Explicaţi-ne, cine sunt nebunii pentru Hristos şi cei fericiţi?

Nebunii pentru Hristos sunt oameni care au atins sfinţenia. Ei au primit darurile Duhului Sfânt. Sfântul Serafim de Sarov spune că nebuni pentru Hristos (cei care şi-au renegat raţiunea) sunt mulţi, dar dintr-o mie de oameni ca aceştia, doar unul este cu adevărat nebun pentru Hristos. Un astfel de om se roagă neîncetat şi poate face lucrări mari cu o putere duhovnicească deosebită; are darul prorociei, deşi se comportă ca un om care nu mai are raţiune. Dar aceştia sunt doar în aparenţă nebuni, fiindcă, de fapt, Domnul le dă cunoştinţe superioare. De aceea, nebunii pentru Hristos nu înseamnă nimic în faţa oamenilor, dar sunt mari pentru Domnul.
Omul fericit a atins, de asemenea, sfinţenia, dar comportamentul lui nu este neapărat ciudat. El este liniştit, zâmbitor şi rabdă cu uşurinţă orice jignire, deoarece are o stare de fericire în suflet. Un astfel de om are sufletul smerit, după cum se spune în Scriptură: „Fericiţi cei săraci cu duhul…” (Matei 5, 3). Fericiţi sunt cei mulţumiţi cu orice, care nu cârtesc, nu deznădăjduiesc; adică, cei sfinţi.
Unii sunt nebuni pentru Hristos, iar alţii sunt nebuni din cauza demonilor. Falşii nebuni pentru Hristos pot cunoaşte păcatele celorlalţi sau pot merge pe zăpadă desculţi, dar asta nu înseamnă nimic înaintea Domnului, dacă omul nu a atins smerenia desăvârşită.
Putem face observaţie unui om, dacă nu are dreptate?
După cum am mai spus, îndemnul împăratului Solomon era: „Nu certa pe cel batjocoritor, ca să nu te urască; dojeneşte pe cel înţelept, şi el te va iubi” (Pilde 9, 8). Când cineva greşeşte, am vrea să-i spunem asta. Dar ar trebui să încercăm să facem aceasta treptat. Aşa cum se testează gheaţa cu piciorul, încetişor, să se vadă dacă e tare sau nu, dacă poate ţine un om. Toţi suntem mândri, iubitori de sine. Pe noi nu ar trebui să ne înveţe nimeni, nu?! Dacă cineva ne învaţă, arătându-ne o greşeală care ne doare, reacţionăm imediat cu răutate. Dacă omul are suflet viu şi e înţelept, atunci el va primi povaţa cu bucurie şi ne va iubi pentru asta. Dar dacă omul nu este înţelept, să-l lăsăm mai bine în pace.
Trebuie să ştim şi dacă vrem să povăţuim pe cineva din dragoste sau nu. Se întâmplă ca demonul să ne împingă a ne băga nasul unde nu ne fierbe oala. Din această cauză suntem îndepărtaţi şi atunci pierdem liniştea sufletească. Aşa că trebuie să cântăriţi bine înainte de a face ceva.
Spuneţi-ne ceva despre lumânări. Noi le folosim atunci când îi pomenim pe cei apropiaţi, dar nu ştim la ce Taine este obligatoriu să folosim lumânarea…
Lumânarea e obligatorie la săvârşirea tuturor Tainelor. Am fost odată într-o localitate, Ciuvaşia. În biserica de acolo erau mulţi oameni. Mi-a plăcut că toţi se apropiau de împărtăşanie cu lumânările aprinse.

Lumânarea parcă spunea că acel om arde de dorinţa de a se uni cu Hristos.

Ce lumânări (de la care Taine) trebuie păstrate şi folosite la diferite ocazii din viaţă şi ce lumânări trebuie păstrate pentru moarte?
De obicei, pentru moarte sunt păstrate lumânările de cununie sau cele de la tunderea în monahism. Se mai păstrează şi lumânările din Joia Mare, atunci când se citesc cele 12 Evanghelii. Când în casă sunt probleme, e o atmosferă tensionată sau dacă ne temem de ceva, se aprinde o lumânare din Joia Mare. Sufletul va simţi atunci uşurare şi apărare.
Din ce se face uleiul cu care se miruieşte lumea la Priveghere?
În popor se crede că la fiecare slujbă se miruieşte cu Sfântul Mir, dar, de fapt, este ungere cu untdelemn sfinţit. Sfântul şi Marele Mir, care este sfinţit de patriarh cu un sobor de ierarhi în Joia Mare, este ulei amestecat cu mai multe mirodenii. Spre deosebire de acesta, mirul se foloseşte în diferite slujbe speciale ale Bisericii şi este preparat atunci când se termină.
Există vreo diferenţă între noţiunile de „erou (viteaz) ” şi de „rugător ca erou”?
Erou poate fi şi un ateu, dar şi un creştin. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13), a spus Mântuitorul.
Eroul rugător nu este cel care face multe acte de vitejie, fie şi în scop nobil, ci acela care are o viaţă duhovnicească constantă, care trăieşte tot timpul în bine şi rugăciune. Rugătorul se luptă cu patimile şi viciile, nu se supără, nu cârteşte, nu amăgeşte.
Am o fobie încă din copilărie: mă tem de întuneric. Atunci când sunt singur acasă, dorm cu lumina aprinsă. Dacă încerc să adorm pe întuneric, atunci încep să mă năpădească totfelul de temeri sau mi se pare că nişte mâini puternice umblă pe trupul meu, spre cap. Ce se întâmplă cu mine? De ce vă e frică de întuneric este simplu de explicat. Atunci când sufletul nu s-a pocăit de păcate, se teme ca nu cumva să fie luat, mai ales pe întuneric. Demonii sunt alături şi, de aceea, sufletul nu are pace şi conştiinţa îl mustră. Dar când omul se pocăieşte sincer la spovedanie, mărturisindu-şi toate păcatele, atunci frica dispare. După aceea, el poate sta în orice încăpere, ziua şi noaptea. Asta se întâmplă deoarece îngerul Domnului este cu el şi îl apără. Să menţionăm că demonilor le place să bage frica în oameni, dar duhuri fiind, ele nu pot face rău omului credincios. Dacă însă vor putea face rău omului, asta se va întâmpla doar cu voia lui Dumnezeu, spre folosul nostru, ca să nu dormim. Căci de aceea există ştiuca – pentru ca peştele să nu doarmă!
Spuneţi-ne ce e cu fulgerele în formă de sferă. De unde sunt acestea, de la Dumnezeu sau de la diavol?
Fulgerele sunt provocate de mişcările de aer. Cineva mi-a povestit o întâmplare petrecută cu doi soţi în ziua Sfântului Ilie. în acea zi, de obicei, nimeni nu lucrează. Dar acel om şi-a obligat soţia să urce în căruţă şi să meargă la cosit fân. Femeia i-a amintit soţului că e sărbătoare şi că nu ar trebui să lucreze, dar el a spus că sunt prea multe sărbători în timpul anului. îndată ce au plecat cu căruţa, a apărut un nor pe cer. Atunci soţul a ameninţat spre cer cu furca, ca şi cum s-ar fi bătut cu Dumnezeu. Imediat a fost trăsnit de un fulger şi a murit pe loc. Soţia a scăpat cu viaţă.
Am auzit că dacă verşi apa de la Botez, acel loc trebuie ars, deoarece apa era sfântă.
Atunci când sfinţim o locuinţă, o stropim cu apă sfinţită. Stropim şi înăuntru, dar şi pe afară, apa ajungând peste tot, fără a fi păcat.
O femeie spunea că atunci când se spăla îşi scotea cruciuliţa, deoarece apa care curgea pe cruciuliţă se sfinţea şi apoi curgea în canalizare; adică, făcea un păcat. I-am spus că nu trebuie să ne scoatem cruciuliţa de la gât, ci să o purtăm iară a ne gândi la păcat, deoarece are mare putere. Cruciuliţa sfinţeşte şi apa, dar îl păzeşte pe cel care o poartă.
La un monah îmbunătăţit a venit odată prietenul nebotezat al unui om care murise de curând, rugându-l: „Fie-ţi milă, înviază-l pe prietenul meu, că nu pot trăi fără el!” Monahul a luat apă simplă, şi-a scos cruciuliţa, a pus-o în apă, după care l-a stropit pe cel adormit, înviindu-l. Iată un exemplu de credinţă puternică, chiar şi la un om nebotezat. Monahul a făcut o minune prin cruce şi prietenul celui mort a aflat că mântuirea vine prin cruce.
Apa sfinţită nu se poate necurăţi, căci este sfinţită de Duhul Sfânt. Ştiu că există oameni care nu iau apă sfinţită la necazuri, ci se adresează la tot felul de babe. Acelea bălmăjesc ceva deasupra apei şi le dau să bea pentru a se însănătoşi. Atunci când vindeca oamenii, Hristos spunea: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23). Fără credinţă, omul nu poate face nimic. Cei care se duc la babe vrăjitoare cred în acelea. Ei beau apă vrăjită (nu sfinţită) şi cu aceasta îşi stagnează boala pentru un timp oarecare. De ce este eficientă apa vrăjită? Pentru că altfel diavolul nu ar putea avea următori, dar aşa el le dă uşurare pentru un timp, oamenii îi cad în plasă şi, după aceea, îi sunt fideli.
Permite oare Domnul unui demon să intre într-un copil, care este fără păcat, curat, dar nebotezat? Copilul se naşte cu păcatul originar, de aceea, dacă nu este botezat, în el locuieşte duhul cel rău. Atunci când este botezat, preotul citeşte rugăciunile speciale de alungare a celui rău.
Pot fi mai mulţi îndrăciţi în aceeaşi familie?
Se mai întâmplă. În anul 1975 am fost trimis într-o comună din apropiere de Ulianovsk. Acolo trăiesc mulţi oameni îndrăciţi. Ştiu o familie de nouă persoane – cu toţii îndrăciţi. Când am intrat la ei în casă, copiii s-au ascuns sub pat şi plângeau, ţipau… Am hotărât să sfinţim câteva case. Era iarnă şi pe la ora 4 după-amiaza se întuneca deja. Am sfinţit casele, iar după câteva ore am văzut că locatarii lor mă urmau. Am ajuns la o casă mare de lemn, unde mi s-a spus că trăise un vrăjitor. Atunci când am sfinţit această casă, am făcut semnul crucii pe pereţi cu ulei sfinţit, am aprins lumânări, toţi au stat liniştiţi şi s-au rugat. Dar când am început să citesc rugăciunea specială de alungare a demonilor din casă, oamenii au fugit de acolo. După ce am terminat de sfinţit casele, am întrebat o cunoştinţă care mă dusese acolo de ce au fugit cu toţii. Ea mi-a răspuns că tuturor le-a venit să meargă la baie. Duhul cel rău le făcuse o „bucurie”.
Dacă vorbeşti cu un îndrăcit, te poţi „molipsi” de la el?
Se întâmplă ca, în biserică, în timpul slujbei, să vedem cum cineva alături de noi începe să aibă crize de îndrăcit. Demonul începe să facă gălăgie în el, să ţipe şi mulţi se sperie că va intra în ei. Să ştiţi că nu trebuie să vă temeţi.
Odată s-a întâmplat ca un om să închidă gura ca să nu intre demonul în el, dar demonul din cel îndrăcit i-a spus: „Nu te teme, nu voi intra în tine. În tine este deja prietenul meu, demonul desfrâului”.
Aşa că, dacă în om este Duhul Sfânt, demonul nu va putea intra în el. Dar dacă Duhul Sfânt nu este în om, atunci acolo este demonul. Sufletul nu rămâne niciodată neocupat.

Puterea necurată poate oare să lucreze prin mine? Pot deochea pe cineva?
Aşa se spune în popor, că a fost „deocheat” cineva. Nimeni nu ne poate deochea dacă suntem cu Domnul, dacă ne rugăm tot timpul şi trăim în pace cu toţi. Chiar dacă se vor aduna toţi vrăjitorii de pe pământ, nu vor avea nicio putere asupra unui astfel de om.
Am fost vrăjit. Mă pot vindeca acum?
Se întâmplă deseori să aud oameni spunând că au fost deocheaţi, că li s-au făcut vrăji şi că vor să fie vindecaţi. Iată ce spun Sfinţii Părinţi despre asta:
Sfântul Ioan Damaschin spune: „Diavolii nu au putere asupra cuiva dacă nu le îngăduie Domnul, aşa cum s-a întâmplat cu dreptul Iov şi cum e scris şi în Evanghelie despre demonizaţii din Gadara şi despre porci. Dar, cu voia Domnului, aceştia sunt puternici, transformându-se în ce vor ei”. De aceea, credinţa populară cum că vrăjitorii ar trimite demoni în cineva este fără vreun temei real. Nu trebuie să le acordăm noi puteri deosebite vrăjitorilor şi să ne temem de ei. Diavolul intră în om doar cu voia Domnului, aşa că niciun vrăjitor nu poate să ne facă rău după cum vrea el. Demonizaţii sunt în acest fel, deoarece au atras duhurile rele, şi-au pregătit casa sufletului (prin păcate) pentru aceştia. Despre asta ne spune şi Mântuitorul: „Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Matei 12,43-45). Astfel oamenii posedaţi de duhuri necurate trebuie să dea vina nu pe vrăjitori şi pe magi, ci pe ei înşişi.
Demonii nu intră în oamenii plăcuţi lui Dumnezeu. Când demonul, alungat din cineva de Cuviosul Partenie, a cerut să i se arate un alt om în care să intre, sfântul i-a propus să intre în el. Demonul i-a răspuns atunci: „Cum să intru în casa lui Dumnezeu?” – şi a dispărut.

Cum să mă izbăvesc de puterea necurată? O vrăjitoare m-a pricopsit cu demonul în biserică.
Aceasta este o cale spre mântuire. Atunci când eşti îndrăcit, să-I mulţumeşti Domnului pentru asta, iară a da vina pe cineva. Un astfel om se mântuieşte dacă îşi va purta crucea până la capăt. Cel mai important e să ştim că nici vrăjitorii şi nici demonii nu au putere nici măcar asupra porcilor. Numai Domnul are putere asupra omului. Dacă a lăsat ca omul să fie bolnav înseamnă că este spre folosul sufletului acestuia, fiindcă altfel ar fi pierit. Se spune adesea: „M-au vrăjit”, dar nimeni nu ne vrăjeşte, nu ne face răi, ci asta se întâmplă din pricina păcatelor noastre, ele ne înrăiesc. Nu trebuie să ne temem de vrăjitori, ci de Dumnezeu. Noi uităm asta. Trebuie să trăim după poruncile Domnului. Dacă Duhul Sfânt este în om, demonul nu va intra în el. Trebuie să-I mulţumim Domnului dacă avem această problemă, fiindcă ne-a dat posibilitatea de a ne îndrepta spre mântuire.
Cum să alungi demonul dintr-un om?
Prin post şi rugăciune, după cum ne este spus în Sfânta Scriptură. Mulţi cer ca demonul să dispară din prima, dar poate că nici nu poţi să te rogi pentru el, că nu e obişnuit. Dacă Domnul a îngăduit ca demonul să intre în el, e pentru mântuirea lui. Sfântul Apostol Pavel spune că acest om trebuie „dat satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască” (I Co-rinteni 5, 5). Astfel, dacă omul s-a pocăit, a început să trăiască după legea creştinească, conform poruncilor lui Dumnezeu, şi demonul nu-1 mai chinuieşte, abia atunci trebuie făcute rugăciuni pentru alungarea duhului necurat. Cum? Preotul trebuie să săvârşească în fiecare zi dumnezeiasca Liturghie şi să-l împărtăşească pe cel bolnav. Acesta trebuie să mănânce doar o dată pe zi, să se roage tot timpul, pentru că nu luptă împotriva unui om, ci împotriva satanei, a duhului celui rău. înainte de a citi rugăciunile pentru cel posedat, toate rudele lui trebuie să se pocăiască, să se cunune, să vină la Dumnezeu. Numai atunci preotul poate începe această lucrare înfricoşătoare. El va cădi în jurul celui posedat, iar rudele se vor ruga stăruitor pentru el; apoi, acela va fi stropit cu apă sfinţită şi se va citi rugăciunea specială. În acest timp demonul începe să facă gălăgie în om, să-l cutremure şi să-l întoarcă spre el. Omul cade şi din gură îi ies spume. În acest moment, dacă Domnul va voi, demonul va ieşi din om. Totul depinde de cum se va comporta omul. Preotul poate alunga demonul, dar acesta se poate întoarce imediat în acela dacă el nu s-a pocăit sincer. De ce? Fiindcă sunt mulţi cărora li se fac rugăciunile spe-ciale, iar apoi merg să bea, să joace, să păcătuiască…
Odată eram de serviciu în Lavra Sfânta Treime şi a venit lângă mine o femeie. Duhul cel rău a vorbit atunci din ea. L-am întrebat unde se afla mai înainte de a deveni demon. Mi s-a răspuns că în rai şi chiar în apropierea lui Dumnezeu, dar, din cauza răzvrătirii, a treia parte a îngerilor a fost alungată din cer. De atunci au devenit răi şi nu se mai pot pocăi. Mi s-a mai spus că vorbele noastre erau ascultate de satana în iad.
Chiar dacă Sfinţii Părinţi interziceau convorbirile cu demonii, eu citeam rugăciunile speciale cu binecuvântarea duhovnicului şi vorbeam totuşi cu ei. Interesant este că din toată Rusia veneau mii de oameni cu duhuri care vorbeau. Era înfricoşător să îi priveşti. Vorbeau în diferite limbi, puteau povesti păcatele celor din jur. Sigur că mulţi, din neştiinţă, credeau că demonul poate intra în ei şi îşi ţineau gura strâns închisă. Dar demonul nu vine în nimeni iară voia lui Dumnezeu, chiar dacă acela ar fi un mare păcătos… Oamenii care văd posedaţi se înfricoşează, deoarece văd că demonul locuieşte cu adevărat în om. Posedaţii fac diferite mişcări ciudate, spasmodice. Când citeam rugăciunile speciale, unii dintre ei se aruncau spre mine. Uneori se întâmpla ca omul să stea singur în picioare, iar peste câteva clipe să se trântească pe jos şi să stea nemişcat. Alteori, cel posedat poate avea multe cucuie, dar să nu zică nimic, să nu simtă durerea, în alte cazuri pot înghiţi cuie mărunte, pot muşca dintr-un pahar de sticlă fară să se taie. Iar când îşi vin în fire, se comportă normal, raţionează. Când îi chinuiesc demonii nu te poţi înţelege cu ei.
E bine să credem în vise? Dacă da, atunci cum aflăm care sunt de la Dumnezeu şi care nu?
Visele sunt de trei feluri: de la Dumnezeu, naturale şi de la diavol. Visele naturale sunt acelea în care se continuă viaţa noastră de zi cu zi. Visele de la Dumnezeu ne arată starea sufletului nostru, Domnul chemându-ne prin ele la pocăinţă, la schimbarea felului de viaţă. Se întâmplă ca omul să vadă abisul iadului sau înălţimile raiului, ori sfinţi care îl cheamă pe calea cea adevărată, dar sfinţii li se arată de obicei oamenilor desăvârşiţi. Unii spun că o văd des în vis pe Maica Domnului care vine la ei şi le spune ceva.
Sfântul Serafim de Sarov a petrecut o viaţă sfântă, a trăit în mănăstire 25 de ani, după care a stat 15 ani în pădure cu binecuvântare, mâncând doar plante şi o dată pe săptămână pâine; a stat 1000 de zile pe o piatră rugându-se… Maica Domnului a venit la el de douăsprezece ori.
Alţii însă şi-au petrecut viaţa în păcat şi deodată o văd pe Maica Domnului?! Visele de la diavol nu sunt simple, sunt viclene. Diavolul îl ispiteşte adesea pe om sub forma binelui. Iată o întâmplare: două prietene, Faina şi Maria, cântau împreună la biserică, aveau dese convorbiri duhovniceşti, se susţineau reciproc. Peste un an, am întrebat-o pe Faina ce mai face Maria. Ea mi-a răspuns că nu mai e prietena ei de un an, fiindcă a visat că a venit la ea un tânăr şi i-a spus să nu mai fie prietena Mariei, pentru că aceasta o va trăda, în aceeaşi zi am întâlnit-o pe Maria şi am întrebat-o de ce nu mai e prietenă cu Faina. Ea mi-a spus că a avut un vis cu un tânăr care a sfatuit-o să nu o mai vadă pe Faina, fiindcă nu e de încredere. Atunci le-am adus împreună pe aceste două fete şi le-am rugat să-şi povestească visul una alteia. Au povestit şi au început să râdă, fiindcă avuseseră acelaşi vis. Apoi s-au împăcat. Diavolul are un singur scop: să piardă sufletul omului.
De ce avem vise de groază?
Atunci când omul este mândru, când i-au fost dăruite toate posibilităţile şi aptitudinile, iar el şi le arogă sieşi şi se consideră superior celorlalţi, darul lui Dumnezeu îl părăseşte, nu-l mai păzeşte. Păcatul mândriei este cel mai periculos, deoarece omul ia totul de la Domnul, iar meritele şi le arogă sieşi. Aflându-se în starea aceasta, lipsită de har, acel om poate vedea lucruri urâte în vis, se poate simţi rău. Poate vedea în vis cum îl atacă oameni negri, câini, animale sălbatice sau cum vrea să sară peste o groapă şi cade în ea, după care nu se mai opreşte din căzut. Se trezeşte apoi şi se bucură că acela a fost doar un vis. Prin aceste vise, Domnul ne arată că nu trăim aşa cum ar trebui. Când omul va deveni conştient de viaţa sa sufletească, atunci va înţelege că nu trăieşte decât din mila lui Dumnezeu şi că iară voia Lui nu se întâmplă nimic cu noi. Atunci când îi lasă din nou lui Dumnezeu locul pe care îl uzurpase în mintea lui, toate se schimbă şi începe viaţa harică. Când îi permitem Domnului să ne controleze viaţa, sufletul se simte bine, liniştit. Desigur, şi sfinţii sunt speriaţi de demoni, dar sunt apăraţi de harul lui Dumnezeu.

Cum să ne izbăvim de nervozitate?
Am mai spus că, în timpul spovedaniei, Dumnezeu ne dă putere harică de a lupta împotriva păcatului. De ce se enervează omul? Nu din cauza sistemului nervos, ci din cauza păcatelor. Atunci când omul se va pocăi de toate păcatele pe care le-a făcut, se va împăca cu Dumnezeu şi, după aceea, va avea pace şi linişte în suflet. Trebuie să ne străduim a ne aduna har prin rugăciuni, fapte bune şi citirea cărţilor sfinte. Dacă cineva ne-a jignit, trebuie să-I mulţumim pentru asta Domnului şi să gândim doar bine despre oameni. În acest fel vom avea putere lăuntrică, linişte, şi nu ne vom mai enerva. Astfel ne vom izbăvi rapid de această patimă.
Cu nervii este ca atunci când firele de curent nu sunt izolate. Sar scântei. Nervii ne sunt încordaţi din cauza păcatelor. Unul are nervi mai slabi decât altul şi când aceştia doi se întâlnesc… De aceea „ardem” de nervi, parcă pregătindu-ne sufletul pentru iad. Trebuie să „izolăm” nervii prin smerenie.
Rugăciunea, pocăinţa, faptele bune şi răbdarea sunt solul liniştii sufleteşti şi al bucuriei. Nu uitaţi să-l iertaţi pe aproapele, chiar înainte ca acesta să vă ceară acest lucru. Trebuie să iertaţi nu doar pentru liniştea lui, ci şi pentru a dumneavoastră. Cine iartă păcatele altora va fi, la rândul lui, iertat de Dumnezeu. Astfel ne calmăm nervii.

Convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), Îndrumar creştin pentru vremurile de azi