Nicolae, care a primit pentru el purtare de grijă, nu-l părăsea niciodată; căci, precum mai întâi călătorea nevăzut cu el, aducându-l din Arab ia la greci, tot aşa călătorea împreună nevăzut şi prin pământul grecesc, pe când mergea la Roma, pretutindeni ocrotindu-l şi îngrijindu-l ca un tată iubitor de fii sau ca un om de încredere milostiv şi păzitor treaz şi nedepărtat.
Iar după ce Petru s-a apropiat de cetatea Romă, Sfântul Nicolae, alergând înainte, s-a arătat noaptea în vis papei, ţinând de mână pe Petru şi arătându-l lui şi spunându-i toate pe rând, cum l-a scos din Samara şi
din legături, şi cum acela a dat făgăduinţă să se tundă la mormântul Sfântului Mare Apostol Petru. Şi i-a spus cum se numeşte şi a poruncit papei să primească pe bărbatul cel arătat lui şi să săvârşească degrabă
dorinţa aceluia.
Apoi papa, deşteptându-se din somn, se gândea la acea vedenie; şi făcându-se ziuă şi sosind vremea dumnezeieştii Liturghii, a mers în biserica Sfântului Mare Apostol Petru, vrând să vadă la arătare pe bărbatul care l-a văzut în vis. Şi era în zi de Duminică şi, adunându-se mult popor în biserică, nu era cu putinţă să afle şi să cunoască pe cel căutat. Deci, mult privind papă în popor şi necunoscându-l, a strigat cu mare glas, chemându-1 pe nume: „Petre, care ai venit din pământul grecesc şi pe care Sfântul Nicolae te-a eliberat din legăturile temniţei din Samara, vino la mine”. Şi ieşind Petru îndată din popor, s-a apropiat de el şi a căzut la picioarele lui, zicând: „Eu sunt robul tău, stăpâne”. Şi se minuna Petru, cum papă care niciodată nu l-a ştiut, nici nu l-a văzut, l-a chemat pe nume pe el, care nu spusese nimănui izbăvirea din legături cea ştiută de el. Şi papa i-a zis: „Nu te minuna de aceasta, frate, căci marele Nicolae mi-a spus toate cele despre tine”.
Şi primind papa pe Petru cu dragoste, l-a tuns la mormântul Apostolului Petru, după făgăduinţa lui, şi l-a ţinut la sine multă vreme, învăţându-1 şi povăţuindu-1 pe calea mântuirii. Apoi, poruncindu-i Dumnezeu,
papa a eliberat pe Petru din Roma, zicându-i: „Mergi, fiule, unde va voi Dumnezeu să te povăţuiască; iar mila Lui să fie cu tine îndreptându-ţi calea şi păzindu-te de meşteşugirile diavoleşti”. Iar fericitul Petru,
căzând la picioarele papei, a zis: „Mântuieşte-te, cinstite părinte, mântuieşte-te ucenice al lui Hristos şi împreună slujitorule cu Sfântul Nicolae, chezaşul meu, şi roagă-te pentru mine, păcătosul!” Şi luând Petru
binecuvântare de la papă şi tot clerul lui sărutându-1, a ieşit din Roma, punându-şi nădejdea în Dumnezeu. Şi voia să se întoarcă în pământul grecesc; deci ducându-se la malul mării, a găsit o corabie care se ducea spre răsărit şi, intrând într-însa , a plecat şi a mers fără pericol, fiind timp prielnic şi liniştit.
Şi mergând cu corabia multe zile, au sosit la un sat oarecare. Acolo, corăbierii au ieşit din corabie să-şi coacă pâine şi, intrând într-o casă a unui locuitor din satul acela, au găsit bolnav şi neputincios pe stăpânul casei, pe fiul lui şi pe toţi casnicii lui. Iar după ce şi-au copt pâinile, s-au aşezat să mănânce şi au zis unuia dintre ai lor: „Ia o pâine şi s-o duci în corabie cârmaciului şi părintelui”. Iar stăpânul casei, auzind de părinte, a întrebat pe corăbier ce părinte este cu dânşii. Şi i-au răspuns că un monah ce se numeşte Petru călătoreşte cu dânşii de la Roma, iar stăpânul casei a zis către corăbier: „Mă rog de voi, stăpânii mei, rugaţi pe părintele acela să vină în casa mea, ca să o binecuvânteze şi să se roage pentru noi, care suntem bolnavi, că, precum vedeţi, ne-am apropiat de moarte, căzând în această neputinţă cumplită”. Deci ducându-se corăbierii, au spus părintelui acestea. Dar el, fiind smerit, nu voia să se arate, ferindu-se a se duce la acel om; însă, pe de-o parte, fiind silit de rugămintea corăbierilor, iar pe de alta, fiind biruit de iubirea de oameni, ştiind că acel om se apropia de moarte, a mers cu dânşii şi, dacă a intrat pe uşa casei, a zis: „Pace casei acesteia şi celor ce vieţuiesc într-însa „. Iar stăpânul casei, îndată deşteptându-se ca din somn, s-a schimbat din boala cea grea şi s-a simţit sănătos cu totul; şi, sculându-se repede de pe patul unde zăcuse, a căzut la picioarele cuviosului şi i le-a sărutat plângând. Atunci toţi care erau acolo, văzând schimbarea lui cea grabnică din bolnav în sănătos, s-au mirat şi au preamărit pe Dumnezeu. Apoi stăpânul casei, care câştigase tămăduirea, a luat pe sfântul de mână şi a înconjurat toate paturile bolnavilor; iar cuviosul, făcând peste dânşii semnul Sfintei Cruci, i-a făcut sănătoşi. Deci, tămăduind pe toţi bolnavii din casa aceea, s-a întors repede în corabie şi toţi care erau în corabie s-au închinat lui, ca unui mare plăcut al lui Dumnezeu. Iar omul cel tămăduit cu toată casa sa, luând pâine, vin şi untdelemn, s-a dus la corabie, ca să le dea cuviosului în semn de mulţumire pentru câştigarea tămăduirii. Iar sfântul a lăudat osârdia lui, dar i-a poruncit să-I mulţumească lui Dumnezeu, şi nu lui, nevoind să primească darurile aduse. Iar omul acela, căzând cu lacrimi la picioarele cuviosului, grăia: „Robule de aproape al lui Hristos, dacă nu primeşti din mâinile noastre această mică aducere, apoi nici noi nu vom avea bucurie în casa noastră”. Atunci şi corăbierii au rugat pe părinte să primească cele aduse, şi abia plecându-se, a primit; deci, binecuvântând pe omul acela şi pe toţi cei ce veniseră cu dânsul, i-a trimis lacasa lor. Iar darurile cele aduse le-a dat corăbierilor, nevoind să guste nimic din ele, şi au plecat mai departe. Iar hrana cuviosului părinte în corabie era câte o bucăţică de pâine din seară în seară, iar ca băutură lua din apa mării câte un pahar mic, pe care Domnul o prefăcea pentru el în apă dulce.
Iar într-o oarecare vreme adormind Cuviosul Petru, fiind cuprins de un somn uşor, a văzut în vedenia visului pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, strălucind cu lumină de slavă cerească mai mult
decât soarele, şi pe Sfântul Nicolae stând înaintea ei ca un rob, arătând spre dânsul şi grăind către Născătoarea de Dumnezeu: „Stăpână, deoarece pe acest rob al tău a-i voit a-l mântui din acea cumplită robie şi din legăturile cele grele, unde îi arăţi acum locul la care şi-ar sfârşi cealaltă vreme a vieţii sale?” Iar ea a răspuns: „Odihna lui îi va fi în muntele Atonului; pentru că aceea este soarta mea dată mie de la Fiul meu şi Dumnezeu, ca cei ce fug de gâlcevile lumeşti şi se apucă de nevoinţele duhovniceşti după puterea lor şi, cu credinţă şi dragoste cheamă numele meu din suflet, acolo să petreacă fără grijă viaţa lor cea vremelnică şi, pentru lucrurile lor cele plăcute lui Dumnezeu, să câştige viaţă veşnică. Pentru că iubesc foarte mult acel loc şi voiesc să înmulţesc acolo rânduiala monahicească; căci mila Fiului şi Dumnezeului meu nu se va risipi în veci de la cei ce vor pustnici acolo – dacă şi ei vor păzi mântuitoarele porunci -, şi îi voi înmulţi pe muntele acela spre miazăzi şi spre miazănoapte, şi-l vor stăpâni de la mare până la mare, numele lor îl voi face lăudat în toată partea de sub soare, şi-i voi apăra pe toţi aceia care se vor nevoi acolo în pustnicie cu răbdare!”
O vedenie ca aceasta văzând Cuviosul Petru şi deşteptându-se din somn, înălţa multe laude şi mulţumiri lui Hristos Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui şi marelui arhiereu Nicolae. Şi vântul suflând în ajutor,
corabia mergea cu spor; iar când s-a apropiat de marginea Muntelui Athos, corabia a stat deodată nemişcată, deşi vântul sufla în pânză şi marea era adâncă. Şi se mirau corăbierii cu spaimă, şi grăiau unul
către altul: „Ce este aceasta?” Şi nepricepând ei ce poate să fie, Cuviosul Petru a suspinat, apoi a zis către dânşii: „Fiilor, spuneţi-mi cum se numeşte locul acesta?” Ei au răspuns: „Acesta este Muntele Atonului”.
Sfântul a zis către dânşii: „Socotesc că pentru mine a stat aici corabia nemişcată; deci scoateţi-mă la mal şi lăsaţi-mă aici. Iar de nu veţi face aceasta, nu veţi putea pleca de aici”. Iar ei nu voiau să se lipsească de
un părinte că acesta, însă neputând să se împotrivească voinţei lui Dumnezeu, au dezlegat pânza, s-au apropiat de pământ, au scos pe sfântul din corabie şi l-au lăsat acolo, zicând între ei plângere şi cu
tânguire: „De mare acoperământ şi ajutor ne lipsim astăzi!” Iar sfântul grăia către dânşii: „Dumnezeu cel iubitor de oameni, Care este pretutindeni şi toate le împlineşte, Acela să călătorească împreună cu voi şi
să vă păzească de tot răul”.
Zicând aceasta şi dându-le sărutarea cea de pe urmă întru Domnul, a îngrădit corabia cu semnul Sfintei Cruci şi binecuvântându-i pe toţi, i-a lăsat în calea lor. Iar el, mergând de la marginea acelui munte prin
locuri surpăcioase şi trecând multe văi cu desiş şi prăpăstii şi păduri dese, a găsit la un loc o peşteră foarte întunecoasă, în care era o mulţime de târâtoare cu care se încuibaseră şi diavolii împreună; şi s-a sălăşluit
în acea peşteră. Iar ce fel de ispite a răbdat cuviosul de la diavoli şi câte primejdii a suferit, nu este cu putinţă a le spune, însă se cade ca o parte din ele să se povestească.
Sălăşluindu-se Cuviosul Petru în peştera aceea, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul ziua şi noaptea. Şi a petrecut două săptămâni, negustând nici o hrană. O răbdare ca aceasta pustnicească neputând diavolul să
o rabde, şi-a adunat ostile sale înarmate ca de război, cu săgeţi şi cu arcuri, cu săbii şi cu suliţe, şi au intrat în peştera aceea, strigând cu glasuri înfricoşătoare şi cu răcnete mari iuţindu-se şi gonind de acolo pe
Cuviosul Petru. Şi se vedeau diavolii unii încordând arcurile şi dând drumul la săgeţi asupra lui; alţii scoţând săbiile şi îndreptând suliţele spre împungerea lui; iar alţii prăvălind pietre mari, încât pământul se
cutremura şi peştera era gata să se surpe.
Iar cuviosul, văzând toate acestea, nu se mai aştepta pe sine să fie între cei vii, ci grăia întru sine: „Să mor aici, dacă astfel a voit Dumnezeul meu”. Apoi, ridicându-şi ochii în sus şi înălţându-şi mâinile, a strigat
cu glas mare, zicând: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu Fecioară Marie, ajută mie, robului Tău!” Deci, când au auzit diavolii numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – nume înfricoşat şi de spaimă pentru ei, iar pentru noi dulce şi preadorit -, îndată s-au stins cu sunet. Iar sfântul, chemând încă numele lui Iisus Hristos cu glas mare, ca şi cu un bici sau ca şi cu o praştie, izgonea pe cei ce fugeau; pentru că strigă şi zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine!” După aceea nu s-au mai auzit glasurile cele diavoleşti până la o vreme. Şi cuviosul petrecea fără de tulburare, slăvind pe Dumnezeu şi pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Iar hrana lui era la început pâinea, din care luase puţină din corabie; apoi, sfârşindu-se acea pâine, se hrănea cu verdeţurile pustiei şi cu poame de copaci sălbatici, care erau în muntele acela. Şi s-a hrănit astfel până la vremea aceea, în care a început a i se aduce cu mâinile îngereşti mană din cer, de care lucru se va pomeni mai pe urmă, iar acum să ne întoarcem iarăşi la cuvântul cel  dintâi.
După cea dintâi năvălire tâlhărească a vrăjmaşului, trecând cincizeci de zile, diavolul a venit iarăşi cu multă putere de draci, înarmându-se cu chipul cel dintâi asupra nebiruitului ostaş al lui Hristos. Şi pornind
împotriva lui toate fiarele care erau în muntele acela şi pe toate jivinele care se târăsc pe pământ, le-a adus la peşteră; şi încă şi însuşi diavolul şi prietenii lui s-au închipuit în multe feluri de fiare şi târâtoare. Deci
unele se târau pe lângă picioarele sfântului, altele şuierau cu înfricoşat glas, altele, căscând gura, voiau să-l  înghită de viu şi i se repezeau spre faţă; şi acea vedere era înfricoşată şi groaznică din toate părţile. Dar
cuviosul, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci şi chemând numele lui Hristos Dumnezeu şi al Preacuratei Maicii Lui, iarăşi a făcut deşartă puterea acelora şi a izgonit-o departe de la sine; iar el, dănţuind, se veselea întru Dumnezeu, Mântuitorul său. Şi sfârşind cuviosul anul cel dintâi al pustniciei sale întru desele lupte cu diavolii, în cele din urmă diavolul s-a închipuit într-unui din slugile lui Petru, care îi slujea lui când era în lume voievod şi, alergând, a căzut cu osârdie la picioarele cuviosului şi voia să i se închine lui, fiind plin de spurcăciune.
Apoi, şezând, a început a plânge şi a zice astfel: „Am auzit, stăpâne al nostru, că ai fost prins în război, dus în Samara şi închis într-o temniţă întunecată. Iar Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Părintelui nostru
Nicolae, te-a izbăvit pe tine de acolo şi te-a adus în pământul grecesc. Drept aceea, toţi cei ce suntem în casa ta te-am căutat pretutindeni, plângând şi tânguindu-ne, şi am înconjurat multe cetăţi şi sate întrebând
de tine; şi, neputând să te aflăm, nici să ştim unde eşti, ne-am rugat cu lacrimi către Sfântul Nicolae să ne descopere nouă despre tine, în ce loc petreci, visteria noastră cea ascunsă.
Iar Sfântul Nicolae, grabnicul ajutător al tuturor, n-a trecut cu vederea rugăciunea noastră, ci ne-a arătat nouă toate cele despre tine, şi ne-am bucurat foarte mult, toţi robii tăi. Iar eu, apucând înainte de toţi, am
alergat la tine, stăpânul meu; deci, sculându-te de aici, mergi la casa ta, ca să te vadă pe tine toţi cei ce doresc să-ţi vadă faţa; şi se va preamări întru tine Dumnezeu, Cel ce te-a izbăvit pe tine cu minune de la
robie şi din legături. Iar pentru linişte să nu te mâhneşti, căci şi acolo sunt mănăstiri şi locuri liniştite de sihaştri, şi unde îţi va plăcea ţie, acolo îţi vei alege un locaş spre liniştea ta.
Insă şi tu însuţi să o socoteşti aceasta cu adevărat: Ce iubeşte Dumnezeu mai bine din aceste două lucruri?
Oare sihăstria pustiei, în care omul se sălăşluieşte în crăpături de pietre şi în munţi şi singur se foloseşte numai pe sine? Sau folosul ce se face multora de la un bărbat plăcut şi insuflat de Dumnezeu, care prin
învăţătura sa, pe mulţi la Dumnezeu îi întoarce şi-i povăţuieşte la calea mântuirii? Cu adevărat a doua este mai bună, mărturisind în Sfânta Scriptură însuşi Dumnezeu: Cel ce vă scoate om cinstit din cel nevrednic,
va fi ca gura Mea. Şi să ştii că mulţi sunt în cetatea noastră rătăciţi întru întuneric de patimi şi au trebuinţă de unul care poate a-i povăţui pe dânşii la pocăinţă. Deci prea multă răsplătire de la Dumnezeu se află ţie
de faţă, stăpânul meu, dacă, venind, îi vei întoarce pe ei la Dumnezeu. Ci şi pe noi, slugile tale, cei ce cu toată inimă te iubim pe tine, pentru ce ne treci aşa cu vederea, abătându-te de la noi şi ascunzându-te în
pustiul acesta?”
Acestea şi cele asemenea cu acestea grăindu-le diavolul cu lacrimi câtăva vreme, a început sfântul a se tulbura puţin şi, lăcrimând, a zis către el: „La acest loc nici înger, nici om nu m-a adus pe mine, ci singur
Dumnezeu şi Preacurată Născătoarea de Dumnezeu; şi, de nu va fi voia şi porunca acelora ca să ies eu de aici, apoi nu voi ieşi”. Iar diavolul, dacă a auzit pomenirea numelui lui Dumnezeu şi al Născătoarei de
Dumnezeu, îndată s-a stins; iar sfântul s-a minunat de meşteşugirea cea diavolească şi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci a tăcut, ridicându-şi mintea sa către Dumnezeu.
Iar după ce au trecut şapte ani, mult meşteşugareţul vrăjmaş, adică diavolul, s-a închipuit în îngerul luminii, având în mâini o sabie goală şi, stând înaintea peşterii, a strigat, zicând: „Petre, robule al lui
Hristos, ieşi la mine, şi îţi voi spune ţie cuvinte bune”. Iar sfântul a grăit: „Cine eşti tu care vrei să-mi spui mie cuvinte bune?” Iar vicleanul înşelător a zis: „Eu sunt arhistrategul Domnului trimis la tine, întăreştete
şi îmbărbătează-te, bucură-te şi te veseleşte, că s-a gătit ţie scaun slăvit şi cunună neveştejită de la Dumnezeu. Deci, acum locul acesta lăsându-1, să te duci în lume spre întărirea şi folosul multora, că şi
izvorul de apă cel ce este aproape de tine s-a uscat cu dumnezeiască poruncă, pentru că fiarele cele ce năvălesc asupra ta să moară de sete”.
Iar acestea le-a zis meşteşugareţul vrăjmaş, trimiţând mai înainte pe alt diavol, ca să oprească curgerea apei pentru o vreme, cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Dar Sfântul Petru fiind smerit, a răspuns împotriva
înşelătoarelor cuvinte ale diavolului, zicând: „Cine sunt eu ca într-acest fel să vină arhistrategul Domnului la mine, cel ce sunt asemenea cu un câine netrebnic?” Diavolul a zis: „Nu te mira de aceasta, robule al lui
Domnului, pentru că în vremurile acestea tu ai covârşit pe Moise, pe Ilie, pe Daniil şi pe Iov. Ai covârşit pe Moise şi pe Ilie cu postirea, pe Daniil cu fiarele şi cu târâtoarele, cărora le-ai astupat gura, iar pe Iov lai
covârşit cu răbdarea ta şi pentru aceea te vei numi mare la ceruri. Iar acum, sculându-te, vezi lipsirea apei şi, degrabă plecând de aici, să te duci în mănăstirile cele ce sunt în lume. Iar eu voi fi cu tine şi voi
mântui pe mulţi prin tine, zice Domnul Atotţiitorul!” Atunci sfântul a răspuns diavolului, zicând: „Să ştii tu, că de nu vor veni aici ajutătoarea mea cea întru toate, Născătoarea de Dumnezeu, şi ajutătorul cel cald
întru primejdiile mele, Sfântul Ierarh Nicolae, nu mă voi depărta de aici!” Iar diavolul, cum a auzit pomenirea numelui Născătoarei de Dumnezeu şi al Sfântului Nicolae, îndată a pierit.
Iar sfântul, cunoscând meşteşugul diavolului şi neputinţa lui, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, iată vrăjmaşul meu umblă răcnind, căutând să mă înghită, dar Tu cu
puternica Ta mână mă îngrădeşte pe mine, robul Tău; de aceea mulţumesc Ţie că nu Te-ai depărtat de la mine. încă mă rog Ţie, Stăpâne, Preabunule, ca şi până în sfârşit să nu mă părăseşti”. Deci după ce a
trecut ziua aceea şi a venit noaptea, cuviosul a adormit puţin şi i s-a arătat în vedenia visului grabnică ajutătoare a creştinilor, iubitoarea de oameni, Stăpâna Preacurată Maria, Născătoarea de Dumnezeu,
împreună cu Sfântul şi Marele Nicolae, şi au zis către dânsul: „De acum înainte să nu te mai înspăimânţi, că Dumnezeu este cu tine şi îngerul Domnului cel adevărat te va cerceta pe tine dimineaţa şi-ţi va aduce
spre hrană mană din cer; pentru că aceluia i s-a poruncit de la Dumnezeu ca de astăzi la patruzeci de zile să-ţi aducă această hrană în toate zilele vieţii tale”. Preacurata Născătoare de Dumnezeu i-a mai arătat
Sfântului Petru şi mâna, zicându-i: „Din acest fel de hrană ţi se va aduce ţie de înger în toate cele patruzeci de zile”. Aceasta grăind Stăpâna şi pace dându-i lui, s-a dus de la dânsul; iar Petru, căzând la
pământ, s-a închinat şi a sărutat acel loc unde stătuseră picioarele Născătoarei de Dumnezeu şi ale Sfântului Nicolae.
Iar a doua zi, după cuvântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a venit îngerul lui Dumnezeu şi i-a adus hrană cerească şi, dându-i-o lui, s-a dus; iar el, mulţumind lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii lui
Dumnezeu, a gustat din acea mană, care i se adusese din mâini îngereşti şi atât s-a întărit cu dânsa, încât putea să trăiască fără hrană până la patruzeci de zile. Iar după ce s-au sfârşit cele patruzeci de zile, îngerul
îi aducea mană şi Sfântul Petru se întărea cu ea încă alte patruzeci de zile.
Astfel s-a liniştit singur în post şi rugăciuni cincizeci şi trei de ani. Şi au pierit ispitele diavoleşti, cele ce la început i se făceau lui adesea. Nălucirile, înfiorările şi toate meşteşugirile diavoleşti au fost gonite departe de la dânsul cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Şi în atâţia ani cuviosul n-a văzut faţă omenească, nici nu avea vreo haină de acoperit goliciunea trupească, nici altceva de trebuinţă firii omeneşti nu avea, ci numai cerul acoperământ şi pământul pat; deci în vremea verii se ardea de căldura soarelui şi iarna degera de frig. Toate acestea le răbda pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru răsplătirea ce va să fie. Iar când Domnul a voit să arate pe robul său oamenilor, a rânduit cu purtarea sa de grijă un lucru ca acesta: Un oarecare vânător, luându-şi arcul şi tolba, a plecat ca să vâneze fiare prin muntele acela. Şi trecând prin multe locuri cu surpături, văi adânci şi dealuri dese, a ajuns în locul unde Cuviosul Petru petrecea viaţa asemenea cu îngerii.
Şi când vânătorul s-a apropiat de locul acela, a văzut ieşind din dumbravă un ţap mare care, jucându-se, mergea de departe înaintea vânătorului. Deci vânătorul, văzând acel ţap ales, a alergat după el toată ziua,
căutând să-l săgeteze pe el. Iar ţapul, povăţuit fiind de dumnezeiasca voie, a venit deasupra peşterii cuviosului şi a stat, iar vânătorul, căutând cum l-ar putea vâna pe el, a văzut stând lângă ţap, de partea dreaptă, un bărbat cu barbă deasă, având perii capului până la coapsă, cu trupul gol şi cu perii crescuţi ca la o fiară. Pe acesta văzându-1 vânătorul, s-a înspăimântat foarte tare şi s-a pornit înapoi să fugă. Iar Sfântul Petru, văzându-1 pe el fugind, a strigat către dânsul cu glas mare, zicând: „De ce te temi, frate, şi pentru ce fugi de mine? Căci eu sunt om ca şi tine, iar nu nălucire diavolească cum ai socotit! Deci întoarce-te şi vino la mine şi-ţi voi spune toate cele despre mine, că pentru aceasta te-a trimis pe tine Domnul aici”.
Atunci vânătorul, auzind glasul acela, s-a întors din fugă şi a venit, cutremurându-se, la cuviosul părinte care îl chema pe el. Iar sfântul, poruncindu-i lui să nu se teamă, l-a cuprins şi l-a sărutat pe el întru
Domnul şi, şezând cu dânsul, a început a vorbi, spunându-i lui cu de-amănuntul toate cele despre el: cum a fost voievod şi a fost prins în război, cum a fost dus în cetatea Samara şi ţinut în lanţuri, cum a fost scos
din legături prin arătarea Sfântului Nicolae şi a Sfântului Simeon, primitorul de Dumnezeu, şi cum a fost dus la Roma; iar de acolo cum s-a întors şi cu ce chip s-a sălăşluit în muntele acela. I-a mai spus şi cum să
luptat cu diavolii, cu ce se hrănea, câţi ani a vieţuit şi, în scurt să zicem, a spus toată viaţa lui acelui vânător.
Şi s-a minunat acel vânător, auzind cele grăite lui de către sfânt, şi s-a înspăimântat şi s-a umilit, zicând: „Acum am cunoscut că m-a cercetat pe mine Domnul cu darul Său şi te-a arătat mie nevrednicului, pe
ţine, o, părinte, plăcutul Său cel ascuns. Deci şi eu voi petrece cu tine de acum înainte, robule al lui Dumnezeu!” Iar cuviosul i-a grăit: „Nu va fi aşa, fiule, ci mai întâi să mergi la casa ta şi te ispiteşte pe tine singur, de vei putea să suferi nevoinţele cele pustniceşti. însă să te ispiteşti pe tine astfel: înfrânează-te de carne, de vin, de brânză şi de unt, iar mai înainte de toate înfrânează-te de femeia ta. Partea moştenirii tale
să o împărţi săracilor, să te sileşti la post şi la rugăciuni şi să iei aminte la tine însuţi cu suflet umilit. Aşa să petreci tot anul acesta şi, după săvârşirea anului, să vii iar la mine şi ceea ce va fi plăcut lui Dumnezeu,
aceea ţi se va porunci”.
Aceasta zicându-i sfântul şi dând vânătorului binecuvântare şi rugăciune, ca o logodire, l-a trimis la locul său şi cel din urmă cuvânt i-a spus aceasta: „Mergi, fiule, cu pace, iar taina cea arătată ţie să o păzeşti,
nespunând-o la nimeni; căci comoara cea descoperită se fură”. Iar vânătorul, închinându-se sfântului, s-a dus slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a vedea în trup pe un plăcut al lui Dumnezeu
atât de mare, şi a vorbi cu el. Deci, mergând acasă, a făcut toate cele ce i se porunciseră de Sfântul Petru. Şi sfârşindu-se anul acela, vânătorul a luat cu sine doi călugări şi pe fratele său şi a mers în corăbioară
până la malul acela, în dreptul căruia era petrecerea Sfântului Petru în pustie. Deci, sosind în acel loc, au ieşit la mal şi au mers drept prin pustia muntelui. Şi ajungând ei la peştera aceea, unde locuia plăcutul lui
Dumnezeu, vânătorul, pornindu-se cu cea mai fierbinte dragoste, a apucat înainte de toţi şi a alergat la peşteră. Şi acolo a găsit pe cuviosul părinte zăcând mort la pământ, având mâinile strânse pe piept în
chipul crucii, cu ochii închişi frumos şi celelalte părţi ale trupului îngrijite cu cinste. Aceasta văzând-o vânătorul, s-a înspăimântat şi, căzând înaintea trupului cuviosului, se tânguia cu plângere mare. Apoi l-au
ajuns şi cei ce-i urmau lui. Şi văzând pe un mort cinstit ca acela şi pe prietenul lor plângând deasupra lui, l-au întrebat: „Cine este acesta ce s-a aflat mort şi pentru ce plângi aşa de amar pentru el?” Iar vânătorul,
plângând şi tânguindu-se, a început a le spune cu de-a-mănuntul toată viaţa Cuviosului Petru, precum singur o auzise din gura lui, anul trecut.
Iar aceia, auzind de lucrurile cele de mirare ce li s-au spus, s-au umilit în inimile lor şi au plâns cu amar că nu s-au învrednicit să vadă între cei vii, nici să audă cuvintele celui atât de mare rob al lui Dumnezeu.
Iar fratele acelui vânător, fiind cuprins de duh necurat, când s-a atins de moaştele sfântului, îndată a câştigat tămăduire; pentru că diavolul, trântindu-l la pământ, a strigat cu glas mare, zicând: „O, Petre, au
nu-ţi ajunge că m-ai izgonit din peştera mea? Acum mă izgoneşti şi din această locuinţă?” Aceasta zicând, a ieşit din gura omului ca un fum, şi a zăcut omul acela ca un mort, apoi, după puţină vreme, s-a sculat
sănătos şi a zis către fratele său: „îţi mulţumesc, stăpânul meu frate, că m-ai adus aici la bine!” Şi iarăşi căzând cu mulţumire la moaştele cuviosului, le-a sărutat cu bucurie.
După aceasta, toţi împreună, luând cinstitele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu, le-au adus la mal şi, punându-le în corăbioară lor, le-au dus într-un sat vestit, care era sub stăpânirea Macedoniei. Acolo,
dându-se multe tămăduiri de la moaştele sfântului, episcopul cetăţii a auzit şi, mergând cu tot clerul său, a luat acele moaşte dătătoare de tămăduiri ale Cuviosului Petru şi le-a dus cu cinste la episcopia sa. Şi
punându-le într-o raclă de mare preţ, şi cântând trei zile şi trei nopţi laudă lui Dumnezeu cu tot poporul, le-a îngropat în biserică, întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, a lui
Dumnezeu, Cel slăvit de toată făptura, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iunie