De fiecare dată când ierți îți faci un cadou

În ziua prăznuirii Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia, pașii mei și ai multor credincioși, s-au îndreptat spre Biserica cu Hramul: ,,Sfinţii Voievozi’’ din Săvinești, județul Neamt, unde s-a săvârșit Taina Sfântului Maslu de către Preotul paroh Petru Munteanu și Preotul Ioan Măriuța, fiu al satului, paroh al Parohiei Ortodoxe Române din Brezonic, împlinindu-se astfel învățătura Sfântului Apostol Iacov: ,,De este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui”.Au venit, așadar, mulți credincioși, de mai aproape sau mai de departe de Săvinești, ca să lase la picioarele Mântuitorului Hristos greutățile și problemele proprii sau ale celor dragi lor. Au venit cu credința că Mântuitorul cu iubirea și milostivirea Lui infinită le va ușura poverile ce apasă uneori ca plumbul pe umerii lor, că le va liniști inima tulburată de griji de tot felul, că le va elibera sufletul din întunericul păcatelor și îi va vindeca de neputințele și bolile trupești și sufletești. Au venit la întâlnirea cu Hristos, au venit să-și ostoiască dorul de Dumnezeu, dorul de a-şi simţi inima invadată de iubirea Sa, De Harul Duhului Sfânt. Au venit să-și potolească setea de iubire de la izvorul bucuriei sfinte, de la izvorul luminii celei adevărate, de la izvorul de viaţă dătător, de la izvorul cu apă vie a credinţei autentice.

Alții au venit să lase și în poala Maicii Domnului – rugătoare fierbinte către Mântuitorul Iisus Hristos, mijlocitoarea, apărătoarea și ajutătoarea noastră, neliniștile, greutățile, durerile lor. S-au închinat cu iubire și evlavie la icoana Măicuței Sfinte, icoană de o frumusețe deosebită, înconjurată mereu de minunate flori cu petale de iubire și recunoștință. Au cerut cu credință puternică și neîndoielnică, Mamei lor cerești, să îi acopere cu Sfânt Acoperământul Său și să îi ocrotească de toată ispita și primejdia.

Credincioșii ce au pășit pragul Bisericii ocrotite de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil cu aripi de lumină și iubire, le-au mulțumit acestora pentru infinita iubire și grijă față de ei, pentru ajutorul primit în furtunile învolburate ale vieții. Au mulțumit cu iubire și recunoștință îngerilor – păzitorii, mesagerii, călăuzele, vestitorii, îndeptătorii, mângâietorii, luminătorii, povățuitorii, apărătorii, ocrotitorii și ajutătorii lor pe drumul mântuirii, pe drumul spre Acasă. Au mulțumit îngerilor, fiindcă le-au înmulțit în ogorul inimii sămânța credinței care rodește bogat, spre folosul lor și al aproapelui și le luminează calea vieții cu lumina Sfintei Evanghelii, descoperindu-le tainele adevăratei și dreptei credințe.

Și cu toții, au mulțumit Bunului Dumnezeu, fiindcă au fost ajutați să fie prezenți la Taina Sfântului Maslu și să se hrănească duhovnicește cu cuvântul de folos al părintelui paroh Petru Munteanu, părinte blând și smerit, care îi îndeamnă pe credincioșii ce vin din alte parohii să cerceteze mai mult Biserica la ei acasă, în satul sau orașul lor, ca să se bucure și preoții de acolo, că biserica e plină de credincioși care au venit la întâlnirea cu Hristos. Poate unii îi vor asculta îndemnul, dar sunt unii, care oricât vor încerca să nu mai vină la Biserica cu Hramul: ,,Sfinții Voievozi’’ din Săvinești, nu vor putea, fiindcă mereu un dor îi cheamă, fiindcă mereu vor tânji după comuniunea, liniștea, pacea, bucuria sfântă ce le inundă sufletul când pășesc în spațiul acestui sfânt lăcaș, fiindcă aici simt că se întâlnesc mai mult ca în oricare alt loc cu Mântuitorul Hristos. De ce se întâmplă așa? Unii pot răspunde cu ușurință la această întrebare în cuvinte, alții lasă sentimentele și emoțile lor să vorbească….

Și ce mărgăritare duhovnicești au primit în dar cei ce au ascultat cuvântul de folos rostit de părintele Munteanu la finalul Sfântului Maslu? O mulțime de mărgăritare prețioase, care să le îmbogățească spiritual, sufletul, mărgăritare duhovnicești cu care s-a adăpat și hrănit și sufletul meu împietrit, murdărit de păcate și sărac în iubire și virtuți. Și cum atunci când primesc în dar mărgăritare duhovnicești de la părintele Munteanu, nu mai sunt zgârcită și egoistă și mă molipsesc de bucuria comuniunii și dăruirii, vă voi dărui și dumneavoastră, tuturor celor ce veți citi aceste rânduri, câteva sfaturi și îndemnuri frumoase ale părintelui, pe care îl rog să mă ierte dacă nu am reușit să transmit corect mesajul duhovnicesc al Sfinției sale.

Postul este starea regăsirii de sine. Postul autentic ne ajută să înaintăm spre adâncul sufletului nostru și să deprindem lecția cunoașterii de sine. Adevăratul post ne ajută să ne cercetăm viața noastră, și nu pe-a altora, ne ajută să vedem câte lucruri avem de îndreptat în comportamentul nostru, ne ajută să conştientizăm că suntem orbi spiritual, că ne numim creştini, dar ducem viaţă de păgâni și să ne vedem starea de căldicie, nimicnicia, păcătoșenia. Postul autentic ne ajută să conştientizăm că avem nevoie să ştim ce vrem de la viaţa noastră, încotro mergem şi unde vrem să ajungem, fiindcă altfel păşim hahotic şi orbecăind prin existenţă şi ajungem la un moment dat să ne simţim inutili, nemulţumiti de noi şi lipsiţi parcă de sens. Ne ajută să ne întrebăm: Cine suntem noi cu adevărat? Care ne sunt principiile și valorile după care ne ghidăm în viață? Ce vrem cu adevărat? Unde vrem să ajungem? Cine vrem să fim? Cum vrem să ne trăim viata? Știm la ce să spunem “Da” şi la ce să spunem“Nu”?  Ce înseamnă a te cunoaşte pe sine? Avem noi credinţă cu adevărat sau avem mai mult o părere că suntem credincioşi? În ce constă credinţa noastră ? Cum ne arătăm noi credinţa noastră? Vrem să ne mântuim? Ce trebuie să facem ca să ne mântuim? Credem noi în Fiul Lui Dumnezeu? Suntem următorii Lui, nu cu cuvântul, ci cu fapta, cu viaţa, cu gândurile, cu simţirile, cu ceea ce suntem noi?

Regăsirea lăuntrică e rodul unei vieţi trăite cu pocăință, smerenie, cumpătare și simplitate. Ar fi minunat să ne mulţumim cu o viaţă simplă, cu o viaţă pe care să ne-o trăim mai mult pentru a ne hrăni sufletul cu bucurii duhovniceşti, pentru a aduna comori folositoare sufletului şi nu pentru a fi într-o continuă goană pentru agonisirea de comori materiale. Ne complicăm viaţa cu orgoliile noastre, cu agitaţia noastră, cu modernismul societăţii actuale care este o societate de consum exagerat. Nu mai vrem să trăim cum trăiau strămoşii noştri, cu simplitate, cu demnitate, cu credinţa că trebuie să ne mulţumim cu puţin în viaţă, cu credinţa că Bunul Dumnezeu are grijă să ne hrănească cu pâinea cea de toate zilele. Strămoșii noștri trăiau în bordeie sub pământ, dar erau fericiți. Ei nu construiau case luxoase, ci construiau biserici, ei adunau comori pentru veșnicie, adunau comori spirituale pe care să le lase moștenire urmașilor lor. Noi ne întrebăm oare, ce moștenire lăsăm urmașilor noștri? Ne întrebăm, dacă timpul vieții noastre e un timp al rugăciunii, al  iubirii, al dăruirii, al răbdării, al curăției, al păcii, al slujirii Lui Dumnezeu și aproapelui, al prieteniei sincere și curate, al solidarității, compasiunii, milostivirii?

Vorbind despre simplitate, modestie, cumpătare, comuniune, omenie, părintele Munteanu ne-a povestit cum în copilăria sa, orice bucată de pâine era valoroasă, fiindcă se obținea greu, cu cartelă, dar nimeni nu ezita să împrumute aproapelui, această bucată de pâine, la nevoie. Vecinii se ajutau între ei în trecut, ospitalitatea era la ea acasă în toate casele românilor, chiar dacă mesele nu erau încărcate cu bucate alese ca în zilele noastre. Bunul simț, modestia, omenia, prietenia, milostivirea, adevărata comuniune, înveșmântau sufletele oamenilor care nu erau bogați material, dar erau bogați sufletește.

Postul trebuie trăit ca o stare a bucuriei, nu ca o stare a tristeții. Postul trebuie ținut cu bucurie, cu bucuria că la finalul său, vei fi martor al Învierii Lui Hristos, cu bucuria iubirii divine care îți insuflă dorința fierbinte de a păși alături de Hristos pe drumul Golgotei Sale, cu bucuria tovărășiei Lui Hristos în fiecare clipă a vieții tale. Postul e bucuria comuniunii cu Hristos, e bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, e bucuria că ai putut răsplăti iubirea și jertja Lui Hristos pe Cruce, cu un mic sacrificiu, cu un mic dar înveșmântat în pocăință, iubire, iertare, rugăciune, smerenie.

Postul trebuie trăit lăuntric, nu exterior. Postul nu are nicio valoare când ne judecăm și osândim aproapele. Și a mai spus părintele Munteanu, că ne-am obișnuit să ne judecăm semenii după cele exterioare, ale lor. Suntem tentați să ne judecăm aproapele nostru după gen, vârstă, statut, după felul cum se îmbracă, după felul cum arată (înălțimea, greutatea, culoarea pielii, frumusețe). Nu ne mai iubim aproapele necondiționat, nu ne mai considerăm frați, copii ai Aceluiași Tată Ceresc. Ne considerăm mai presus decât cei din jurul nostru, considerăm că mulți semeni ne sunt inferiori, fiindcă sunt mai săraci în daruri, fiindcă noi avem mai mulți talanți decât aceștia. Mândria, orgoliul, judecata și prejudecata ne caracterizează, ne acaparează mintea, inima și sufletul și ni le țin în întuneric, orbindu-ne spiritual. De ce nu conștientizăm oare că adevărata frumusețe care are valoare este frumusețea interioară care te înveșmântă în iubire, credință, nădejde, lumină, bunătate, blândețe, compasiune, smerenie, cinste, adevăr, îndelung-răbdare, bucurie sfântă? Doar cel care are o frumusețe interioară poate să fie izvor de iubire și lumină, doar cel care are o frumusețe interioară e cu adevărat cel mai bogat om din lume. Frumusețea sufletească e un dar binecuvântat, e un dar din Dar care se transformă în Rai, fiindcă omul cu sufletul frumos e un om care aduce iubire, credință, nădejde bucurie, pace, frumusețe și iertare în jurul său.

Și omul care nu este frumos sufletește mereu va osândi și va judeca pe aproapele său, mereu va fi nemulțumitor și cârtitor, mereu va fi supărat pe ceva sau pe cineva. Și părintele Munteanu a reușit foarte bine să ne facă să conștientizăm acest lucru. Ne-a spus, că ne supărăm uneori pentru lucruri mărunte și a dat câteva exemple: Ne supărăm dacă nu primim flori sau daruri de 8 martie, dacă nu primim mesaje de felicitare de la toți cei ce credem noi că ar trebui să ne felicite cu această ocazie, ne supărăm că nu am fost salutați de toată lumea pe stradă, că nu ni s-a oferit atenție mai multă în diferite contexte. Și mai adaug și eu câteva exemple: Ne supărăm că ne-au fost înșelate așteptările noastre, ne supărăm când nu-i putem schimba pe cei din jurul nostru după dorințele noastre. Ne supărăm, așadar, mereu pe semenii noștri și nu-i acoperim cu mantia iubirii necondiționate și a iertării. Nu conștientizăm că atunci când ne iertăm aproapele pentru greșelile sale ce ne-au pricinuit tristețe, supărare sau durere, le vom câștiga pe toate, așa cum ne învață Sfântul Ioan Hrisostom. Vom câştiga iubire, pace, bucurie, libertate, smerenie. Iertarea îmbracă relaţiile umane în Har Dumnezeiesc şi face din comunitatea umană o icoană a Preasfintei Treimi.

Cât de frumos a spus și părintele Munteanu: De fiecare dată când ierți îți faci un cadou. Da, așa e, când ierți primești o mulțime de cadouri. Primești în dar pentru inima ta: liniște, pace și mult har, reușind astfel să ții departe de casa sufletului tău, depresia, boala timpurilor noastre, boala care face victime chiar și în rândurile copiilor, boala care nu ne mai lasă să ne odihnim, să ne bucurăm de viața ca dar de la Dumnezeu, boala care alungă credința și nădejdea din viața noastră, boala care ne face dependenți de pastile și de medici, boala care ne trimite în lanțurile vrășmașului diavol – domnul fricii, domnul deznădejdii, domnul neliniștii și întunericului, domnul ținerii de minte a răului, domnul urii și răzbunării, domnul minciunii, mândriei și al osândirii.

Să ne rugăm să putem ierta cum iartă Dumnezeu şi vom primi cadou de la Acesta – sfințenia. Să iertăm greșiților noștri și ne vom îndumnezei. Când iertăm pe aproapele nostru ne asemănăm Mântuitorului nostru care S-a rugat pentru cei ce-L răstigneau: ,,Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac. (Lc. 23-24). Iisus Hristos în chinurile răstignirii pe Cruce a dat neamului omenesc cea mare învăţătură, învăţătura iertării. Aşa cum a spus Sf. Nicolae Velimirovici, Domnul Iisus Hristos a ales tocmai această învăţătură spre a ne-o da de pe dumnezeieştile buze, la sfârşit, pentru a fi pomenită şi împlinită. ,,Domnul şi-a pecetluit Evanghelia prin pilda iertării, în nemeritata suferinţă de pe Cruce, măreaţă mai presus de toate măreţiile pământului, înaltă mai presus de toţi regii şi judecătorii pământului, de toţi înţelepţii şi luminătorii, deasupra bogaţilor şi săracilor, înnoitorilor şi revoluţionarilor, în acest chip ne-a arătat că, fără ietare, cârmuitorii nu pot conduce, nici judecătorii nu pot judeca, nici înţelepţii nu pot fi înţelepţi, nici învăţătorii nu pot învăţa, nici bogaţii şi săracii nu pot vieţui ca oameni ci ca dobitoacele, nici înfocarea înnoitorilor şi revoluţionarilor nu poate fi de vreun folos. Iar înainte de toate ne-a arătat că, fără iertare, omul nu poate înţelege Evanghelia Lui, nicidecum s-o mai şi împlinească.’’

Suntem ucenici ai Lui Hristos, ai sfinților și mucenicilor, când învăţăm lecţia îngăduinţei, lecţia iertării, când împlinim Cuvântul Lui Dumnezeu: Îngăduiţi-vă unul pe altul, iertând unul altuia; iar dacă cineva are vreo plângere împotriva cuiva, după cum Hristos v-a iertat vouă, aşişderea iertaţi şi voi’’ (Coloseni 3, 13). Dacă este să ne asemănăm cu Hristos în ceva, este şi puterea de a ierta, fiindcă aşa cum am mai arătat, iertarea este însuşire dumnezeiască, iertând pe cei ce ne greşesc, iubim cu iubirea lui Hristos, iubim cu dragostea cu care iubeşte Dumnezeu întreaga lume. Când iertăm, devenim buni, blânzi, milostivi, cu inima plină de iubirea divină, de iubirea sfântă şi curată, care îţi dă puterea să ierţi la nesfârşit, aşa cum numai Domnul Iubirii şi al Iertării o face.

Când iertăm putem spune că purtăm în noi icoana sfântă a Lui Hristos, când iertăm arătăm că suntem cetăţeni ai Cerului. Dumnezeu este Viaţă, este Iubire, este Lumină, iar iertarea este viaţă, iertarea este izvorul vieţii duhovniceşti, iertarea este iubirea în lucrare, iertarea este lumina care alungă întunericul urii şi răutăţii, întunericul ţinerii minte a răului, întunericul răzbunării, întunericul mândriei, întunericul necomuniunii, întunericul conflictelor şi violenţelor. Când suntem iertători, când ne rugăm pentru cei ce ocărăsc şi ne vrăşmăşesc, rugăciunea noastră este o rugăciune de nota zece, este o rugăciune plăcută Lui Dumnezeu, ce se înalţă la Cer şi ne uneşte cu Acesta. Când ne învrednicim de virtutea iertării şi postul nostru este binecuvântat şi faptele noastre bune nu vor rămâne fără plată de la Domnul. Dacă iertăm aproapelui nostru, datoria de o sută de dinari, ni se va ierta şi nouă, datoria de zece mii de talanţi. Fără iertare, nu avem mântuire, fără iertare nu putem avea îndrăzneala de a rosti rugăciunea Tatăl nostru. Când iertăm, sufletul nostru se simte liber, se înalţă spre Cer pe aripile bucuriei şi armoniei, pe aripile comuniunii, pe aripile iubirii şi rugăciunii pentru vrăşmaşi, pe aripile nădejdii la mântuire. Când iertăm trăim în Spaţiul Învierii Lui Hristos, când iertăm suntem cu adevărat mădulare vii ale Bisericii Lui Hristos.

Iertarea ne ajută să păstrăm cât mai frumoasă floarea sufletului nostru. Să ne rugăm, așadar, să avem sufletul frumos şi gingaş ca o floare cu petale de iubire şi iertare, cu petale de smerenie, blândeţe şi bunătate, cu petale de pace şi linişte sufletească. Doar cel ce iubeşte şi iartă sincer pe aproapele său, se poate numi creştin adevărat, fiindcă creştinismul este o religie a iubirii şi iertării. Sfântul Ioan de Kronstad ne-a îndemnat să îl iubim şi mai mult pe aproapele nostru când greşeşte faţă de noi şi faţă de Dumnezeu, fiindcă atunci acesta e un om bolnav, un om în nenorocire sufletească şi să ne  rugăm pentru el, să aplicăm ,,la inima sa un plasture de vindecare – cuvântul mângâierii, al moralei, liniştirii, iertării, iubirii.’’ Și părintele Munteanu ne-a îndemnat să vedem rănile sufletești ale greșiților noștri și să le iertăm toate greșelile, să îi iubim și să-i purtam pe aripile rugăciunii noastre, pentru a li se vindeca aceste răni și pentru a le înveșmânta sufletul cu lumină care să alunge întunericul, cu iubire care să învingă ura, cu compasiune care să vindece indiferența și împietrirea inimii, cu căldura comuniunii, prieteniei și solidarității care să alunge răceala invidiei și egoismului.

Ne naștem pe rând, dar murim pe sărite. Așa e. Numai clipa de față e a noastră. Să nu ne credem nemuritori, să nu amânăm pocăința noastră, fiindcă nu știm dacă ni se va mai oferi în dar, ziua de mâine. Să trăim fiecare clipă a vieții împlinind poruncile și legea Lui Dumnezeu. Să trăim fiecare clipă a vieții meditând la moarte, la Judecata de apoi, la iad, la Rai, la rostul vieții noastre pe pământ. Să ne îngrijim de suflet cea mai mare bogăție a noastră și să nu uităm că scopul nostru pe pământ este dobândirea darurilor Sfântului Duh, că mântuirea noastră e condiționată de faptele noastre, de iubirea și milostivirea noastră. Când plecăm din lumea aceasta, plecăm așa cum a spus Pr. Munteanu, fără nicio bogăție materială, fără casă, fără lucrurile din ea, fără mașini, fără bani, fără haine scumpe. Plecăm întinși în sicriu, doar cu faptele noastre, contabilizate în cartea vieții, fapte care vor fi moneda de schimb pentru mântuirea sau osândirea noastră veșnică. Așadar, să ne trăim viața în spațiul Învierii Lui Hristos, ca să cunoaştem pe Domnul în Duhul Sfânt și pentru ca sufletul nostru să nu se mai poată alipi de nimic din cele pământeşti, de deşertăciunea acestei lumi, de bogăţiile lumeşti, de puterea sau slava lumească, ci să tânjească mereu numai după Domnul, să aibă mereu un dor de Dumnezeu, mereu o sete pe care să şi-o potolească doar de la Izvorul iubirii- Hristos. Să ne curăţim sufletul de întinăciunea păcatului, să îl împodobim cu virtuţi pentru a-l face tron al Împărăţiei Lui Hristos. Să ne îmbogăţim sufletul şi doar el să fie comoara pe care trebuie să o agonisim pe acest pământ, pentru că bogăţia sufletului ne va asigura bogăţia vieţii veşnice, ne va dărui bogăţia Împărăţiei Lui Dumnezeu, ne va asigura mântuirea, care valorează mai mult decât toată lumea asta cu toate bogăţiile din ea.

Aș putea să mai scriu foarte mult despre ce am învățat din cuvântul de folos al Părintelui Munteanu, dar mă opresc aici, nădăjduind că nu am înțeles și transmis greșit acest mesaj duhovnicesc, pentru care îi mulțumesc din suflet, fiindcă mi-a trezit adormita conștiință, fiindcă m-a îndemnat să mă cercetez lăuntric și să înțeleg ce înseamnă cu adevărat postul. Postul e sinonim cu iubire, iertare, înfrânare, rugăciune, regăsire de sine, smerenie, simplitate, cumpătare, pace, răbdare, milostivire, comuniune, acceptare, ascultare, credință lucrătoare…

A fost o zi frumoasă, al cărui timp nu l-am pierdut în zadar, a fost o zi frumoasă care mi-a dăruit bucuria autentică din spațiul Bisericii ,,Sfinții Voievozi’’. A fost o zi minunată care mi-a picurat în suflet pace, fericire, armonie, comuniune, iubire, înțelepciune. A fost o zi superbă, care s-a încheiat cu o ploaie caldă, sol al primăverii, o ploaie caldă care a picurat din ochii milostivi și iubitori ai Bunului Dumnezeu, pentru a ne mângâia și curăți trupește și sufletește, pentru a ne îndemna la reînvierea noastră spirituală, pentru a ne îndemna să lăsăm în urmă, iarna patimilor noastre și să ne îndreptăm cu iubire, credință și nădejde spre primăvara duhovnicească, anotimpul speranței și Învierii.

Cristina Toma