Cuviosul Teodosie cel Nou, Tămăduitorul de boli (7 august)

 (Scrisă de sfinţitul Nicolae Malax, protopopul cetăţii Naupliei. Tradusă din limba greacă.)

Acest de trei ori fericit părinte al nostru Teodosie a avut ca patrie Atena cea vestită, fiind născut din părinţi de neam bun şi cinstitori de Dumnezeu. El a fost crescut de dânşii în învăţătura şi frica Domnului, şi a fost dat la şcoală ca să înveţe Sfinţitele Scripturi, pe care în puţină vreme le-a învăţat, fiind isteţ la minte. Fericitul avea şi multă evlavie către cele dumnezeieşti şi alerga cu osârdie la sfintele slujbe ale bisericii, unde, ascultând nevoinţele sfinţilor, se minuna de sârguinţa şi de răbdarea lor sufletească. Iar unde găsea vieţile cuvioşilor, le citea cu multă luare aminte şi dorea să urmeze acelora în nevoinţe şi să împlinească şi el faptele lor cele bune.
Aceasta s-a şi făcut, căci trecând puţină vreme, părinţii au plătit datoria cea de obşte, iar fericitul Teodosie, aflând vreme bună ca să-şi împlinească dorinţa, fără întârziere a împărţit săracilor toate averile sale rămase de la părinţii săi şi, lepădându-se de lume şi de cele din lume, a fugit din patria sa şi s-a dus la un bărbat îmbunătăţit şi duhovnicesc. Şi iscusindu-se de la el în nevoinţele sihăstreşti, a luat chipul îngeresc al monahilor şi s-a dat cu totul la nevoinţele pustniceşti. Şi atât a sporit el în petrecerea cea după Hristos, încât în puţină vreme s-a aprins dumnezeiescul dor în inima sa şi a dorit să se liniştească în singurătate, ca să vorbească singur, prin rugăciunea minţii, cu Dumnezeu. Pentru aceasta, călătorind şi mutându-se din loc în loc, căutându-şi loc liniştit, a ajuns la Moreea şi a rămas acolo.
Şi îndată acel bun lucrător a adăugat osteneli peste osteneli şi nevoinţe peste nevoinţe, petrecând viaţă mai nematerialnică şi fără de trup. El petrecea în înfrânare cuprinzătoare, în postire întinsă, în privegheri de toată noaptea, plecări de genunchi, culcări pe pământul gol, neslăbirea în rugăciuni, la care stătea neclintit ca un stâlp, plânsul cel duhovnicesc şi necurmat, neagoniseala cea mai presus de om, smerenia cea făcătoare de înălţare, blândeţea, curăţia sufletului şi a trupului, credinţa cea neabătută, nădejdea cea tare şi dragostea, care este coroana faptelor bune. El era străin de această lume, fiind cu totul om ceresc şi înger pământesc.
Pentru aceasta s-a învrednicit a avea şi o dumnezeiască vedenie, căci într-o noapte i s-a arătat dumnezeiescul Inaintemergător şi Botezător Ioan şi, sărutându-l pe dânsul, l-a îmbărbătat întru nevoinţele cele duhovniceşti şi i-a zis să zidească o biserică în numele lui, făgăduind că îi va fi ajutor în toate şi împreună călător în toată viaţa. Iar cuviosul, simţindu-se cu totul plin de bucurie duhovnicească, a proslăvit pe Dumnezeu din tot sufletul şi a mulţumit Sfântului Ioan Botezătorul. Deci a luat mare îndrăzneală către nevoinţa pustniciei, care îi stătea înainte, şi a început lucrul, şi, cu ajutorul dumnezeiesc, a zidit sfânta mănăstire în numele cinstitului Mergător Inainte, care se păzeşte până în ziua de astăzi, şi cu darul lui Dumnezeu, în locul acela se miroase bună mireasmă duhovnicească, făcându-se pricinuitor de umilinţă acelora care se duc la dânsul cu credinţă.
Şi după ce a făcut şi a alcătuit loc de nevoinţa pustnicească, a ridicat război, nu împotriva sângelui şi a trupului, adică împotriva oamenilor asemenea pătimaşi, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva ţiitorilor de lume ai întunericului veacului acesta, după cum zice dumnezeiescul Pavel, adică împotriva răilor şi viclenilor diavoli. Şi deşi eu nu lungesc cuvântul pentru a nu obosi pe cititori, cu toate acestea este cu înlesnire fiecăruia să cunoască ce fel de nevoinţe şi războaie a avut prea viteazul Teodosie, cu nişte vrăjmaşi ca aceia, răi şi înfricoşaţi, şi cu câtă rea pătimire şi aspră petrecere se chinuia pe sine în toată viaţa, ca să supună pe cel mai rău celui mai bun, adică pe trup sufletului şi ca să robească trupul duhului. Şi, într-adevăr, nu a lăsat scopul său, ci, cu dumnezeiescul dar, a biruit pe diavoli şi şi-a supus trupul duhului. Şi făcându-se el cu totul duhovnicesc şi cu totul dumnezeiesc, s-a învrednicit a lua cu prisosinţă dar de la marele dăruitor Dumnezeu şi arvuna bunătăţilor celor ce vor să fie şi dar de a face minuni şi tamaduiri, de unde a luat şi numirea de facator de minuni şi tamaduitor.
Deci petrecerea lui cea îmbunătăţită s-a auzit în toate părţile acelea şi vestea minunilor sale a străbătut pretutindenea, fiindcă şi Dumnezeu voia să arate pe robul Său tuturor şi să-l preamărească, precum zice Insuşi: Viu sunt eu, că pe cei ce Mă slăvesc, îi voi preamări.
Şi cu cât sfântul fugea de lume şi de slava ei, cu atât mai mult îl arăta Dumnezeu minunat, cinstit şi vrednic de evlavie; pentru că din toate părţile acelea alergau la dânsul cei ce erau chinuiţi de multe feluri de boli, şi degrabă primeau tămăduire. Iar unii din cei ce se vindecau, auzind de la cuviosul şi sfătuire duhovnicească, care le tămăduia bolile sufletelor lor, adică păcatele, din care se întâmplă de multe ori şi cele ale trupului, se îngrijeau să-şi tămăduiască şi bolile sufletelor lor. Deci, luându-şi îndoită vindecare, a sufletului şi a trupului, mulţumeau lui Dumnezeu foarte; iar când se întorceau la casele lor, propovăduiau luminat dumnezeiescul dar şi îndrăzneala ce o avea sfântul către Dumnezeu. Iar alţii dintre ei, fiind îndemnaţi de sfătuirile sfântului, împreună cu boala cea trupească, îşi lepădau şi dulcea împătimire a trupului şi, lepădând lumea şi cele din lume, se făceau monahi şi, având petrecerea cuviosului ca întâi chip şi pildă, umblau cu sârguinţă pe calea cea îngustă şi necăjită, ascultând şi supunându-se sfaturilor lui celor folositoare de suflet şi urmând faptelor lui celor bune şi dumnezeieşti. Deci, cu acest fel de chip, prin povăţuirea sfântului, s-a alcătuit acolo, cu darul lui Hristos, staul de oi cuvântătoare.
Dar începătorul răutăţii şi pizmaşul diavol, vrăjmaşul mântuirii noastre, nesuferind să vadă nişte fapte bune ca acestea, a luat oarecare oameni făţarnici, unelte ale răutăţii lui, care se arătau cu chipul că sunt cucernici şi cu bună socoteală, însă cu fapta erau pizmuitori şi cu obiceiuri rele. Deci i-a plecat pe aceia şi s-au dus la arhiereul Arghilor, care era preasfmţitul Petru, purtătorul de semne care se prăznuieşte la 3 mai. Ei au pârât înaintea lui pe Cuviosul Teodosie, că este vrăjitor şi că amăgeşte pe oameni cu vrăjitoriile lui, ca să-l aibă în evlavie, şi astfel se face multora pricinuitor de pierzare.
Iar arhiereul, auzind acestea şi altele asemenea despre Cuviosul Teodosie şi răpindu-se ca un om de cuvintele cele amăgitoare ale pizmaşilor acelora, a hotărât să-l izgonească din eparhia sa. Dar primind scrisoare în vremea aceea de la patriarhul Constantino-polului, prin care îl chema să se ducă acolo degrab, că avea să facă sinod pentru o pricină bisericească oarecare, a fost împiedicată atunci izgonirea cuviosului, prin pronia dumnezeiască, fiindcă Sfântul Petru a plecat îndată la Constantinopol; însă era hotărât, ca îndată ce se va întoarce la eparhia sa, să-l izgonească pe Cuviosul Teodosie. Dar Dumnezeu, precum l-a împiedicat atunci prin scrisoarea patriarhului, tot astfel şi mai pe urmă, printr-o dumnezeiască vedenie, nu numai că a împiedicat pe Sfântul Petru de la izgonirea cuviosului, dar a făcut a se arăta mai bine şi mai luminat fapta bună şi îndrăzneala robului Său Teodosie către Dânsul, ca astfel să se slăvească mai mult.
Deci fericitul Petru, ducându-se la Constantinopol şi judecând acea pricină bisericească împreună cu patriarhul şi cu sfinţitul sinod, când se gătea să se întoarcă la eparhia sa, i s-a arătat în vedenie Cuviosul Teodosie şi i-a zis: „Stăpâne, pentru ce te-ai pornit împotriva mea cu nedreptate şi voieşti să mă surghiuneşti din eparhia ta pe mine, care nu ţi-am făcut nici un rău, nici prea sfinţiei tale, nici altcuiva? Dar să ştii, că dacă mă vei surghiuni din eparhia ta, nu-mi vei face nici un rău; ci prea sfinţia ta vei cădea în prihănirea păcatului şi pricinuitorilor unei vrăjmăşii ca aceasta le vei pricinui pierzare; iar celor ce se mântuiesc cu darul lui Dumnezeu, mare vătămare. Pentru aceea, încetează de la o fărădelege ca aceasta, fiindcă acei cumpliţi clevetitori, pornindu-se cu zavistie, ţi-au spus despre mine pâra aceea mincinoasă. Tu însă să nu te porneşti cu nedreptate asupra mea, căci şi eu sunt rob al Domnului nostru Iisus Hristos şi Lui Insuşi îi slujesc din copilărie, având toată nădejdea mântuirii mele spre Dânsul. Deci dacă vei înceta de aici înainte cu această pornire fără rânduială, va fi bine, iar dacă nu vei înceta, Domnul mă va răzbuna”. Iar arhiereul, auzind acestea, l-a întrebat: „Cine eşti tu care te sfădeşti în acest chip cu mine?” Acela i-a răspuns: „Eu sunt Teodosie, robul lui Hristos, care nemernicesc în hotarele eparhiei tale”.
Deci deşteptându-se înfricoşat fericitul Petru şi socotind cele ce văzuse în vedenia sa, s-a căit de hotărârea ce luase, ca să izgonească pe cuviosul. Şi în vremea când socotea acestea, a venit la dânsul o slugă a patriarhului şi l-a chemat să meargă la el, pentru că în ceasul când dumnezeiescul Petru a văzut în vedenia sa acestea, Cuviosul Teodosie s-a arătat şi patriarhului, tot în vedenie, şi i-a descoperit toată pricina, zicându-i: „Să spui lui Petru să nu se pornească cu nedreptate împotriva mea, ca să nu întărâte pe Dumnezeu şi astfel să se facă pricinuitor de vătămare la mulţi creştini”. Şi întrebându-l patriarhul cine este, el a răspuns că este Teodosie, robul lui Hristos, care se află în hotarele eparhiei Arghilor. Deci deşteptându-se patriarhul, a chemat îndată pe Petru. Iar acela venind, patriarhul l-a întrebat dacă se află în eparhia lui cineva cu numele Teodosie, şi dacă i-a făcut aceluia vreo supărare. Iar Petru i-a răspuns: „Aşa, preasfin-tite stăpâne, în eparhia mea este robul lui Dumnezeu Teodosie”. Şi după aceea i-a povestit cu de- amănuntul toată pricina, spunându-i încă şi cele ce văzuse în vedenia sa cu puţin mai înainte. Atunci şi patriarhul i-a arătat lui Petru acelea ce le-a văzut şi el in vedenia sa. Astfel s-au încredinţat amândoi pe deplin că Sfântul Teodosie are mare îndrăzneală către Dumnezeu şi au slăvit pe Dumnezeu, Care măreşte după vrednicie pe cei care îl slăvesc. Apoi patriarhul a zis către Sfântul Petru, ca la întoarcerea în eparhia lui să ducă din partea sa cu evlavie binecuvântare sfântului şi să-i spună să se roage la Dumnezeu pentru dânsul. Iar în ziua în care fericitul Petru voia să se ducă din Constantinopol, patriarhul i-a zis iarăşi aceleaşi cuvinte.
Drept aceea, Sfântul Petru mergând în Moreea, n-a voit să se ducă în altă parte, mai înainte de a se duce la Cuviosul Teodosie, ca să împlinească porunca patriarhului şi să ceară iertare de la sfântul, pentru surghiunia pe care cugetase să i-o facă. Iar sfântul, cunoscând mai înainte venirea arhiereului – pentru că se învrednicise să ia de la Dumnezeu şi darul mai înainte-vederii, pe lângă celelalte – a pus în culionul său cărbuni aprinşi, a luat tămâie în mâini şi a ieşit spre întâmpinarea arhiereului. Şi apropiindu-se de dânsul, a pus tămâia pe cărbuni şi a ieşit bună mireasmă negrăită. Dar, o, minune! Culionul nu s-a ars nicidecum, şi astfel tămâia cu dânsul pe arhiereu, care, văzând acea preaslăvită minune şi minunându-se, a priceput că este cuviosul. Deci, dându-se jos de pe cal, a alergat spre sărutarea cuviosului, care, lăsând culionul din mâini, a căzut la arhiereul lui Dumnezeu şi l-a primit cu evlavie. Atunci Sfântul Petru, slăvind pe Dumnezeu, cerea iertare de la cuvios pentru cele mai dinainte şi, aducându-i binecuvântare din partea patriarhului, i-a spus cele ce-i poruncise. Iar cuviosul, răspunzându-i cu smerită cugetare, prin cuvânt, prin chip şi prin faptă, a aprins mai mult dragostea arhiereului cea după Dumnezeu către dânsul. Pentru aceea, fără întârziere l-a hirotonit diacon şi apoi preot, deşi cuviosul, pentru cugetarea sa desăvârşit smerită, se lepăda cu cucernicie de hirotonie. De atunci înainte acel înţelept arhiereu avea pe Cuviosul Teodosie îndreptător şi pildă de faptă bună, lui şi urmaşilor lui, căci a cunoscut cu lucrul că ochii sunt mai credincioşi decât auzul.
Dar, fiindcă şi vestea sfântului a alergat mai mult în lume şi pentru că aceia care se tămăduiau de multe feluri de neputinţe propo-văduiau pretutindeni tămăduirile, şi pentru că însuşi Sfântul Petru şi chiar patriarhul a toată lumea binevesteau sfinţenia cuviosului şi îndrăzneala lui către Dumnezeu, de aceea nu era vreun bolnav care să nu-l cheme spre ajutor cu credinţă şi să nu ia grabnică tămăduire, încât cuviosul s-a făcut arătat şi dorit tuturor. Pentru aceea, arătân-du-se tuturor gata ajutător la bolile şi nevoile lor, le-a pricinuit şi mântuire sufletească.
Şi ajungând Sfântul Teodosie la adânci bătrâneţi, se cădea şi lui ca oricărui om să plătească datoria cea de obşte şi să dobândească răsplătirea pentru sudorile şi nevoinţele lui cele multe. Deci, mai înainte de sfârşitul său cu trei zile, Dumnezeu i-a descoperit mutarea lui. Pentru aceea, chemând pe ucenicii lui, le-a dat multe sfaturi pentru petrecerea cea după Dumnezeu şi, spunându-le despre moartea sa, i-a mângâiat mult pentru despărţirea sa, zicându-le că va fi totdeauna unit duhovniceşte cu dânşii. Iar aceia plângeau şi se tânguiau foarte de lipsirea petrecerii lui îngereşti împreună cu ei. Iar după ce a sosit a treia zi, i-a sărutat pe toţi şi, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu, şi-a înălţat mâinile către cer şi a zis: „Doamne, în mâinile Tale îmi pun sufletul meu!” Astfel şi-a dat fericitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, în a şaptea zi a lunii august.
Şi aflând Sfântul Petru de moartea Cuviosului Teodosie, a alergat împreună cu toţi clericii şi cu mulţime multă de popor şi gătind toate cele trebuincioase pentru îngropare, a îngropat cu evlavie moaştele lui cele de trei ori cuvioase, puţin mai la o parte de biserica cinstitului Mergător înainte. Şi câţi bolnavi alergau cu evlavie la mormântul sfântului şi îl chemau cu credinţă spre ajutor, plecându-se peste mormântul lui, aceia se sculau sănătoşi, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind sfântului. Pentru aceea au şi zidit acolo o dumnezeiască biserică în numele lui şi de atunci până astăzi, acea dumnezeiască biserică este totdeauna râu de minuni şi de tămăduiri, din care vom povesti una sau două din cele multe, spre veselia duhovnicească a iubitorilor de fapte bune.
In părţile dimprejurul Argului era un agarean, numindu-se voievod după limba lor. Acela în vremea verii înconjura împreună cu gramaticii lui toate ţarinile cele semănate, le zeciuia şi le scria. Deci, venind într-un loc care se numea Zalevi şi făcând şi acolo cele rânduite, a sosit ceasul prânzului. Şi fiindcă acolo nu era loc potrivit să mănânce şi să se odihnească cu oamenii lui şi văzând de departe biserica Cuviosului Teodosie, a zis către gramaticii lui, care erau creştini: „Să mergem la biserica voastră să mâncăm acolo şi să ne odihnim până va trece arşiţa; iar după prânz vom veni iarăşi la lucrul nostru”.
Deci mergând ei acolo şi intrând în biserică, au pus masa şi au început să mănânce. Iar agareanul văzând o candelă frumoasă, care era atârnată înaintea icoanei sfântului, i-a plăcut foarte mult şi a zis către sluga lui: „Ia sticla aceea, spal-o bine şi dă-mi-o să beau vin cu dânsa”. Dar unul din gramaticii lui, anume Gavras, fiind iubitor de Dumnezeu şi având mare evlavie către sfântul, pornindu-se din râvnă dumnezeiască, a zis către el: „Să nu iei nimic din lucrurile sfântului, ca să nu ne afle vreun rău”. Iar agareanul a zis: „Dar ce poate să-mi facă un călugăr mort mie, care sunt viu şi stăpânitor?” Dar Gavras i se împotrivea mai mult, ca să n-o ia. Iar agareanul îndreptăţindu-se că are stăpânire s-o ia, Gavras s-a sculat de la masă şi i-a zis: „Dacă ai gândul să o iei, dă-mi voie să mă duc acasă şi atunci fă ce voieşti; pentru că sunt încredinţat că sfântul nu ne va lăsa să ne ducem acasă cu pace”. Deci văzând agareanul că Gavras ţine cu atâta fierbinţeală la candela sfântului, a zis slugii sale ca şi în batjocură: „Las-o dar, ca să nu smintim pe gramaticul nostru”. Insă când a vrut să plece de acolo, a zis într-ascuns slugii sale: „Ia sticla aceea, fără a te vedea cineva şi s-o duci la casa mea”.
Şi sluga lui a făcut după cum i s-a poruncit. Iar seara, ducân-du-se agareanul la casa lui, a cinat şi s-a culcat să doarmă. Şi a văzut pe acela căruia îi zicea călugăr mort, adică pe Cuviosul Teodosie, că stătea viu, strălucit şi înfricoşat asupra lui. Şi ţinea în mâna lui toiag, pe care, punându-l în pieptul lui, îl îmboldea şi îi zicea: „Cum ţi se pare ţie? Ai luat lucrul mortului sau al viului? Iată, am venit eu ca să-ţi arăt ţie cine eşti tu şi puterea ta şi care sunt robii Hristosului meu, care şi după ce mor, sunt vii cu darul lui Iisus Hristos. Şi ei pot să te omoare jalnic pe tine, care socoteşti că eşti viu, însă eşti mort cu sufletul”. Acestea zicându-le către bărbatul acela, l-a strâns de gât şi îndată i s-au umflat ochii, faţa i s-a înnegrit, limba i-a atârnat în jos şi a scos glasuri sălbatice şi neobişnuite, ca un porc ce se înjunghie.
Şi auzind oamenii casei lui glasurile, au alergat îndată acolo unde dormea, şi, văzându-l pe el că zăcea în aşa stare jalnică, l-au întrebat: „Ce ai? Ce ai pătimit?” Dar acela nu putea să le vorbească altceva, decât numai striga cu putere: „Gavras! Gavras!” Şi alergând slugile, l-au chemat pe Gavras. Şi mergând la el Gavras, l-a întrebat: „Ce ai pătimit?” Atunci acela, abia venindu-şi în fire, a răspuns: „Am luat candela monahului şi a venit cu toiagul său să mă omoare; deci ia un vas plin cu untdelemn, lumânări şi sticla aceea, şi du-te mai degrabă la el şi roagă-l să nu mai vină aici, nici să se mânie pe mine, că de aici înainte voi ajuta totdeauna biserica lui”. Iar Gavras a zis: „Nu ţi-am spus eu să nu o iei, ca să nu ni se întâmple vreun rău? De ce ai luat-o? Iată, acum te primejduieşti din acea pricină”.
Acela i-a zis: „Rău am făcut! M-am învăţat din ceea ce am pătimit, iar acum te rog, ia ceea ce ţi-am zis şi însoţitori şi du-te degrabă”. Gavras a zis: „Cum să mă duc acum, că este noapte? Numai la ziuă mă voi duce”. Atunci agareanul s-a tulburat cu totul şi striga: „Vai mie! Intr-această noapte are să vină să mă omoare; numaidecât să te duci, pentru că eu ştiu ce am pătimit”. Deci acela, văzând frica peste măsură care îl cuprinsese pe barbar, a luat untdelemn, lumânări şi candela şi ducându-se în ceasul acela, le-a pus în biserica cuviosului. Astfel s-a izbăvit păgânul acela de frică şi de primejdie şi de atunci, de departe văzând acea biserică, făcea spre dânsa chipul închinăciunii şi fugea.
Un oarecare bărbat, arnăut cu neamul, pătimind rău de boala udului şi neputând să-şi verse udul multe zile, i s-a umflat mădularul şi avea dureri grele. Şi folosind el fel de fel de doctorii, n-a luat nici un folos; ci pe cât trecea vremea, pe atât simţea dureri mai cumplite. De aceea a alergat şi el la biserica sfântului şi, petrecând acolo trei zile şi trei nopţi, se ruga cuviosului cu lacrimi fierbinţi ca să-l tămăduiască. Şi într-a treia noapte i s-a arătat lui în vedenie făcătorul de minuni Teodosie şi punând toiagul său pe rană, a zis către dânsul: „Ieşi degrabă afară din biserica mea ca să-ţi verşi udul tău”. Şi deş-teptându-se bolnavul cutremurat, a ieşit alergând afară din biserică; şi a stat mult timp vărsându-şi udul său. Astfel s-a dezumflat, iar durerile au încetat şi s-a dus la casa sa sănătos şi mulţumind sfântului.
Altădată, unul din cei mari care se trăgea din părţile Apusului, s-a îmbolnăvit la picioare de o boală fără de leac. Şi petrecând el nemişcat multă vreme, s-a dus la biserica sfântului şi, chemându-l pe el cu credinţă, a luat degrabă tămăduire. Apoi, întorcându-se pe picioarele sale la casa sa, a făcut două picioare de argint tot atât de lungi ca ale sale la care s-a tămăduit, şi le-a dăruit bisericii cuviosului spre mulţumire şi spre de-a pururea aducerea aminte de minunea aceea.
Acestea şi altele nenumărate şi preaslăvite minuni a lucrat şi lucrează cu dumnezeiescul dar, minunatul şi marele Teodosie, pentru care după cuviinţă s-a numit de către toţi credincioşii tămăduitor şi făcător de minuni, întru slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu al tuturor, Căruia I se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Vieţile Sfinţilor, august