Minele Cavnic şi Baia Sprie sau Robii din adâncuri

Despre minele Baia-Sprie, Cavnic şi Nistru s-ar putea scrie multe…
În aceste mine părăsite, considerate nerentabile, am fost aduşi să scormonim în sus şi în jos, pentru a lua cuprul şi plumbul. Oameni slăbiţi, alţii bolnavi şi bătrâni, care nu mai puseseră mâna pe o lopată, aveau de ispăşit furia unui sistem de cruntă exploatare comunistă.
În decorul format din lămpile de carbid atârnate pe pereţii din abataj, oameni în pielea goală, aduşi peste coveţi, încărcau minereul, alţii cu baroasele grele spărgeau bolovanii, împroşcând bucăţi de rocă ce se opreau în picioarele lor. Perforatorul făcea praf cu miros de sulf ce ne îngreuna respiraţia. Vagonetarii împingeau cu greu vagonetele încărcate; aspectul de iad putea fi trăit oriunde. Râuri de sudoare curgeau de pe noi şi, negri de sus până jos, eram noii robi ai secolului XX.
(Tiberiu Hentea, De la Cotul Donului la Aiud)

Amintirile Părintelui Iustin Pârvu
În 1952 am ajuns la Baia Sprie. Totul era împrejmuit cu un gard de doi metri şi jumătate, sârme pe deasupra, turelele la 25-30 de metri, cu mitralierele puse la vedere şi stânci în jur, de se vedea soarele numai puţin.
Ne-au făcut instructaj de două săptămâni la suprafaţă. Câţiva maiştri civili încercau să ne înveţe cum să ne descurcăm, fiindcă nu ştiam nimic despre minerit. Securiştii le-au spus acestor muncitori civili că vor lucra cu condamnaţi extrem de periculoşi şi nu trebuie să vorbească cu noi mai mult decât este strict necesar, pentru că putem deveni agresivi, chiar în stare de crimă. Lucram împreună şi din când în când noi mai strigam: „Părinte, adu ciocanul!”; „Domnule ministru, adu cutare!”; „Dom’ profesor, adu-mi ferăstrăul!”… Când au auzit acei maiştri civili de părinţi şi profesori şi miniştrii, ziceau între ei: „Măi, ce ne-au spus nouă ăştia şi ce întâlnim noi aici?”. În mai puţin de o lună minerii civili au constatat că „extrem de periculoşii criminali” s-au comportat ciudat de paşnic. Au început să ni se adreseze cu „părinte”, „domnule”, „profesore”. Apoi au început să se întrebe: „Ce poate fi aceasta? Ce fel de criminali sunt aceşti oameni cumsecade?”…
Acolo, în adâncurile pământului erau cele mai puternice, mai smerite şi mai trăitoare rugăciuni. La începutul turei, noaptea, unul din deţinuţi rămânea la intrare şi se ruga cu Acatiste, Paraclise, psalmi. Fiecare îi lăsa câte o rugă pentru cei dragi de acasă şi pentru ocrotirea în acele galerii subterane deosebit de primejdioase.

Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe,

Să sune scrâşnetul hain

Şi mii de lacăte la uşe.

Eu cum am fost, aşa rămân.

(Radu Gyr)

Poverile pe care le pune Dumnezeu pe umerii noştri, dacă ar fi purtate cu înţelepciune, cu timpul sfinţesc sufletul, îl curăţă, îl luminează şi omul nu se mai încurcă în nimicuri, ci străpunge barierele întunericului.
(Pr. Justin Pârvu)
Pr. Iustin Pârvu, sfinţit, curăţat, luminat în cuptorul celor 17 ani de temniţă, primeşte cu smerenie, la Mănăstirea Petru-Vodă, cea din urmă povară pe care i-a pus-o Dumnezeu pe umeri: aceea de a povăţui sufletele pe calea crucii, spre înviere…

Învierea sub pământ – Baia Sprie 1954

În 1954 noi am sărbătorit învierea lui Hristos la 800 de metri sub pământ, într-o mină de plumb. A fost o mare îndrăzneală din partea noastră să sărbătorim acele Sfinte Paşti în mina de la Baia Sprie.
Din sfredele am făcut clopote, unii au stat de pază, alţii ne-am adunat şi am oficiat slujba. Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Lovite toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii, făceau un zgomot minunat. Acela a fost momentul când anunţam începerea slujbei. Atunci am intrat în ascensor şi am coborât în locul unde se aranjase un altar şi cinci cruci din bârne. Noi, preoţii, am cântat tot ceea ce ştiam, tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci ori niciodată. Cu toţii eram într-un gând.
Cred că niciodată n-a răsunat mai bine „Hristos a înviat!”. Cred că niciodată o Liturghie n-a fost mai bine primită de Dumnezeu. Gardienii s-au ascuns speriaţi, dar n-au îndrăznit să sune pe securişti, n-au suflat o vorbă.
(Pr. Iustin Pârvu)
Am cerut tuturor să stingă lămpile. Apoi s-a aprins lampa părintelui Antal, care a strigat: „Veniţi de luaţi lumină!”. Toţi şi-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt de sfinţenie. Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: „Hristos a înviat!”. Slujba era ascultată în genunchi. Memoria excepţională a diaconului Bej ne-a înlesnit să cântăm mai toate cântările atât de frumoase ale Utreniei învierii.
Pe la mijlocul slujbei a venit spre noi şeful informatorilor, căpitanul de jandarmi Petrescu, deţinut ca şi noi. A fost puţină tresărire când l-am văzut că vine. Colegii de slujire m-au întrebat:

-Ce facem?
– Continuăm! am răspuns.
Şi Petrescu, văzând liniştea noastră, nu a îndrăznit să zică nimic şi s-a aşezat în linişte printre ceilalţi, ascultând până la capăt sfânta slujbă. Apoi toţi s-au retras la locurile lor de muncă.
A fost ceva fantastic. Atmosfera de taină a minei, sub pământ, cu lămpile de carbid în mână, a dat slujbei o notă atât de intimă, atât de profundă şi de sfântă, încât toţi am fost mişcaţi. Am trăit câteva clipe uitând de condiţia noastră de deţinuţi.
Candor, maistrul ungur care era cu noi în mină, fost şef comunist peste întreg Ardealul în timpul când comuniştii erau în prigoană şi luptau subversiv, am aflat mai târziu că s-a retras la mică distanţă, să nu fie văzut şi a ascultat slujba în genunchi.
(Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric)

Închisoarea noastră cea de toate zilele…
Am întâlnit în închisoare oameni din toate categoriile sociale şi de diferite credinţe religioase sau convingeri politice. Unii dintre ei, datorită ţinutei lor morale, tăriei de caracter şi comportării faţă de organele MAl-ului, m-au făcut să mă simt mai mărunt şi mai netrebnic.
Le-am rămas recunoscător că mi-au servit de model şi mi-au dat tăria să-mi înfrâng orgoliul şi să mă strădui să-i imit. în toate categoriile pe care le-am pomenit mai sus am găsit astfel de oameni admirabili, în preajma cărora zidurile şi gratiile nu puteau să-ţi mai îngrădească mişcările şi nici să-ţi înăbuşe speranţa.
Alături de ei nu mai simţeai nici frigul, nici foamea, nici răceala lanţului pe fluierul piciorului…
(Ioan Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele)

Roade duhovniceşti
Aceasta e cea mai importantă experienţă pe care o poţi avea în timpul vieţii: a te cunoaşte pe tine însuţi în totala ta dependenţă de Dumnezeu. Or acolo, în închisoare, descopereai că nu eşti singur în faţa greutăţilor, că este Dumnezeu, care urmăreşte evoluţia ta morală, care te susţine în luptă, numai tu să ai bunăvoinţă şi nădejde. Cunoscându-te pe tine însuţi, descopereai sensul superior al vieţii, destinul ei înalt, mult deasupra nimicului cotidian, descopereai puterea asupra ta însuţi în ispită, sau slăbiciunea ta, te descopereai pe tine aşa cum nu te-ai fi cunoscut niciodată în împrejurările obişnuite ale vieţii.
Mai mult decât în alte situaţii, în puşcărie Dumnezeu a fost mai aproape de noi. În puşcărie s-au realizat cei mai puternici oameni. Asta n-au înţeles comuniştii: că sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decât robi, au sfinţit pământul ţării cu sânge de mucenici.
(Pr. Iustin Pârvu)

Durerea
Vasile Voiculeseu
Oprită să urce în ceruri vreodată,

Durerea n-are aripi, să-şi facă vânt,

Ci calcă peste lespezi, încovoiată,

înger pururi încătuşat de pământ.

Adâncu-i glas n-ajunge la stele,

Braţele-i vântură cenuşă şi lut,

Presărându-le peste răni grele.

Dar Domnul a ales-o de la-nceput.

În ochii ei luceşte, încă neînţeleasă,

Lumina, semnul lui izbăvitor,

Şi a pus-o mai presus, crăiasă

Şi pildă îngerilor tuturor.

Ea nu ştie… dar când somnul o doboară,

În miezul nopţii şi-al tăcerii,

Marii îngeri pe pământ coboară

Şi se pleacă de sărută picioarele durerii.

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin