GHERLA sau Împărăţia morţii

Din lacrimi punem pod genunii,

din lacrim înviem mereu

şi împletind din lacrimi funii,

ne priponim de Dumnezeu.

Radu Gyr

Gherla este o închisoare mare, a cărei destinaţie iniţială a fost de cazermă pentru ostaşi şi ofiţeri în timpul imperiului Austro-Ungar. Acum servea ca închisoare, în principal destinată muncitorilor şi ţăranilor anticomunişti. Dar pe lângă muncitori şi ţărani, sute de intelectuali au tras aici amarul şi şi-au găsit sfârşitul.

(Gheorghe Andreica, Mărturii… Mărturii)

Reeducarea

În septembrie 1951 am fost transportaţi de la închisoarea Piteşti la închisoarea Gherla. Cum am intrat în închisoare, ceva neobişnuit şi inexplicabil mi-a cuprins întreaga fiinţă. Eram ca într-un cleşte puternic din care nu mai putea scăpa. Pentru prima dată în viaţă am avut atunci senzaţia morţii iminente.

Imensitatea acestei închisori, privită prin plasele de sârmă, precum şi liniştea perfectă care domnea în clădire îţi dădeau senzaţia că aici nu zac oameni, ci stăpâneşte moartea.

Am fost identificaţi potrivit dosarelor care ne însoţeau şi repartizaţi la etajul trei, la ultima cameră pe partea de nord. La un moment dat s-a deschis uşa şi a intrat Ţurcanu. După ce s-a întreţinut cu colaboratorii, ni s-a adresat nouă:

-Bandiţilor, demascările nu au încetat o dată cu Piteştii şi cu plecarea voastră de acolo. Ele vor continua şi la Gherla sau în altă parte, până ce vom ucide în voi ultima fărâmă de legionarism şi de credinţă în Dumnezeu!

A doua sau a treia zi am fost luaţi câte cinci-şase şi duşi în camerele mari de tortură de pe partea celulelor. Cei torturaţi erau întinşi pe duşumea. Păreau nişte morţi puşi unul lângă altul, cu capete umflate şi feţe vinete şi desfigurate. Nu ştiam însă ce putea fi pe trupurile lor, căci stăteau nemişcaţi şi înveliţi.

Efectul acestei navete îşi atinsese scopul, pentru că, după câteva zile, reţinuţi în această cameră de teroare şi purtaţi prin ea ca să-i veem pe cei întinşi pe duşumea ca morţi, nu mai aveam nicio îndoială despre ce ne aştepta.

Nu ar fi fost de o mie de ori mai bună moartea la Piteşti, în locul acestui infer?!… Ne blestemam slăbiciunea că nu am avut tăria, credinţa şi curajul celor ce au fost ucişi ca martiri la Piteşti.

(Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării)

Reeducarea la camera 99

Deodată aud din colţul camerei unde era Ţurcanu porunca de atac:

-Pe ei, mă! Omorâţi-i!

N-am avut timp nici să gândesc, nici să-mi dau seama ce se întâmlplă. În cel mult două secunde am fost legat de picioare în dreptul genunchilor cu o frânghie. Mâinile mi-au fost legate la spate. La ochi am fost legat cu un prosop spre a nu vedea nimic. În gură mi s-a vârât o cârpă ce ţinea loc de căluş. Peste gură, în plus, am mai fost legat cu un prossop.

Abia acum mi-am dat seama că s-a dezlănţuit Piteştiul. Doamne Dumnezeule, dă-ne tărie sau ia-ne viaţa!

Pe loc am fost ridicat în pumni. Fiecare mă apuca de unde ajungea. Loveau cu bucăţi de lemn din capete de prici, cu stinghii aduse de la ateliere, cu capete de lemn de foc, cu frânghii răsucite şi muiate în apă, cu bucăţi de cablu electric ce aveau la mijloc sârmă metalică, cu centuri, cu linguri, cu linguri, cu furculiţe…

Nu conta unde loveau şi nice ce putea să se întâmple. Nu ţineau cont că din acea lovitură puteai să mori sau să rămâi infirm. Loveau în cap, în burtă, în coaste şi peste tot, care pe unde apuca, fără milă, fără cruţare. Au început să chiuie, să strige, să urle, cu un vacarm ce nici în iad nu putea fi imaginat. Această grozăvie n-a durat un minut, nici două sau douăzeci, ci vreo trei ore fără întrerupere.

Nu s-au mulţumit cu atât. Ţurcanu a mai inventat încă un chin: gamela cu mâncare ne-o puneau înainte. Noi, cu mâinile la spate şi în genunchi, trebuia să ne aplecăm ca porcul şi să o mâncăm. După ce mă aplecam puţin îmi pierdeam echilibrul şi cădeam cu faţa în gamela cu ciorbă fierbinte. Ce se vărsa pe jos se curăţa cu limba.

A durat acest şoc mai mult de două săptămâni, zi şi noapte, fără pic de odihnă şi nicio secundă de somn. Totuşi am supravieţuit.

(Mărturia lui Aurel Obreja în Gh. Andreica, Mărturii… Mărturii)

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin