Mărturisitorii credinţei – Moţa şi Marin

Ion Moţa era un tânăr calm, concentrat: niciun gest frenetic, niciun fel de eroism ostentativ în cuvintele şi privirile lui. Avea priviri limpezi, orizontale. Ghiceai însă o lungă şi nedomolită maceraţie lăuntrică. Siguranţa lui în lumea de dincolo, în viaţa sufletului după moarte, îl făcea să sufere şi mai mult de puţinătatea acestei vieţi pământene. Nu se temea de moarte: a dovedit aceasta cu mult înainte de plecarea în Spania. „Martir” înseamnă martor. Cel care moare pentru o credinţă mărturiseşte despre ea, dovedeşte celorlalţi că o asemenea credinţă te mântuieşte de spaima morţii, că în ea găseşti un sprijin, după ce ai găsit un sens al existenţei.
Alţi voluntari au căzut în Spania pentru un ideal uman: comunismul sau fascismul. Ion Moţa a fost unul dintre aceia care au căzut pentru un ideal supra-uman: pentru biruinţa lui Hristos.
(Mircea Eliade, Vremea, ianuarie 1937)

Vasile Marin aparţinea unei alte structuri spirituale: era bătăios, ironic, pasionat de lecturi şi de controverse, întotdeauna dispus să asculte un pamflet, o glumă, o pagină frumos scrisă şi curajos gândită. Avea temperament de luptător şi fenomenul politic l-a preocupat încă din liceu.
Nu bănuiai totuşi, în figura lui râzătoare, sub vorbele lui întotdeauna ironice, hotărârea unei jertfe atât de cumplite. Vasile Marin nu mi-a spus niciodată ce crede despre moarte. Plecarea lui în Spania a dovedit însă tuturor că nu se temea de ea; a căutat moartea cu înverşunare, cu bucurie, ca şi unul care ştie că de-abia din ceasul morţii începe adevărata viaţă, cea veşnică.
Jertfa lui e tot atât de semnificativă şi tot atât de fertilă ca şi a lui Ion Moţa. Doi oameni de structuri sufleteşti atât de deosebite primesc moartea cu aceeaşi bucurie.

(Mircea Eliade, Vremea, ianuarie 1937)

Jurnal de front: Majadahonda, 13 ianuarie 1937
Pe la ora trei ocupăm nişte tranşee înaintate.Vedem coborând coama dealului vreo 13 tancuri mari. Primim ordin să ne culcăm la pământ în tranşee. Pentru ultima oară îi văd vii, alături: Ionel cu fruntea ca un munte înnourat şi Marin cu faţa ca de marocan – lăsase să-i crească barba- şi privirea întoarsă spre ascunzişurile sale sufleteşti.
Bubuitul devine năucitor. O detunătură doborâtoare mă forţează să închid ochii. Când îi deschid, privirea îmi cade asupra unui corp întins cu faţa la pământ. Îngenunchez şi-l ridic. E Ionel Moţa. Îi ţin capul în mâini, privindu-l îndelung. La un metru zace Vasile Marin, cu spatele proptit de peretele tranşeei. Mă întorc şi urlu lui Clime şi părintelui Dumitrescu peste vuietul gloanţelor şi al obuzelor: „Ionel şi Marin sunt morţi!”‘. Prin haina străpunsă şi sfârtecată a lui Ionel Moţa se văd culorile drapelului românesc. Îl luase ca să-l poarte cu el, pentru a-l pune în vârful baionetei la atac. Desfac drapelul şi îl întind peste trupurile lor.

(Al. Cantacuzino, Jurnal de front)

Înmormântarea Moţa-Marin

Destinul i-a ales pe ei ca să mărturisească, să arate celorlalţi seninătatea pe care ţi-o dă credinţa, sensul creştin şi eroic pe care îl capătă viaţa atunci când eşti gata în orice clipă să renunţi la ea. (Mircea Eliade)

RUGĂCIUNE ARHIEREASCĂ

rostită la înmormântarea lui Moţa şi Marin de către Î.P.S. Nicolae Bălan al Ardealului

Doamne, Dumnezeul nostru, Care cu înţelepciunea Ta cea negrăită ai zidit pe om şi ai aşezat hotare vieţii lui, ascunse numai în ştiinţa Ta, către Tine, Stăpâne, ne ridicăm mâinile şi inimile când se desparte om de om şi se desfac legăturile scumpe pe care Tu le-ai rânduit şi binecuvântat pe acest pământ trecător, ca să se găsească iarăşi în viaţa cea fără de sfârşit.
Tu ai hotărât să chemi pe calea jertfei, întru odihna care este la Tine, pe robii Tăi, iubiţii noştri fii şi fraţi. Ion Moţa şi Vasile Marin şi lângă sicriul ce poartă ceea ce a fost trecător în fiinţa lor, gândurile şi simţămintele noastre se preschimbă în cucernică rugăciune, pe care o înălţăm către Tine, Părinte al îndurărilor.
Nu să plângem am venit aici, căci smerenia cugetului nostru în faţa bunăvoirii Tale de a primi jertfa aleşilor Tăi nu ne îngăduie să însoţim cu plângere sfârşitul vieţii lor. Ci am venit să-Ţi mulţumim, Părinte, că ni i-ai dăruit aşa de mari şi curaţi cu sufletul, ca să se învrednicească a primi duhul credinţei până la moarte, duhul jertfei de sine, care este scara cea mai aleasă dată nouă oamenilor, de înălţare către Tine.
Slăvimu-Te pre Tine, Hristoase Dumnezeule, că ai învrednicit poporul nostru ca din mijlocul lui să alegi ostaşi credincioşi pentru lucrul Tău, care de dincolo de moarte ne trimit solia şi mărturisirea credinţei lor, cum numai din buzele marilor Tăi mucenici din veacurile de la început a răsunat în lume: „Eu aşa am înţeles datorie vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El”.
Binecuvântate să fie numele lor în cartea veşniciei Tale şi neuitată să rămână amintirea lor în neamul nostru, din veac în veac. Amin.

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin