George Manu – „Rectorul Universităţii Aiud”

Descendent din spiţa Voievodului Martir Brâncoveanu (marele vornic Mihail Manu se căsătoreşte, pe la sfârşitul sec. XVIII, cu Smaranda, strănepoata Domnitorului), George Manu (1903-1961), după o temeinică educaţie în familie, îşi desăvârşeşte studiile în chimie-fizică şi radioactivitate la Sorbona, susţinând doctoratul la Institutul doamnei Curie. Deşi Marie Curie îi propune să rămână definitiv în laboratoarele pariziene, George Manu alege să se întoarcă în ţară, unde devine asistent la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti.
Însufleţit de idealurile nobile ale generaţiei sale – zidirea unei Românii noi, a duhului – activează în organizaţiile anticomuniste ale vremii. În 1948 este arestat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Ajuns în Zarea Aiudului, marea sa dragoste, cultura uriaşă sprijinită pe o memorie fenomenală şi vocaţia de dascăl îl transformă repede în omul cel mai iubit, respectat şi solicitat de deţinuţi, devenind neoficial „Rectorul Universităţii Aiud”. Cei care l-au cunoscut aici mărturisesc deopotrivă că George Manu era şi un iubitor al rugăciunii inimii, în care adeseori se adâncea, trăgându-şi viaţă şi putere din chemarea numele lui Hristos.
Izolările repetate, foamea, frigul îl îmbolnăvesc de T.B.C. ganglionar şi pulmonar. Colonelul Crăciun, şeful „reeducării” din Aiud, îi oferă vindecarea în schimbul lepădării de credinţa sa şi a activării în slujba regimului comunist. Refuzul profesorului a fost categoric. Astfel, groapa comună de la Râpa Robilor a mai primit un trup de martir, iar cerul, un rugător pentru neamul românesc.
Domnul profesor Manu a fost un om cum nu am mai întâlnit un altul în viaţă. Bunătatea îi era nelimitată. Fiecare aveam momente de irascibilitate cauzate de camaradul de celulă, cum se întâmplă îndeobşte. Fiecare aveam defecte şi ne-am creat complexe felurite din slăbiciuni. Dânsul nu a avut nici o stricăciune de acest fel. Întotdeauna senin, extrem de binevoitor cu toţi, întotdeauna gata de a face toate concesiunile pentru a stabili armonia în celulă, renunţând chiar la porţia sa de mâncare numai pentru a satisface foamea unuia pe care îl vedea că se sfâşie de suferinţă.
Niciodată obosit când i se cerea vreo consultaţie din cel mai felurit domeniu, era veşnic cu mâna întinsă să dea şi cu sufletul deschis. Nu a fost nicio întrebare, după câte îmi amintesc, care să îi fi fost pusă şi la care el să nu fi dat răspunsul competent. În literatură, filozofie, mecanică, fizică, chimie, istorie, religie, politică, în toate acestea avea temeinice cunoştinţe. Un om cu adevărat enciclopedic.
Nu exista un singur om în Aiud să nu-i fie îndatorat cu ceva. Fie cu o cunoştinţă în plus, fie cu învăţarea unei limbi străine, fie cu un sfat într-un moment de depresie, cu toţii am luat ceva de la domnul profesor Manu.
(Mărturii extrase din Gheorghe Jijie, George Manu – Monografie)
Istoria o ştia şi ne-o preda conjugând evenimentele pe tot cuprinsul Europei. Geografia o preda în mare amănunt. Îmi amintesc că pe timpul când se vorbea de Coreea şi războiul de acolo, la una din plimbările în cerc, Nistor Chioreanu i-a şoptit pe apucate: „Măi George, scrie-ne şi nouă ceva despre Coreea, că în afara faptului că este o peninsulă a Asiei de răsărit, mare lucru nu prea ştim!”.
N-au trecut decât 3-4 zile şi circula în toată Zarca o tăbliţă cu două feţe scrise: pe prima faţă, o hartă a Coreei, executată cu o precizie de cartograf, cu toate râurile, cu toate golfurile şi denumirile lor, cu toate oraşele, căile ferate, cum cred că nici un profesor de specialitate coreean n-ar fi putut s-o facă; pe a doua faţă se dădeau date economice, cuprinzând producţia de cărbune, ţiţei, minereu de fier, mangan, cupru, suprafeţele agricole, cele cu livezi, păduri, păşuni, lungimea totală a drumurilor, a căilor ferate, principalele surse de energie şi aşa mai departe…
La alte 3-4 zile a început un serial pe bucăţi de săpun cu preistoria Coreei, înşirând migraţiile de popoare dinspre vest şi sud-vest către est, punând totul în legătură cu marea migraţie a popoarelor mongolice spre America. A urmat apoi istoria Coreei pe alte plăcuţe.
Acesta era omul! O comoară inestimabilă, care se dăruia cu o dragoste infinită tuturor celor care doreau să înveţe.

Memoria şi logica sa atingeau uneori limite care înspăimântau pe oricine, dar mai ales pe imbecilii de anchetatori, care nu puteau sub nici o formă să cuprindă cu mintea lor dimensiunile acestor calităţi.
Astfel, când la sfârşitul lui 1947 a apărut în Franţa raportul redactat de profesor asupra livrărilor noastre către U.R.S.S., demonstrând că plătisem deja de două ori, în materii prime şi produse, cele prevăzute în convenţia de pace, profesorul a fost arestat şi supus la torturi îngrozitoare ca să-şi divulge reţeaua de colaboratori care îi furnizaseră informaţiile. Au trecut luni distrugătoare pentru el până a reuşit să-i facă să înţeleagă procedeul său de lucru: coroborând datele ce se publicau atunci în anuarele statistice cu datele de producţie a diverselor ramuri şi cu datele culese direct de la consulatele comerciale ale pricipalilor noştri parteneri şi făcând scăderea între producţia totală a ţării şi ceea ce pleca în altă parte decât U.R.S.S., i-a rezultat cu precizie volumul livrărilor către ruşi.
Nu înţelegeau sub nici o formă cum putea un om să aibă îngrămădite în creier atâtea date, lucrii pe care la acel timp nici măcar calculatoarele nu erau în stare să-l facă. Au început să-l tortureze. Exasperaţi, călăii i-au scos ochelarii şi apoi unul dintre ei, cu o mişcare îndemânatică, executată cu o mică paletă, i-au întors pe dos ochiul drept. O durere îngrozitoare l-a făcut să urle. I-au spus: „Tâlharule! Ţi-l întoarcem şi pe celălalt pe dos şi apoi ţi-i extirpăm pe amândoi!”.
În acea clipă i-a venit ideea salvatoare şi le-a propus să ia în mână statisticile de producţie, începând din septembrie 1944 şi să urmărească dacă el cunoaşte exact acele date. A urmat o confruntare care pentru George Manu era o jucărie, deşi trecuseră multe luni de când le lecturase. Pe anchetatorii lui însă, inclusiv pe cei sovietici, i-a dezarmat, convingându-i că se găsesc în faţa unui fenomen unic. Recunoaşterea a venit din partea kaghebistului, în ruseşte: „Ăsta are un cap cât tot ministerul vostru de boi!”.
(Gheorghe Jijie, George Manu – Monografie)

Cât a trăit în închisoare, profesorul Manu a ţinut adevărate cursuri universitare de limbi străine, istorie, geografie, istoria artelor, istoria descoperirii şi evoluţiei energiei atomice şi altele. Cursurile sale erau scrise pe mici tăbliţe de săpun şi transmise celorlalţi deţinuţi. Când transmiterea lecţiilor pe tăbliţele de săpun a devenit cunoscută administraţiei, s-a renunţat la această cale, dar activitatea intelectuală a continuat neabătută.
Profesorul Manu a creat atunci cel mai nebănuit mijloc de transmitere a informaţiilor: sistemul de Morse pe aţă, un fir lung de aţă scoasă din saltea. Un noduleţ pe acest fir însemna un punct, două noduleţe apropiate însemna o linie. A fost poate cel mai ingenios şi mai eficace mijloc de comunicaţie între deţinuţi. Cui putea oare să-i treacă prin minte că un ghemotoc de aţă aruncat la gunoi conţinea cea mai înălţătoare hrană spirituală a sutelor de deţinuţi condamnaţi la zeci de ani de închisoare? Ceea ce se putea scrie pe hârtie într-o oră, se „înnoda” pe aţă în două zile de muncă încordată, dar profesorul Manu nu s-a plâns niciodată. Făcea acest lucru cu plăcerea profesorului care îşi pregăteşte elevii, cu dragostea apostolului care îşi îndeplineşte misiunea. (…)
Curând s-a aflat (la administraţie) cine este creierul şi sufletul rezistenţei din Zarcă. I s-a aplicat un regim foarte sever şi a avut nenorocul să se îmbolnăvească de T.B.C.. Colonelul Gheorghe Crăciun, comandantul închisorii Aiud, i-a refuzat orice fel de tratament medical. Când se ştia sigur că moare, a fost transportat la spitalul închisorii.
Şi, pe dealul din preajma Aiudului, în gropi neştiute de nimeni, uitate chiar şi de cei care le-au săpat, unde zac mii de trupuri desufleţite în chinurile Aiudului, se află şi profesorul Manu, un mare savant şi un adevărat martir al neamului nostru. Dar, aşa cum se întâmplă cu oamenii de măreţia lui, profesorul Manu nu a murit de tot. Sufletele care au primit tot timpul hrana spirituală prin neobosita lui strădanie continuă să-l poarte cu ele şi-l vor purta de-a pururea.
(Mărturii extrase din Gheorghe Jijie, George Manu – Monografie)

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin