ÎNCHISORILE DE FEMEI sau Lacrima prigoanei

Prigoana comunistă nu se poate asemăna cu nici una din celelalte prigoane ale istoriei în covârşitoarea ei distrugere. Îndreptată asupra omului şi împotriva lui Dumnezeu, Cel care trebuia scos din suflete, ea s-a extins şi asupra femeilor. Molohul cerea jertfe, iar Dumnezeu a chemat spre mărturisire suflete alese, care şi-au dăruit tinereţea pe altarul neamului şi al credinţei.
La Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni, Jilava, femeile au sângerat şi au plâns pentru întreaga ţară. Despre cele petrecute acolo au scris pagini de mare frumuseţe şi profunzime, căci Domnul a dat grai şi inimă de ucenic celor ce nu şi-au întors faţa de la scuipări, obrazul de la pălmuire şi spatele de la bătăi.
Aceste pagini cutremurătoare despre demnitate, dragoste şi iertare vor fi cuprinse poate cândva într-un Materic al neamului românesc.

Biruit-a iubirea
O tânără firavă şi delicată a fost bătută crunt fără nici o milă. De la anchetă o aduceau în celulă şi o aruncau ca pe o zdreanţă pe rogojină. După ce se refăcea, o luau din nou şi chinul începea de la capăt. E de mirare că a rămas cu sufletul întreg şi că nici ura, nici dorinţa de răzbunare nu s-au cuibărit în ea.
Anchetatorii aveau liste cu o sumedenie de nume, îţi făceau un scenariu care trebuia confirmat, şi-atunci recurgeau la bătaie. Perioada asta de anchete inumane va rămâne în veci ca una din filele negre ale istoriei neamului nostru. Ce timpuri au fost atunci, dacă poporul nostru, cunoscut ca un popor blând şi cu frică de Dumnezeu, a permis să se ridice la suprafaţă toate elementele acestea negative!

Vorba cronicarului: nu sunt vremile sub om, ci bietul om e sub vremi… Şi-aşa precum spune Dante, am lăsat orice speranţă la poarta închisorii. (Viorica Pârnac Stănescu, Lacrima prigoanei)
M-am gândit de multe ori cum a fost posibil să supravieţuim Calvarului. Închise în spaţii strâmte, supuse unui regim de exterminare, fiind obligate să ne cunoaştem până la saturaţie toate limitele, noi totuşi nu ne-am sfâşiat între noi şi nu ne-am pierdut minţile, pentru că am descoperit puterea rugăciunii şi am luptat să ne însuşim treptele dragostei.
Prin rugăciune am reuşit să disciplinăm asceza ce ni se impunea cu forţa şi încet-încet am învăţat să învingem şi, în rare clipe, chiar să transfigurăm ceea ce chinuitorii noştri numeau realitatea noastră mizerabilă: frig, foame, sete, murdărie, teroare, istovire, dispreţ, nedreptate, umilire.
Să-I mulţumim Domnului că peste toate neputinţele noastre biruit-a Iubirea.

(Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…)

Mislea – mănăstirea cu gratii
Ctitorie din sec. XVI a Domnitorului Radu Paisie al Ţării Româneşti, Mănăstirea Mislea a devenit, după secularizarea averilor mănăstireşti, şcoală corecţionară pentru minori apoi, pe rând, închisoare pentru deţinutele politic, închisoare de drept comun şi în prezent cămin de bătrâni.
Biserica mănăstirii a fost dinamitată în 1979 şi cărată la râpă cu buldozerele.
Mislea, aşadar! Prima impresie a fost o uluire. Închisoarea domina coama lină, aproape plată a unei coline, în mijlocul unei grădini cu pomi fructiferi. Iadul ni se prezenta în înveliş de rai. Închisoarea apărea ca un masiv patrulater înconjurat de ziduri străvechi de mănăstire, înalte, sprijinite pe contraforturi puternice.
Bisericuţa era inima de lumină a acestui iad de jale. Ocrotită de hora castanilor seculari, biserica ne-a fost izvor de iluminare şi speranţă. Ea ne-a strâns în jurul ei, cu o îmbrăţişare inefabilă şi plăcută. Nu a fost suflet, oricât de slab,care să nu-şi ia tărie şi lumină din aura de duhovnicie ce o înconjura. Ea însemna pace, dăruire şi iubire, într-un loc unde cinismul, ura şi barbaria îşi făceau din ce în ce mai mult loc.

(Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne)

O zi la Mislea

Toată lumea era foarte ocupată în dormitor, de la cinci dimineaţa până la stingerea de la zece seara.
Intelectualele învăţau gramatica limbii germane, franceze, engleze, latine, cu profesori competenţi. Nu aveai voie să ai hârtie şi creion. Totuşi, matematica trebuia scrisă: pe paturi se poate scrie cu puţin var şi mai ales se poate şterge. După masă se povesteau romane, unele inventate, altele citite.
În jumătatea de oră cât era foc în sobă se prăjea mămăliga mucegăită, tăiată în felii subţiri. Nu trebuia să fii prins asupra faptului, căci atunci mămăliga era rechiziţionată.
Se croşeta cu mijloace improvizate şi cu material şi mai improvizat. Toată lumea avea ciorapi, adevărate piese de muzeu – asamblaje, parcă aşa li se spune în muzeele de artă modernă. Se făcea croitorie intens, cu bucăţele de sticlă. Părul şi unghiile, pentru cine nu ştia să le roadă, tot cu sticla se tăiau.
Momentul cel mai solemn era rugăciunea de seară, Acatistul sau Paraclisul Maicii Domnului, spus de obicei de şefa de cameră.
Venea noaptea, care nu era a visurilor. Din fiecare saltea, din fiecare gaură ieşeau şoareci, pe care nu-i vedeai. Lumina era prea chioară şi ei prea repezi. Îi simţeai alergând în galop peste tine, iar dimineaţa, dacă adormeai, te puteai trezi cu un şoricel care se încălzea la respiraţia ta, chiar lângă gură. Aveau încredere. Ştiau că nimeni în casa aceasta nu omoară nimic. Şoarecilor li se dădea de mâncare: firmiturile de mămăligă.

(Ana-Maria Marin, Poveste de dincolo)

Acul
Aşteptarea noastră era de ani nenumăraţi şi numai acul ne alina dorul, ne alunga deznădejdea, ne aţâţa imaginaţia şi ne aducea bucuria lucrului terminat. Dacă ajungeai să-l ai şi reuşeai să-l păstrezi, celelalte se rezolvau uşor: o bucată de pânză, de stofă sau de mătase se tăia de undeva şi aţă asortată la culoare se scotea din ţesătura hainelor.
Dacă s-ar putea strânge pentru o expoziţie tot ce s-a cusut în închisoare – lucruri confiscate pe la percheziţii şi unele scoase afară – prin varietatea lor, prin frumuseţea şi numărul masiv ar putea sta cu cinste alături de cele provenite de la cea mai vestită şcoală de broderie românească ce a fost la curtea lui Ştefan Vodă, când în dorul soţilor plecaţi în lupte, domniţele se strângeau şi brodau împreună odoare pentru bisericile pe care domnitorul obişnuia să le ridice după fiecare biruinţă…
Ce nu s-a cusut în închisoare! Semne de carte, coperţi de carte, cărţi, perdele de iconostas, tablouri, icoane, cordeluţe, cordoane, gulere, traiste mari, traiste mici, tăvi, păpuşi, ii. Cu litere de câţiva milimetri Viorica Pârnac a cusut paraclisul Maicii Domnului şi ne-a împărţit la fiecare câte o filă.
(Maria Brahonschi, Lacrima prigoanei)
Executată de Viorica Pârnac Stănescu, minuscula trăistuţă a fost destinată păstrării cu sfinţenie a anaforei. Având abia câţiva centimetri, ea a fost dăruită unei surori de suferinţă la ziua aniversară. După 1956, când regimul de temniţă s-a înăsprit la maximum, micile semne de prietenie aveau dimensiuni miniaturale, spre a putea fi ascunse de necruţătoarele percheziţii.

Săptămâna Patimilor la Mislea

Pentru Săptămâna Patimilor s-au făcut pregătiri speciale, în peretele comun cu cămăruţa fără geamuri se afla o firidă. Aici, cu crenguţele furate de prin curţile prin care treceam în timp ce eram duse la duşuri, Nana Sofica a făcut un mic altar. Pentru el s-au lucrat icoane.

Capul încoronat cu spini l-am executat eu, în goblen, de pe un cartonaş pe care Nuţi, o foarte talentată studentă la Arte Frumoase, pictase cu acuarele obţinute clandestin de la atelierul de covoare un chip păstrat în memoria ei harică de pe nu ştiu ce pânză celebră.
Icoana,încadrată ulterior în năframă, se află pe catapeteasma Paraclisului înălţat la Mislea după 1989.
(Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…)
Goblenul cu chipul Mântuitorului din Paraclisul de la Mislea

Săptămâna Mare şi învierea au fost celebrate cu evlavie şi cu emoţie. Nana şi-a amintit o bună parte din versetele Prohodului şi corul condus de Marga a putut să intoneze câte ceva din fiecare stare. Cred că niciodată afară, în libertate, „Mergi la cer şi te aşează” nu mi-a ridicat lacrimile în ochi ca aici, în faţa candelei improvizate, alături de surorile întru suferinţă.
În ziua învierii ne-am adunat toată temniţa „liberă” în sala de mese, unde corul condus de Marga a făcut o Liturghie originală, alcătuită numai din răspunsurile de la Sfânta Liturghie, orânduite după canon de Nana.
Paza a fost probabil anunţată de ce se petrece. Sergentul de serviciu Grămadă a intrat în sufrageria în care, aşezate ordonat pe bănci, deţinutele ascultau Liturghia. În pas cadenţat a trecut în sus şi în jos în lungul sălii, dar noi ne-am văzut mai departe de rugăciune. Sergentul a plecat cum a venit şi i-a raportat lui Diri că în secţie este linişte. N-a fost nicio urmare neplăcută.

(Aspazia Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…)

Aceste mici bijuterii au fost cusute cu destrămături din propriile haine şi cu răbdare de deţinut, pe vremea când aflarea unui ac la o percheziţie reprezenta un pericol pentru Republică şi era sancţionat aspru cu câte 8 zile de izolare.
Combinaţie de motive populare realizată la Mislea de Aspazia Oţel. După eliberare, împreună cu mama sa a cusut un veşmânt bisericesc cu acest model, aşa cum tainic făgăduise în închisoare.

Model de pe cămaşa bucovineană a lui Corneliu Codreanu, executat la Mislea pe o pânză şi ascuns într-o broderie mai amplă.

Desen executat pe o obială

(Fragment dintr-un cordon brodat, gingaş dar oferit la o aniversare în închisoare)

Şefa de cameră, Aspazia Oţel, era ardeleancă, studentă la Filozofie: foarte tânără, cu părul complet albit, fusese adusă de la Miercurea Ciuc. Acolo făcuse tot felul de lucruri nepermise: bătuse în pereţi Morse, făcuse corespondenţă cu toate camerele şi avea maximum de zile de pedeapsă la izolator. O trimiseseră la Mislea ca să scape de ea. Prea era inventivă, dar ştia să coase, să lucreze la covoare şi să înflorească bluze româneşti. Era de vreo 12 ani în închisoare. (Ana-Maria Marin, Poveste de dincolo)

Dacă ai avut orgoliul să te oferi Jertfă Pentru învierea neamului tău, trebuie să ai capacitatea să iubeşti nelimitat, căci jertfa se face din iubire, şi nu orice fel de iubire, ci una purificată prin suferinţă. La capătul Calvarului, mucenicii au primit o sublimă binecuvântare: aceea care le dădea putere sa iubească şi sa ierte. Experimentul cu totul ieşit din tiparele umanităţii a dus la un rezultat la fel de excepţional: a şlefuit o generaţie capabilă să ierte.
(Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…)

În casa mea intrase cineva,

Dar nu l-am cunoscut Cine era.

Ş-a luat din casa mea ceva,

Şi n-am ştiut anume ce era.

Dar am simţit c-avea un preţ nemărginit,

Că-n urma Lui, în casa mea lumina a pălit

şi L-am urat şi L-am certat

Şi în ocări pe Cineva l-am alungat.

Dar n-a plecat

Şi n-a lăsat

Odorul cel nepreţuit ce l-a luat.

Umil la uşa mea plângea

Şi-n casa mea s-au prăvălit

milenii de-aşteptare grea

Şi-un hău de întuneric ce mereu creştea.

Într-un târziu, cu gând trudit,

m-am ridicat şi am şoptit:

– Să fie, Doamne Prea Slăvit, aşa cum ai voit!

Iisus s-a ridicat de lângă uşa mea.

Zâmbind, pleca…

În mâna Lui ce viu ardea,

întreagă, tinereţea mea.

(Aspazia Oţel Petrescu)

Paraclisul de la Mislea, amenajat după 1989 de fostele deţinute. Sufletul acestei iniţiative a fost Geta Gheorghiu. Paraclisul este locul de taină al întâlnirii în duh, an de an la 8 septembrie, de Naşterea Maicii Domnului 

Închisoarea Miercurea Ciuc – „ctitoria” Mariei Tereza 
Coborâm într-o curte pătrată, pavată cu bolovani mari. Pietrele sunt lustruite de multul mers. Ne aflăm în faţa unei clădiri în formă de U, cu parter şi etaj. Clădirea are culoare lungi, cu ferestre spre curte. De cealaltă parte a culoarului se văd uşile celulelor, cu zăvoare mari. Zidurile groase amintesc şi aici de închisorile transilvane de tip Maria Tereza. Celula are ziduri foarte groase şi este boltită. Din capul locului zidurile ni s-au părut saturate de suferinţa celor mulţi ce au trecut de-a lungul vremilor acest prag nefericit. Sub boltă părea să fie adunată toată restriştea deţinutelor ce au ispăşit aici ani grei de temniţă.

(Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…)

Ciuc- Repetiţie la moarte

La Ciuc, în decursul anilor, se formase o atmosferă de mare unitate, de acea dragoste născută dintr-un ideal şi o suferinţă comună, totul sublimat într-o profundă viaţă religioasă.
Spre surprinderea torţionarilor, chinurile nu numai că nu dădeau efectul scontat, dar ridicaseră nivelul spiritual al victimelor.
Şi ce nu folosise administraţia închisorii?
Frig siberian, mâncare de supravieţuire, îngrijiri medicale absente sau eventual o dată pe lună, aşa încât abcesele în diferite zone ale corpului erau deschise cu bucăţi de sticlă.
În compensaţie se dădeau pedepse „fortifiante” ca lanţuri, izolator şi mai ales cătuşe care-ţi opreau circulaţia, încât ajungeai să leşini. Una din fete a rămas, după o asemenea aplicare, cu o paralizie de radial. Motive se găseau cu uşurinţă: un ac de sârmă găsit la percheziţie, 2-3 cartofi opriţi de la masa de prânz, o bucată de săpun scrisă, o moţăială în timpul zilei… Ca atmosfera să fie cât mai sinistră, dacă vreun firicel de iarbă îndrăznea să răsară, imediat venea o gardiancă şi turna peste el apă clocotită.
(Galina Răduleanu, Repetiţie la moarte)

Boala Ciucului

Boala Ciucului era ca o paralizie. într-o bună zi aveai furnicături în picioare şi încetul cu încetul nu te mai puteai mişca. Erai dusă pe braţe de colege la program, după aceea te puteai gândi în voie. Nimeni nu se mai ocupa de tine, niciun doctor nu te îngrijea.
(Ana-Maria Marin, Poveste de dincolo)

Groapa cu şobolani

Prima care a fost scoasă din rând am fost eu, direcţia izolator. Am intrat în celula trei, unde E. a deschis uşa din fund. Eram într-un beci adânc, erau multe trepte până jos. Aerul închis, umezeala, un puternic miros de mucegai şi o răcoare neplăcută mi-au dat fiori pe şira spinării. Mi s-a părut că jos, pardoseala pivniţei este presărată cu smocuri de paie. Mai atentă însă, am observat că paiele sunt mişcătoare. Pivniţa colcăia de şobolani.
Orele au început să se scurgă şi nu venea nimeni să mă scoată de acolo. Ce voi face la noapte? Îmi imaginam şobolanii urcându-se pe mine, începând să mă ronţăie. Nici nu mă puteam apăra cu mâinile, deoarece le aveam imobilizate la spate. Am băgat de seamă că şobolanii aceştia erau obişnuiţi cu oamenii. Nu le era frică de mine. Unul s-a apropiat şi m-a privit cu nişte ochi rotunzi, fără expresie, dar n-a urcat până sus. M-a cuprins o spaimă de moarte.
Să mă sinucid – mi-a străfulgerat un gând. Mă arunc cu putere, cu capul în jos şi gata, termin toată teroarea care mă mai aşteaptă de acum înainte. Mi-am revenit repede, dându-mi seama că era cel mai stupid lucru pe care-l puteam face. Pe lângă faptul că-mi pierdeam mântuirea sufletului, nici nu era sigur că înălţimea era suficientă ca să-mi garanteze moartea. Şi atunci, rănită, printre şobolani, era lucrul cel mai rău ce mi se putea întâmpla.
M-am pomenit strigând, cu voce străină, stranie, strangulată de spaimă:
– Doamne, nu mă lăsa!
Şi în clipa următoare mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor, ca un rug fără arsură. E greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate în picioare, sprijinită de uşă. într-un târziu a venit E. să mă scoată.
(Aspazia Oţel Petrescu, Doamne, strigat-am către Tine…)

Uranus, 1960 – Celula de pedeapsă

Eram în aşa-zisul „cavou”, celula fără aerisire şi fără lumină, doar un bec care ardea continuu deasupra uşii. Acolo, în celula cu pereţi bleumarin, luminată zi şi noapte de acelaşi bec, cu ciment pe jos şi pereţi coşcoviţi mirosind a umezeală, am înţeles pentru prima dată că „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru”.
După un lung purgatoriu de autoanaliză, autovedere, autocondamnare, intrasem într-un soi de veşnicie, unde faptele, gesturile, trăirile din trecut căpătau alte dimensiuni. Traversam o suferinţă teribilă pentru tot ce n-ar fi trebuit să fie şi o mare părere de rău pentru nerealizarea a ceea ce ar fi fost bine să fie. Poate că aşa se întâmplă după moarte, când ţi se deschid ochii la o altă realitate, pe care ai ignorat-o şi care ţi-a mutilat fiinţa.
Treptat am intrat într-o viaţă minunată, nevăzută şi adevărată. O viaţă a sufletului, bogată, intensă, mult mai intensă decât cea pe care am dus-o ulterior în lumea exterioară. Într-o totală libertate colindam munţii şi ascultam melodii. Versurile diferiţilor poeţi izvorau din mine ca o creaţie proprie, descifram probleme filozofice şi, mai ales, vorbeam cu Dumnezeu.
Între cei patru pereţi umezi şi negri, cu becul care-ţi zgâria retina, găseam acea bucurie pe care nimeni şi nimic nu mi-o putea lua. De fapt, aveam TOT. Îmi lipsea însă un singur lucru: certitudinea că la ieşire, în lumea cealaltă, între aşa-zişii oameni liberi, această stare o voi mai putea păstra.
(Galina Râduleanu, Repetiţie la moarte)

Jilava 1952

Noaptea au ajuns la Jilava, Fortul nr. 13. În fundul fortului era închisoarea de femei. O celulă sub pământ, de o parte fereastra, de partea cealaltă uşa.
Dimineaţa deţinutele aşteptau cu nerăbdare plimbarea. Era cald şi frumos. Se plimbau cu mâinile la spate, îmbrăcate cu zeghea pe ele şi legate la cap cu basmale. Sergent major Valerica păzea dintr-un donjon, ca să nu se schimbe păreri şi să nu se facă observaţii în timpul plimbării. Păzea şi mânca cireşe, scuipând sâmburii cu dispreţ spre ele. Fiecare cireaşă le aducea apă în gură, căci unele nu mâncaseră fructe de 15 ani.
Sâmbăta, miliţianca le ducea la baie şi spălatul rufelor. Baia şi spălatul trebuiau să dureze 10 minute. Rufele erau puse sub picioare şi apa care curgea de pe deţinută le spăla, cu ajutorul picioarelor care se mişcau într-una. Trebuiau să se spele şi pe cap, căci după ce se îmbrăcau cu rufele spălate şi ude erau controlate de un sergent, care avea grijă de păduchii din puşcărie.
Noaptea se auzeau împuşcături şi, curios, li se dădeau explicaţii: muniţie veche care trebuia distrusă.
(Ana-Maria Marin, Poveste de dincolo)

Tort la închisoare

De ziua membrilor familiei, cine credea că-i mai are oferea un „tort”. Tortul se făcea din pâine fărâmiţată şi uscată cu grijă sub cap. Pâinea pe care o căpătai într-o lună intra într-un tort. O păzeai de percheziţii şi în ziua sorocită o amestecai cu porţiile de marmeladă din ultimul timp, o muiai cu zeama neagră de cafea, o aranjai pe o cârpă şi tortul era gata, după ce îl împodobeai cu mămăligă sau murături, după gust.
(Ana-Maria Marin, Poveste de dincolo)

Oradea 1962 – Pachetul
Lucrul normat al puşcăriaşilor începuse să renteze, căci toată puşcăria de femei de la Arad fusese mutată la Oradea. Lucrul era greu. Făceau damigene de nuiele. Nuielele trebuiau muiate, iar mâinile lor degerate nu se descurcau bine. Norma era mare. Dacă nu reuşeai s-o faci, puteai fi acuzat de sabotaj. Controlul de calitate era foarte amănunţit. Se schimbase însă ceva în viaţa lor. Căzneau cu un scop: o carte poştală, o veste de acasă.
Domnica fu pusă în situaţia de a avea o carte poştală în mână, cu dreptul de a cere un pachet. Cui? Unui băiat de 17 ani care, dacă mai trăia, era desigur un paria ca şi ea, cu singura vină de a se fi născut băiatul ei… Trebuia totuşi să afle, voia să aibă siguranţa că există şi că nu o urăşte definitiv, fie din motive politice, fie pentru că fusese o mamă denaturată.
Scrise deci după formulă: „Reuşind să fac norma în muncă, am dreptul să primesc un pachet în greutate de 5 kg. Trimite, te rog, dacă poţi, 4 kg de pâine şi 1 kg de marmeladă”. Cartea poştală i-a fost restituită de director, cu menţiunea că în afara închisorii domnea belşugul; trebuia să ceară portocale, şocolată; necesarul doar îl aveau! Cu moartea în suflet, scrise din nou: „Trimiteţi ce aveţi şi ce puteţi!”.
Într-o bună zi o scoaseră pe seară din cameră, cu o faţă de pernă în mână. După ce pachetul a fost cântărit şi ambalajul desfăcut în faţa ei, au început să curgă în faţa de pernă toate bunătăţile din lume, unele peste altele: mixtură, amestec de şocolată, nuci prăjite şi unt. Apoi slănină, brânză, portocale, bomboane. Împreună cu lucrurile, curgeau lacrimi mari în faţa de pernă.
Totul se terminase, iată că strângeau ambalajul. Atunci văzu: expediase pachetul „Drd.” şi urma numele. Înţelesese şi începu să plângă în hohote. Iniţialele însemnau „doctorand”. Nu era desigur doctorand, dar băiatul ei intrase la Medicină, visul ei de totdeauna. Plânse până la uşa celulei. Stăpânirea nu mai înţelegea nimic: „în loc să te bucuri?!”…
Pachetul fu împărţit frăţeşte şi se termină repede.

(Ana-Maria Marin, Poveste de dincolo)

Cântec de leagăn

Nani, nani, frăţior,

noaptea e târzie,

nani, mâinile mă dor

şi mi-e somn şi mie!

Nani, mâini subţiri de crin,

ochi de mure coapte,

poate vin părinţii, vin,

poate vin la noapte!

I-au luat răii într-o seară

şi i-au dus departe,

c-au avut un gând de pară

pentru Ţară, frate!

Tata este dus în mină,

mama la-nchisoare,

lapte n-am avut la cină;

nani, frăţioare!

Nani, nani, frăţior,

noaptea e târzie,

nani, mâinile mă dor

şi mi-e somn şi mie!

Maica Mihaela – muceniţa lui Hristos

Marieta Iordache (1914-1963), sora mai mică a bădiei Nicoară, asasinat în 1939 în lagărul de la Miercurea Ciuc, a îmbrăţişat de timpuriu idealurile morale ale fratelui ei, mărturisind crezul creştin şi naţional al generaţiei sale.
Studentă la Academia de Educaţie Fizică din Bucureşti, la o defilare oficială din 1938, îl înfruntă cu îndrăzneală pe regele Carol al II-lea, fapt pentru care e arestată imediat şi trimisă în lagărul de femei de la Mănăstirea Suzana. Aici o întâlneşte Ana-Maria Marin, soţia eroului de la Majadahonda, ale cărei amintiri le redăm aici.
„În vremea aceea sosea la Mănăstirea Suzana, în munţi, o fetişcană de 22 de ani, cu ochii verzi şi două codiţe împletite pe urechi şi legate la spate. Se numea Marieta Iordache. Venea din beciul jandarmeriei, cu încă trei fete. Nu se puteau ţine pe picioare, căci fuseseră bătute la tălpi, dar aveau un moral minunat, întreţinut de cea mai mică, mai fragilă şi mai tânără dintre ele.
Noapte de noapte Marieta stătea în genunchi şi se ruga Maicii Domnului să-i arate calea spre curăţie sufletească şi trupească, spre binele ţării sale şi spre dragostea lui Hristos. Rămâneai înmărmurit la spectacolul pe care îl dădea o copiliţă sortită să înveţe gimnastica pe copii, cum îşi schimba chemarea şi dădea lecţii de curaj, de înfrânare şi răbdare unor doamne mult mai vârstnice ca ea”.
Evenimentele se succed cu repeziciune. Prigoana carlistă se dezlănţuie cu furie, acoperind ţara cu un val de durere şi moarte. În scurtul răgaz dintre prigoane, la sfârşitul anului 1940, Marieta apare iar în Bucureşti, ajutând fără odihnă la dispensarele supra-aglomerate.
„Motănel se angajase la munca de jos: curăţa, spăla, pansa oamenii care miroseau urât şi seara toţi făceau o rugăciune, mulţumind Domnului că, prin mâinile lor, El vindecase rănile omenirii”.
În 1942 Marieta pleacă la mănăstirea Vladimireşti pentru a se călugări. Explicaţia o dă într-o scrisoare: în lupta cruntă în care era angajat neamul românesc, trebuia păstrată permanent legătura cu Dumnezeu, prin rugăciune; deşi firea n-o ajută prea mult – scrie ea – îşi asumă totuşi, cu hotărâre şi luciditate, această îndatorire. La Vladimireşti, Marieta continuă să slujească lui Dumnezeu şi oamenilor cu aceeaşi dăruire. Când, în 1944, soldaţii ruşi au năvălit în biserica mănăstirii spre a o prăda, au găsit-o pe sora Marieta cu braţele întinse înaintea sfântului altar, apărându-l. Uimiţi, ruşii au plecat fără să prade nimic, rostind cuvinte de laudă la adresa maicilor.
„La Vladimireşti, sora Marieta a lucrat cu mâinile la câmp şi vite, a făcut şcoală şi liceu pentru surori şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru ţară şi pentru iertarea păcatelor morţilor ei. Pe unde a trecut, a dat exemplu de ascultare şi umilinţă. După cinci ani au călugărit-o. I-au tăiat codiţele şi a luat numele de Mihaela, Mireasa lui Hristos”.
În 1955 este arestată, împreună cu alte maici şi cu duhovnicul mănăstirii. După anchete e trimisă la închisoarea de la Miercurea-Ciuc, unde se îmbolnăveşte grav de „boala Ciucului”, pentru care nu primeşte niciun fel de îngrijire medicală. Izolată de celelalte deţinute, paralizată, cu trupul frânt, dar cu sufletul neclintit în credinţă, moare în ziua de Sfântul Gheorghe a anului 1963.
„La Ciuc a fost ascetă şi schivnică şi s-a săvârşit din viaţă fără spovedanie, nici împărtăşanie. Asta a fost Motănelul în viaţa laică şi muceniţă în închisoare!”.

Vremea mărturisirii
Încă din 1948 Mănăstirea Tismana a intrat în atenţia autorităţilor comuniste ca un focar de rezistenţă creştină şi naţională. În 1949, stareţul mănăstirii, Arhimandritul Gherasim Iscu, este arestat şi condamnat la ani grei de temniţă, murind în închisoarea de la Târgu-Ocna.
Zece ani mai târziu, în 1958, încep anchetele pentru procesul mănăstirilor din nordul Olteniei, Tismana şi Polovragi, acuzate de a fi oferit găzduire şi hrană luptătorilor anticomunişti din munţi. Între timp Tismana fusese transformată în mănăstire de maici. Stareţa Tatiana Răduleţ, Maica Nicodema Vasilache şi părintele Veniamin, duhovnicul obştii sunt arestaţi, trecând prin calvarul anchetelor şi temniţelor comuniste.
„În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”…

Maica Tatiana Răduleţ, stareţa Mănăstirii Tismana

Cea de-a treia locatară a celulei de la Securitate era Maica Tatiana, stareţa Mănăstirii Tismana. Acuzată că a oferit hrană şi adăpost fugarilor şi luptătorilor anticomunişti din munţi, a fost supusă la o anchetă deosebit de dură, la presiuni şi şocuri de lungă durată, care împing spre limita de ruptură psihică şi firile cele mai tari.
Nu se terminase bine investigarea delictelor politice, când a survenit o nouă problemă: unde este aurul mănăstirii? Anchete lungi, ziua şi noaptea, confruntări cu Maica Nicodema, care era şi ea arestată, deplasări la mănăstire pentru percheziţii şi săpături, toate o afectaseră adânc pe biata femeie. Colegele de celulă o înconjuram discret cu dragoste şi înţelegere, căutând să nu o lăsăm pradă deznădejdii.
Săptămâna Patimilor fusese pentru ea o săptămână de supliciu. Avea momente când vorbea tare, singură. În dimineaţa zilei de Paşti a părut a fi mai liniştită. Deodată, în pacea acelei dimineţi sfinte, ca împinsă de un resort, fără să mai dea nici o explicaţie, Maica Tatiana alergă spre uşă şi începu să lovească cu pumnii, strigând cât o ţineau puterile:
– Deschideţi, deschideţi uşa, vine împăratul Măririi! Deschideţi până mai aveţi timp, că altfel va fi vai de voi!
O priveam uimite, neputincioase. După scurt timp pe sală se aude zgomot de paşi şi zvon de glasuri. în prag apare ofiţerul de serviciu. Maica Tatiana se linişteşte şi-l întâmpină cu „Hristos a înviat!”. Ofiţerul priveşte întrebător spre noi, care aşteptam speriate urmările. O vor târî sub duşul rece? O vor pune în cămaşă de forţă? O vor snopi în bătaie?…
Ofiţerul pune mâna la cap, în semn că a luat-o razna şi o lasă să iasă pe culoar, înconjurată de grupul de caralii. Uşa se închide şi noi rămânem cu urechile ciulite să prindem o informaţie. Încercăm să facem o rugăciune. Linişte… Apoi, deodată, de undeva nu departe, se aude glasul puternic, plin, al Maicii Tatiana, cântând „Hristos a înviat!”. Melodia pătrunde dincolo de ziduri şi zăbrele, topind atmosfera sumbră a celularului într-o cerească binecuvântare.
L-a repetat de trei ori, aşa, ca la mănăstire în ziua de Paşti, de a răsunat Securitatea!
După scurt timp au adus-o în celulă, liniştită, cu faţa luminoasă. Din ochi îi dispăruse deşertul animalului prins în capcană. Groaza anchetei care nu se mai termina, teama care nu o lăsa să doarmă până spre miezul nopţii, când era chemată la anchetă, cutele amărăciunii, amprenta deznădejdii dispăruseră.
Uşa s-a închis şi zăvoarele au fost trase. Stareţa s-a aşezat pe marginea patului. Chipul îi radia de mulţumire. Plutea în altă lume.
Securitatea nu va întârzia să-şi plătească poliţa cuvenită. Şi totuşi, Maica Tatiana va supravieţui. Într-o zi va reveni la mănăstire, unde îşi va încheia în linişte viaţa.

(Viorica Stănuleţiu Călinescu, Lacrima prigoanei)

Maica Nicodema Vasilache de la Tismana

Maica Nicodema, Aneta Vasilache, era călugăriţă la Mănăstirea Tismana. Fusese căsătorită şi cei doi soţi se despărţiseră în linişte, cu hotărârea ca amândoi să ia calea mănăstirii. Părintele Vasilache, ajuns arhimandrit, a fost şi el condamnat de comunişti la ani grei de temniţă şi şi-a sfârşit zilele în închisoare.
Maica Nicodema a fost arestată odată cu Părintele Veniamin, duhovnicul mănăstirii Tismana şi cu Maica Tatiana, stareţa, pentru găzduire de fugari. La proces a primit 25 de ani de muncă silnică.
Mândră şi impulsivă din fire, îşi alesese pentru călugărie, ca virtute, umilinţa. Era bună, stăpânită şi modestă. Binele îl făcea cu discreţie, încât să nu se afle. Era oricând gata să-şi dea porţia de mâncare ori cămaşa celor ce erau lipsite. Zilele de post le ţinea în felul ei: mânca o înghiţitură din fiecare fel de mâncare şi atât. Considera că drept exerciţiu de înfrânare e mult mai greu, când ţi-e foame, să mănânci o înghiţitură, decât să nu mănânci nimic.
Am reîntâlnit-o în ultima parte a detenţiei la Oradea. Era la fel de curajoasă şi neclintită în hotărârile ce le lua. În Vinerea Patimilor a refuzat să meargă la film împreună cu restul deţinutelor, motivând că nu poate trece peste obligaţiile ei de călugăriţă. A fost pedepsită şi a trebuit să suporte în plus şi murmurele câtorva deţinute, care socoteau că prin atitudinea ei îngreunează situaţia tuturor.
A urmat eliberarea, prin graţierea din 1964 şi Maica Nicodema a revenit la Mănăstirea Tismana. După câţiva ani am întâlnit-o întâmplător la Catedrala din Craiova, zâmbitoare, cu aceeaşi privire limpede, fără ascunzişuri. Ne-am îmbrăţişat cu multă căldură.
S-a stins la Mănăstirea Tismana, acolo unde ani de zile s-a rugat şi a sperat în înnoirea spirituală a acestui neam greu încercat.
(Viorica Stănuleţiu Călinescu, Lacrima prigoanei)

Maica Patricia Codău

La poruncile Tale am alergat
şi toată calea nedreaptă am urât. (Ps. 18,22)
Maica Patricia (Ecaterina) Codău, născută la Arad în 1915, licenţiată în Teologie şi Pedagogie la Bucureşti, este până astăzi mărturia vie a unei generaţii care a jertfit pentru crezul ei creştin şi naţional. Când, în 1945, Ecaterina Codău merge la Mănăstirea Sâmbăta să-i spună Părintelui Arsenie Boca hotărârea ei de a se călugări, acesta îi dă binecuvântare, profeţindu-i că toată viaţa sa va fi o neîncetată mărturisire a lui Hristos.
Intrată în obştea Mănăstirii Bistriţa -Vâlcea, primeşte ascultarea de profesoară de religie la şcoala mănăstirii. Este numită apoi directoare la Seminarul monahal din Mănăstirea Plumbuita, iar între 1952-1954, stareţă la Mănăstirea Ţigăneşti, care avea 250 de vieţuitoare. Aici Maica Patricia se îngrijeşte cu toată atenţia de viaţa duhovnicească a obştii, chemând în acest scop la Ţigăneşti, pentru a spovedi şi povăţui maicile, pe Părinţii Cleopa şi Arsenie Papacioc. În scurt timp este demisă din funcţia de stareţă şi rămâne un an ca muncitoare la cooperativa de producţie din mănăstire.
În 1955 este chemată de Episcopia Aradului să organizeze, ca stareţă, mănăstirea Gai din Arad, ascultare pe care o îndeplineşte cu pricepere şi dăruire până în 1959, când este arestată pentru „uneltire contra ordinii sociale” şi condamnată la 15 ani muncă silnică. Trece prin închisorile Arad, Jilava, Miercurea Ciuc, Oradea. Este eliberată prin decretul general de amnistiere din 1964, cu interdicţia de a mai purta haina monahală şi de a se mai întoarce la mănăstire. Lucrează câţiva ani pe post de contabilă şi după 1970 reia activitatea duhovnicească, scriind Acatiste, Vieţi de Sfinţi şi articole cultural-religioase. Din 1975 este numită administrator principal la Arhiepiscopia Timişoarei.
De câţiva ani, Maica Patricia Codău, după o viaţă de osteneală şi zbucium, s-a retras din grija cea lumească, purtându-şi în singurătate neputinţa bolii şi a vârstei. Dar chipul ei senin înfloreşte în zâmbete şi lumini ori de câte ori tinereţea îi trece pragul, iscodind-o cu întrebări despre cum a fost odată şi cum ar trebui să fie astăzi, pentru învierea de mâine.
Alergăm ca vremea pentru griji trecătoare şi ne îndepărtăm de noi înşine. În însingurarea, uneori apăsătoare, întoarce-te, suflete înstrăinat de tine însuţi, adună-te acasă, contemplând Crucea prin care Domnul te-a făcut din rob, fiu al harului. Priveşte rănile ce sângerează pentru tine şi înţelege că este vremea să strigi cu lacrimi, ca tâlharul: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!”.

(Maica Patricia Codău)

Maica Teodosia Laţcu
Maica Teodosia (Zorica) Laţcu s-a născut în 1917 într-o famile de ardeleni refugiaţi în Ungaria în timpul primului Război Mondial. Absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Limbi clasice (greacă şi latină), lucrează după absolvire ca preparator universitar la Institutul Român Lingvistic din Bucureşti, unde împreună cu Sextil Puşcariu participă la editarea Dicţionarului Limbii Române. Publică poezii la revista „Gândirea” condusă de Nichifor Crainic, poezii adunate în trei volume şi tipărite între anii 1944-1949: „Insula Albă”, „Osana Luminii” şi „Poemele Iubirii”.
A fost unul din sufletele formate şi hrănite duhovniceşte în atmosfera spirituală creată la Mănăstirea Sâmbăta în jurul Părintelui Arsenie Boca, cel care i-a fost povăţuitor şi bun îndemnător spre lepădarea de lume, şi căruia Zorica îi dedică ultimul volum de versuri -„Poemele Iubirii”.
În 1948 Zorica Laţcu intră în obştea Mănăstirii Vladimireşti, primind la călugărie numele de Teodosia. În 1956 însă Dumnezeu o cheamă la mărturisire şi maica Teodosia ia calea temniţei, împreună alte maici din mănăstire. După trei ani de detenţie la Miercurea Ciuc şi în alte închisori este eliberată, dar nu mai e primită în mănăstire. Urmează ani de pribegie în care maica scrie poezii şi face importante traduceri din Sfinţii Părinţi (Sf. Grigorile de Nyssa, Sf. Isaac Şirul, Sf. Simeon Noul Teolog), ajutându-l pe Părintele profesor Teodor Bodogae. De altfel, maica Teodosia a avut o contribuţie semnificativă şi la tălmăcirea primelor volume din Filocalie, editate de Părintele Dumitru Stăniloae.
După 1990 se întoarce la Mănăstirea Vladimireşti şi în scurt timp se mută la Domnul, fiind înmormântată în cimitirul mănăstirii.

Dragoste

Maica Teodosia -Zorica Laţcu

Pentru Tine, Doamne,

numai pentru Tine

Am  cules argintul nopţilor de mai,

Am legat în cântec zumzet de albine,

Glas de alăută, dulce viers de nai.

Am aprins în suflet tinere văpăi,

Străluciri de aur, flăcări de rubine,

Am cătat în noapte luminate căi

Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Ţi-am trimis spre ceruri tainică solie, dor nepătimaş,

Să-mi găteşti de nuntă, haină argintie

Şi-n sclipiri de soare să-mi găteşti sălaş

Dragoste curată, dorul din solii,

Cu miros de smirnă-n rugă să se-mbine,

Ca să urce fumu-n valuri viorii

Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Am cetit din file vechi, cu slovă ştearsă,

Stih de preaslăvire, Sfânt Numele Tău,

Am ţesut în pânză Jertfa Ta nearsă,

Ce-a zdrobit tăria veşnicului rău,

Am cântat iubirea sfintelor femei,

Care-au mers la groapă, ca să Ţi se-nchine,

Am cusut din raze râuri de scântei

Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine.

Pentru Tine, Doamne, numai pentru Tine

Vreau să-mi frângă, albe, oasele sub roţi,

Vreau să-mi curgă, rumen, sângele din vine,

Trupul meu cel fraged să mi-l rupă toţi.

Învelită-n haina marilor dureri,

Suflet plin de taina lumilor divine,

Să păşesc pe calea grelelor tăceri

Către Tine, Doamne, numai către Tine.

Suflete de crin

Mislea, 1950
O istorie vie a unui trecut plin de avânturi sublime era şi Lucica. Înăltuţă, foarte dreaptă, ţinută ce exprima o reală verticalitate spirituală ce n-a cunoscut niciodată compromisul. Avea trăsături frumoase, fine şi un zâmbet abia perceptibil îi lumina chipul care oglindea un perfect echilibru sufletesc. Vorbea repejor, cuvintele ei nu exprimau niciodată banalităţi. Avea o memorie excepţională, selectivă, în albumul ei de oameni şi fapte totul era riguros înregistrat şi clasificat. Consideraţiile sale erau totdeauna cumpănite cu dreaptă judecată.
Mie însă mi se părea că este prea severă, prea intransigentă. Mi se părea prea interiorizată şi puţin dispusă să se plece asupra slăbiciunilor omeneşti. Dar mă înşelam. Mă înşelam mai ales cu privire la căldura discretei sale dăruiri. Lucica era atentă la tot ce ni se întâmpla, intervenind cu gestul şi cu cuvântul cel mai potrivit exact la ceasul potrivit.
(Aspazia Oţel Petrescu, Doamne, strigat-am către Tine…)

Miercurea Ciuc
Comunicam foarte bine pe culoarul nostru. Cu vecinele din dreapta foloseam burlanul. Cu vecinele din stânga – Maica Mihaela, Meri şi Manţi – am vorbit prin Morse. Cu Meri comunicam şi prin sobă, iarna. Meri era scoasă să facă focurile. înainte de a aranja lemnele şi cărbunii, introducea obiectul care trebuia transmis. Noi ridicam repede capacul godinului şi luam obiectul în cauză. Totul trebuia făcut foarte repede. Meri devenise expertă şi, după câte ştiu, n-a fost prinsă niciodată. (Aspazia Oţel Petrescu)
Meri (Maria Constantinescu), cea care i-a fost alături, la Miercurea Ciuc, Maicii Mihaela pe drumul calvarului ei, este până astăzi o mărturie vie a demnităţii şi dragostei creştine, din care a făcut „punctele cardinale” ale vieţii sale.
În 1948 l-am cunoscut pe Gheorghe Eftimiu, băiatul care mi-a arătat drumul pe care aveam să-l urmez în viaţă. Aveam aproape 16 ani. El era elev cu un an mai mare. Ne întâlneam duminica după slujba de la biserică şi ne plimbam pe frumosul nostru bulevard de castani. În aceste plimbări ne-am împărtăşit gândurile şi sentimentele, dar mai ales concepţia despre Dumnezeu, lume şi viaţă. Comentam împreună texte din Noul Testament, probleme legate de virtuţile creştineşti, de prietenie, de familie, de puterea jertfei. Stabilisem noi că datoria trebuie să primeze în faţa sentimentelor.
Într-o zi, venind de la şcoală, mi-a aţinut calea şi mi-a cerut să-mi vorbească neapărat. Era crispat şi foarte abătut. Mi-a spus că face parte dintr-o organizaţie naţională anticomunistă, că sunt în pericol câţiva băieţi, printre care şi el. Vor pleca la munte, să se alăture grupurilor de partizani. Dacă nu vor putea învinge în viaţă fiind, vor învinge murind. „Drumurile noastre se despart, s-ar putea să nu ne mai vedem niciodată. Va trece timpul, te vei căsători. E o datorie socială. Ai grijă alături de ce om îţi vei duce viaţa. Eu am o singură mare dorinţă: să-ţi creşti copiii cu credinţa în Dumnezeu. Eu trebuie să plec acolo unde mă cheamă datoria. Roagă-te pentru mine şi pentru fraţii mei!”… L-am încredinţat că mă voi ruga cu toată puterea sufletului meu. Ne-am strâns mâna şi privirile ni s-au întâlnit pentru ultima dată.
A trecut încă o săptămână şi din biserică, o fată mă cheamă afară:

– Ştii că fraţii Bocârnea şi Gheorghe Eftimiu au fost împuşcaţi la Izverna?

Am lăsat-o în stradă şi m-am întors în biserică să mă rog pentru sufletele celor ucişi. Când am ajuns acasă, nu m-am mai putut stăpâni. Era prea mult. Am izbucnit în plâns. Parcă nici viaţa nu-şi mai avea sens. Totuşi, încet-încet m-am recules. Mi-am amintit de toate discuţiile purtate referitor la necesitatea jertfei, la puterea credinţei. În adâncul întunericului ce-mi cuprinsese sufletul, o lumină tainică a coborât, descoperind minţii frământate taina jertfei absolute. În acele momente mi-am hotărât drumul.

(Viorica Stănuleţiu Călinescu, Lacrima prigoanei)

Oradea, 1963 – Reeducarea

Într-una din zile, deţinutele fuseseră adunate „club”, pentru a li se citi un articol din „Glasul Patriei”, ziar editat de regimul comunist de la noi şi care apărea în străinătate. Autorul, Nichifor-Crainic. Metoda diabolic era să-ţi arate că figurile pe a căror tărie te sprijineai nu mai există şi că nu-ţi rămâne decât să le urmezi exemplul.
Fireşte că la şedinţa cu pricina au luat cuvântul diverse. Numai că erau „categoria uşoară”. Trebuia cineva din „bateria grea”. Drept urmare, „doamna brună” s-a adresat direct: „Mămăligă, ce ai de spus?” „Nimic”. „Nicolicescu, ce părere ai?”. „Eu nu-mi pot bate joc de suferinţa mea!”.
Aşa încât, deocamdată rezultatul n-a fost cel scontat.

(Galina Răduleanu, Repetiţie la moarte)

Lacrima prigoanei

Xenia Mămăligă, Măria Brahonschi şi Măria Constantinescu (de la stânga Ia dreapta), trei deţinute politic la vârsta cărunteţelor.

Într-o seară, la Mislea, m-am gândit la durerea ce i-am pricinuit-o la arestare măicuţei mele. Binecuvântată fie memoria mamei părintelui Fulea, care a venit să o caute ca să o îmbărbăteze. Nu se cunoşteau, două sate le despărţeau:
– Am auzit că ţi-au arestat fata. Şi băiatul meu este la închisoare, dar eu nu mă plâng, sunt mândră. Nu vezi? Numai avocaţi, preoţi, studenţi şi oameni cumsecade sunt acolo!
Vai de mândria dânsei, dar Dumnezeu i-a dat gândul acela bun să-şi rupă o zi din luna iulie -al cărei preţ adevărat numai ţăranii îl cunosc – şi să vină să aducă mângâiere.
Dimineaţă m-au chemat la poartă, la pachet. Am găsit o ladă cu haine şi lângă ea, o oală cu carne prăjită. De oală – pe care am recunoscut-o – nu au vorbit nimic. Lada mi-au dat-o, însoţită de o gardiană, să o duc la magazie, deoarece nu este perioadă de pachete şi nu am dreptul la haine.
Am urmărit-o în gând pe mama cum urca singură cu lada în spate printre dealurile Misiei. Ce dor va fi împins-o să plece la drum? Ce emoţii va fi avut, câte rugăciuni va fi rostit şi câte lacrimi şi sudoare îşi va fi şters cu colţul şorţului!
Uneori, în serile calde de vară trec prin cimitir. Din fotografia de pe cruce, mama priveşte senină şi parcă împăcată. Atunci încerc, după puteri, să mă adun într-o rugăciune pentru toate mamele cunoscute şi necunoscute ce au trudit să-şi salte copiii, purtându-i la şcoală, iar în locul lor le-a sosit din închisoare o hârtie pe care scria că aceştia nu mai există.
Peste puţin vom merge la ei şi noi, cei care am rămas şi suntem chemaţi acum să depunem mărturie. Nu vom avea multe să le spunem, dar voi, cei tineri, care veniţi după noi, să nu-i uitaţi. Când va sosi rândul vostru să-i întâlniţi, să le puteţi spune că sacrificiul nu le-a fost în zadar, că mormânt lângă mormânt, jertf ă lângă jertf ă, au învins!
(Maria Roşca Brahonschi, Lacrima prigoanei)

Toţi vom pleca, dar nimeni nu va spune

că n-a avut în el un strop de cer

şi toţi vom duce-n noi câte-o minune… (Radu Gyr)

 

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin