Când ai pământul desțelenit cu recunoștință privești altfel tot ce te-nconjoară. Pilda semănătorului. Omul duhovnicesc caută miezul mulțimii de pilde și, hrănindu-se cu miez, e odihnit și are pace. Ochii cu care tu privești arată felul în care tu trăiești pământul inimii. Să arătăm recunoștință lui Dumnezeu pentru toate darurile primite.
„Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără număr de pilde. Lumea aceasta cu toate dintrînsa e trecătoare ca o poveste pe care o auzi şi se termină. Dar sâmburele de duh ascuns în tâlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi hrănesc numai ochii şi urechile cu pildele acestea rămân flămânzi duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei nu pot ajunge.
Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu se satură cu ele, iar foamea nu-i dă odihnă. Iar omul duhovnicesc caută miezul mulţimii de pilde şi, hrănindu-se cu miez, e odihnit şi are pace. Toate câte sunt, sunt pilde, şi toate se înfăşoară, că frunzele şi coaja, în jurul unui miez ascuns. Tot ce se întâmplă e ţesătura pildei, haina inimii duhoviceşti, a miezului, a ceea ce hrăneşte.” (Sfântul Nicolae Velimirovici)
Pilda semănătorului
Duminica a XXI-a după Rusalii – Pilda semănătorului – una dintre cele mai frumoase pilde rostite de Mântuitorul Iisus Hristos. Mântuitorul a semănat cuvântul Său în două chipuri: în mod direct, de pildă Predica de pe munte, convorbirea cu Nicodim, convorbirea cu femeia cananeancă, şi în mod indirect, prin pilde. Prin pilde, adresarea era oarecum pe ocolite, ca ascultătorii să cugete pentru a afla adevărul exprimat astfel.
Duminică, 15 octombrie 2017, enoriași și credincioși ai parohiei „Sf. Voievozi”, au trecut pragul sfânt lăcașului de cult pentru a participa la Sf. Liturghie, oficiată de părintele paroh Petru Munteanu.
Pericopa Evanghelică a acestei duminici, un fragment de o profunzime spirituală specială, dar și de actualitate, ne invită spre adâncă meditație, având în centrul său Pilda Semănătorului. O parabolă atemporală, am putea spune, pentru că ea surprinde sufletul omenesc, nu doar al ascultătorilor Mântuitorului Iisus Hristos în fața cărora a fost rostită, ci și comportamentul universal al omului în fața Cuvântului lui Dumnezeu; deschiderea sau, dimpotrivă, lipsa de sensibilitate, indiferența sau adversitatea față de îndemnurile mântuitoare ale credinței.
Înțelesul duhovnicesc al Pildei Semănătorului
În cadrul Sf. Liturghii părintele Petru Munteanu a rostit un cuvânt de învățătură în care a explicat celor prezenți înțelesul duhovnicesc al Pildei Semănătorului: „Sfânta Evanghelie de astăzi ne înfăţișează o pildă rostită de Mântuitorul Iisus Hristos celor care-L urmau şi prin recitirea ei acum devenim și noi contemporani cu cei care-L urmau. Pilda semănătorului. Mântuitorul Iisus Hristos obişnuia să vorbească în pilde. În pilde pentru că pilda este o povestioară care are o învăţătură, pe care poţi s-o extragi şi s-o înţelegi din povestirea respectivă.
Este un obicei să folosești pilde în dialogul cu alții în Orientul mijlociu, oamenii în Orientul Mijlociu obişnuiau să povestească şi s-aşeze seminţele valorilor morale în povestirile care au dăinuit până astăzi. (…) Mântuitorul a preluat acest mod de adresare. Vorbea în pilde pentru fiecare ocupaţie sau serviciu, pentru că fiecare era implicat într-o activitate de zi cu zi. Așa a fost rostită pentru înțelesul Împărăției lui Dumnezeu, pilda pescarului, a neguţătorului…
Aceste pilde cuprind limbajul universal al ființei noastre, limbaj în care ne regăsim cu toții
Dacă ar fi venit în zilele noastre ar fi vorbit şi în pilda artistului cibernetic, programatorului analist, a politicianului nemulțumitor. Ar fi vorbit pentru noi toţi, în limbajul activităților noastre pentru ca noi să pricepem, să cunoaștem din taina vieții veșnice. Câte pilde ar fi spus dacă ar fi fost în zilele noastre…
În perioada aceea a dregătorilor, a păstorilor, a neguțătorilor, a pescarilor, a văduvelor și a fiilor risipitori, a drahmei sau banului pierdut si iarăși găsit, se adresează atunci și pentru noi, iar astăzi ne vorbește atât de lămurit în pilda aceasta a agricultorilor sau semănătorilor. Noi ascultăm pildele Mântuitorului, le înţelegem frumosul şi esenţa. Pentru că aceste pilde cuprind limbajul universal al ființei noastre, limbaj în care ne regăsim cu toții.”
Cele patru feluri de „pământuri bătătorite” – patru tipuri de arhitecturi lăuntrice
Cele patru feluri de pământuri sunt patru feluri de suflete. Dar este cu putinţă să mai existe şi altfel de feluri de pământuri, separat sau chiar în acelaşi timp, pentru că sufletul omenesc este complex.
Primul fel de suflet este al celor care se află lângă cale
Primul fel de suflet este al celor care se află lângă cale; este vorba de cei care sunt mereu pe drum, în căutare.
„Mântuitorul spune această pildă a Semanatorului şi o şi explică. Înţelegem în explicaţia acestei pilde un lucru extraordinar de important, acela că în inima noastră există un pământ, o proiecţie ca într-o oglindă a lumii exterioare. În noi se află un univers interior, univers pe care-l avem cu toţii. Şi-n acest pământ interior al inimii noastre, Hristos Domnul nostru, ne vorbeşte despre stările inimii sau stările noastre interioare.
Aflăm despre o inimă cu multe cărări bătătorite, care este o stare a omului care aleargă continuu. Aleargă atât de repede, este atât de ocupat, încât nu realizează, de fapt, că el fuge de el însuși. Îi este frică de el, de propria prezență în rugăciune, de căutarea propriului sens și rost, în lumina semințelor semănate cu generozitate de Semănător. Starea acestui om este aceea că știe totul despre alții, despre răutățile și viciile tuturor, dar nimic despre sine, despre chemarea la împlinire a lui în Dumnezeu.
Drumuri bătătorite care duc nicăieri…
Știe poveștile vieților vecinilor, rude, dușmani sau prieteni, dar nu își cunoaste propria vocație sau împlinire în lucrarea lui Dumnezeu. Îi este frică să stea singur, îi este frică să gândească puţin, are treabă continuu. Dacă vine la biserică, e cu motorul pornit, aduce nevasta, stă în parcare, bagă viteză. Dacă nu ar fi radarul, ar fi peste tot în viteză. Dar în fuga aceasta, în disperarea aceasta, el fuge de el, dacă stă în maşină dă drumul la radio, dacă nu e la radio, ascultă la telefon, dacă nu-i la telefon, face ceva să discute cu cineva.
Îi este frică de el, îi este frică să stea singur, să se regăsească, să se întrebe cine este. Cade sămânţa aceasta pe drumul bătătorit al omului care aleargă continuu, fără scop precis şi fără rost. Și aleargă pentru că aşa vede că alţii aleargă şi trebuie să alerge şi el. Drumuri bătătorite care duc nicăieri…”, a explicat părintele Munteanu.
Cel de-al doilea fel de suflet este al celor care sunt în loc pietros
Piatra nu este pământ arabil. E frumoasă, dar e stearpă. Cel de-al doilea fel de suflet este al celor care sunt în loc pietros.
„Ne vorbeşte Mântuitorul despre alt pământ al inimii, un pământ unde sunt pietroaie mari şi puţin pământ s-a aşezat printre ele. Este pământul omului care afişează emoţii şi sentimente dar, de fapt, nu-i pasă de nimeni şi de nimic. Nu arată recunoștință. Scopul lui şi politica lui este ce are-n frigider, ce a mai adunat, cât de mult s-a distrat… Că trece timpul şi alţii s-au distrat mai bine şi el nici chiar aşa… Este omul care primeşte cuvântul, dar grijile lui şi scopul vieţii lui este doar pentru sine şi pentru el.
Are impresia că pierde timpul de fiecare dată. Dacă este într-un loc – de ce-i acolo, când putea să fie mai bine în altă parte. Este omul care este o povară cum e pietroiul mare pentru cine-l duce în spate. Aşa este şi el pentru cei din jur. Oricât ai vorbi cu el, nu simte nimic sau are impresia că-şi pierde timpul cu tine sau ţi-a oferit mai mult decât meriţi. A dat o parte din viaţa ta, a făcut multe pentru tine şi tu nu-nţelegi nimic pentru că inima este rece de piatră, o îmbrăţişare de la omul acela te costă, trebuie s-o meriţi. Şi dacă faci ceva, trebuie să fii atent ca să-i câştigi atenţia.
Indiferența și lipsa de recunoștință
Omul cu inima de piatră este o povară grea pentru cel din casă, pentru cel din jur. Sentimentele şi emoţiile sunt superficiale şi sunt de vânzare. Le poţi cumpăra pe tarabă. Totul este de vânzare la pământul pietros, totul se vinde şi se cumpără. Nu există constanţa emoţiilor şi a sentimentelor, nici recunoștință şi nu există nicio preocupare pentru Împărăţia lui Dumnezeu”, s-a arătat în continuarea cuvântului de învățătură.
Cel de-al treilea fel de suflet este al celor care sunt între spini
Cel de-al treilea fel de suflet este al celor care sunt între spini. Aici avem de-a face cu un caz mai complex: aceştia au auzit, au primit şi au păstrat şi chiar dau rod, ceea ce e mai mult decât ceilalţi. Dar acest rod nu ajunge la coacere: deci nu există recoltă.
„Ne arată Mântuitorul alt pământ, unde au căzut seminţele acestea luminate, un pământ unde sunt mulţi spini şi multe griji. Și grijile acestea, atât de ascuţite, caută să acopere lumina păcii şi a iubirii, a încrederii în ajutorul lui Dumnezeu. Lumina bucuriei în clipa vieţii adunată ca într-un potir, picătură cu picătură de lumină, caută să aducă întunericul, să sufoce lumina lui Dumnezeu. Deşi pământul este bun, grijile sunt mari şi omul alege ca într-o balanţă ce să hrănească.
Ne spune Sfânta Evanghelie că grijile au acoperit Cuvântul lui Dumnezeu ceea ce înseamnă că omul a dat crezare mai mult celor care spun că grijile sunt importante. Sunt oameni care stau la rând să ia antidepresive. Şi cu cât iau o pastilă, după aceea îşi dau seama că au nevoie de două pastile, de trei pastile, dacă s-ar inventa o pastilă mare mare cât un sandvish ar lua-o şi pe aceea. Sunt cei care doresc să doarmă, dar nu pot. Şi atunci iau somnifere. Încep cu unul, cu jumătate de pastilă, apoi cu două, cu trei, nu mai contează. Noaptea-i lungă. Şi grijile sunt multe.
Omul disperat prinde spinii grijilor și ai frământărilor – În iubire respirăm rugăciune
Şi spinii au crescut din ce în ce mai mari şi teama şi frica aduc răceală în suflet, disperare în ochi. Caută într-o disperare un punct de sprijin şi-o soluţie. Și sămânţa cuvântului lui Dumnezeu este din ce în ce mai mică. Pâlpâie din ce în ce mai slab. Şi spinii cresc din ce în ce mai mari. Omul disperat prinde spinii grijilor şi-ai frământărilor, este omul zilei de astăzi. El merge la biserică, dar merge cu frica-n sân. El merge la biserică, că poate-poate îl ajută Dumnezeu cumva, dar nu înţelege un lucru – că niciodată o rugăciune în disperare nu este rugăciune.
Să ne rugăm și să arătăm recunoștință tot timpul
Rugăciunea este rugăciune când este în iubire de Dumnezeu, nu în disperare. Rugăciunea este rugăciune când Îl iubim pe Dumnezeu şi ne încredem în el, nu când suntem înţepaţi de griji peste tot. În iubire respirăm rugăciune. În disperare citim rugăciunea. Dar nu ne rugăm niciodată. În iubire dormim liniştiţi şi împăcaţi pentru că simţim îmbrăţişarea sfinţilor şi a lui Dumnezeu. În disperare stăm cu somniferele şi auzim ticăitul ceasului într-o noapte lungă care nu se mai termină.
Ei bine, spinii aceştia pot să cadă şi să se usuce, dar în momentul în care focul inimii noastre se aprinde, în îmbrăţişarea iubirii lui Dumnezeu. Doamne, cât de bun eşti cu mine, cât de milostiv! Câte daruri mi-ai dat, Doamne! Îţi mulţumesc că mă păzeşti şi-n bătaia aceasta de inimă este darul Tău, Doamne! Şi tot ce am în jur este binecuvântarea ta, Doamne! Şi mă-ncred în Tine chiar dacă aş trece prin umbra morţii – Domnul este Păstorul meu – de cine mă voi teme? Domnul este păzitorul vieţii mele – de cine mă voi înfricoşa?”, a continuat părintele paroh.
Cel de-al patrulea fel de suflet este cel îndrăgit de Dumnezeu
Cel de-al patrulea fel de suflet este cel îndrăgit de Dumnezeu: sunt cei care au pământ bun. Pentru a avea pământ bun, lut rodnic, pământ arabil, trebuie muncă multă şi îndelungată.
„Ne spune Sfânta Evanghelie că seminţele au căzut pe un pământ roditor. Şi vorbeşte despre pământul acesta roditor care este pământul răbdării, oamenii nu mai au răbdare. Pentru că aşa cum am spus, politica de astăzi este politica timpului pierdut. Stai cu ochii pe ceas, în biserică nu există ceasuri. Sau dacă vedeţi ceasurile acestea în biserică, o să rămâneţi surprinşi. Arată ora greşit, că nu mai au baterie. Este un timp oprit, pentru că în Biserică timpul devine veşnicie. În biserică, ai veșnicia ta.
Răbdarea ca timp de rugăciune, timp de ascultare, timp de sfătuire, răbdarea înseamnă să-ți faci timp
În biserică trăieşti în rugăciune altfel timpul şi spaţiul. Timpul, în biserică, devine veşnic. Şi spaţiul devine o comuniune cu toţi şi cei plecaţi, şi cei de departe, toţi suntem aici, suntem în rugăciune. Cade sămânţa pe pământul cel bun, frământat în răbdare. Și această răbdare înseamnă că înţelegi că timpul tău devine veşnic.
Și timpul pentru tine devine o îmbrăţişare a lui Dumnezeu şi viaţa aceasta nu se termină. Nu intra în disperare, că ea continuă dincolo, tot într-o regăsire şi-o îmbrăţişare cu Dumnezeu, pe care l-ai mărturisit şi care te iubeşte. Şi care te vrea fericit. Şi cad aceste seminţe ale Cuvântului Vieţii şi ele se înmulţesc prin răbdare, înţelegând răbdarea ca timp de rugăciune, timp de ascultare, timp de sfătuire, răbdarea înseamnă să-ţi faci timp.
Răbdarea înseamnă să asculţi. Dar cine-şi mai face timp? Şi cine mai ascultă? S-asculţi fără a avea pretenţia să fii ascultat. Cel mai mare dar pe care tu poţi să-l faci cuiva este timpul şi ascultarea ta. Să asculţi pe celălalt, să nu-ţi pregăteşti replica, să ai răspunsurile puse bine şi să asculţi pe celălalt. Să trăieşti dincolo de cuvinte şi să vezi o inimă însetată de iubire. O inimă ca şi a ta, care suferă. Și în lucrarea aceasta a pământului în Dumnezeu, să-nmulţeşti rodul cuvântului lui Dumnezeu”, a subliniat părintele paroh.
Învăţătura este limpede: roadele nu pot veni decât din darul gratuit al lui Dumnezeu şi din truda liberă a Omului. Este ceea ce teologia ortodoxă numeşte sinergie sau împreună-lucrare. Este cheia împlinirii duhovniceşti a Omului, îndumnezeirea.
Recunoștință – Importanța practicării ei – Dacă nu ai virtutea recunoștinței, nu crește nicio virtute pe niciun pământ
În încheierea omiliei, părintele Petru Munteanu a amintit despre importanța practicării recunoștinței, care încunună toate virtuțile.
„Spun Sf. Părinţi un lucru foarte important pe care e bine să-l ţii minte: orice virtute pe care noi o căutăm, virtutea rugăciunii, virtutea răbdării, virtutea iubirii, virtutea milosteniei, virtutea postului ş.a.m.d., toate virtuţile cresc pe pământul inimii, pământ care înseamnă virtutea recunoștinței. Dacă eşti recunoscător lui Dumnezeu pentru ziua de astăzi, pe acest pământ al inimii lucrate cu recunoștință, cu lacrimi de pocăinţă şi smerenie cresc toate virtuţile. Dar dacă nu ai virtutea recunoștinței, nu creşte nicio virtute pe niciun pământ.
În recunoștință privim pe cel de lângă noi altfel, în recunoștință lucrăm cu Dumnezeu altfel viaţa noastră, în recunoștință suntem astăzi la biserică. În recunoștință mulţumim lui Dumnezeu pentru câte ne-a dat şi-am uitat de câte ori pământul inimii noastre a fost atât de bolovănos, atât de ascuţit, atât de bătătorit. Și totuşi iată, Dumnezeu, în mila Lui, ne-a mai aprins şi ne-a mai lucrat pământul prin celălalt, după cum tu, prin felul recunoștinței lucrezi cu cel de lângă tine.
Ochii cu care tu privești arată, de fapt, felul în care tu trăiești pământul inimii
În pământul recunoștinței, omul vede lumea altfel. Era o vorbă foarte interesantă, zice: decât să călătoreşti să vezi lucruri şi lucruri în viaţa ta, mai bine priveşte lucrul respectiv cu alţi ochi. Și-ai să vezi că atunci când ai pământul inimii bătătorit, priveşti cu ochii într-un fel. Când ai pământul cu spini, priveşti cu ochii într-un fel în casa ta. Când ai pământul desţelenit cu recunoștință priveşti altfel tot ce te-nconjoară. Ochii cu care tu priveşti arată, de fapt, felul în care tu trăieşti pământul inimii”.
După toate aceste expuneri, trebuie să ținem cont că „ogorul inimii” se poate schimba dintr-un moment în altul. Depinde de fiecare dintre noi cum lucrăm această stare lăuntrică, cât de multă recunoștință arătăm lui Dumnezeu pentru toate darurile primite, prin răbdare, smerenie, iubirea aproapelui, și mai ales prin rugăciune.
La sfârșitul Sf. Liturghie, părintele Petru Munteanu a dat mult așteptată binecuvântare tuturor credincioșilor aflați în sfânt lăcașul de cult, cu îndemnul să ducă și acasă iubirea lui Dumnezeu.
Brîndușa Dediu
Citiți și „Maica Parascheva, hai cu mine acasă!”