Pătimirea Cuvioşilor Părinţi Ioan, Serghe, Patriciu şi a celor cu ei, apărând lăcaşul Sfântului Sava – 19 martie

Pe când în Constantinopole împărăţea Constantin şi Irina, în Palestina multe pustiiri făceau barbarii agareni.
Năvălind fără de veste, ei jefuiau şi omorau, iar pe cei lăsaţi în viaţă îi băteau cu cruzime.
Mult au fost chinuiţi atunci monahii din lavra sfântului Sava, pe vremea cuviosului egumen Vasile, cel prea plăcut Domnului pentru viaţa lui cea cinstită.
Cei ce arau strânşi în această mănăstire ar fi putut scăpa de năvălirea agariană, dacă s-ar fi tras la Ierusalim, dar ei nu voiau să părăsească locul acela unde primiseră de bună voie jugul lui Iisus, murind pentru lume.
Ei nădăjduiau în Christos, zicând: „Stăpânul nostru este puternic ca să ne scape din mâinile barbarilor. Iar de va voi să mucenicim pentru El, noi gata suntem.
Şi ei mai ziceau: „Nu ne temem de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide.”
Celor care îi sfătuiau să se păzească de urgia barbarilor, ei le răspundeau: „Noi n-avem ziduri de piatră spre apărare, ci zidul nostru nesurpat în veac e Domnul Christos…” „Nu avem arme şi zale, ci numai unelte duhovniceşti, platoşa nădejdii, pavăza credinţei, coiful mântuirii. Cu acestea ne vom apăra.”
Astfel mângâindu-se unul pe altul, ei petreceau în lavră, dând slavă lui Dumnezeu.
Şi aşa ei erau apăraţi de Domnul, căci barbarii nu se atingeau de mănăstirea lor.
După acestea toate, Dumnezeu a voit să vină ispită asupra robilor Săi, precum odinioară asupra dreptului Iov, lăsînd ca mâinile barbarilor să se atingă de sfinţii Săi plăcuţi.
Aşadar, pe când cuvioşii stăteau fără frică în chiliile lor săvârşind sfântul post de patruzeci de zile, s-au adunat, prin îndemnarea diavolească, nişte arabi, care purtau arce, săgeţi şi săbii, voind să năvălească tâlhăreşte asupra lavrei, crezând că vor afla aur şi argint.
În ziua de dinaintea Duminicii Stâlpărilor, au năvălit asupra lavrei.
Simţind venirea lor, monahii au ieşit din chilii şi s-au strâns în biserică, aşteptând fără temere.
Cu săbii şi cu arce întinse, barbarii au alergat asupra mănăstirii.
Unii din părinţi, vrând să-i îmblânzească, le-au ieşit înainte şi le-au zis:
– De ce veniţi la noi cu arme, când stăm în faţa voastră cu mâinile goale? Noi am lăsat lumea, pentru păcatele voastre, şi-am venit aici să fim pe placul Domnului. Nu mâhnim pe nimeni şi facem, pe cât putem, binele… Stăm gata să vă punem bucate înainte şi, cu iubirea de străini obişnuită nouă, să vă odihnim.
Barbarii strigau:
– Nu pentru mâncare am venit noi, ci pentru aur şi argint. Ori ne daţi aur şi argint şi veţi fi vii, ori nu ne daţi, şi veţi muri de mâna noastră…
Monahii au răspuns:
– Noi n-avem aur şi argint…
Atunci, barbarii au întins spre ei arcele şi au slobozit săgeţi, ucigând pe unii, rănind pe alţii…
Pe urmă, s-au repezit spre chilii şi sfărîmând cu pietre uşile, au intrat şi au scotocit peste tot, negăsind decât puţine lucruri de nevoie pustnicească şi de loc aur.
Înciudaţi, au pus foc chiliilor, şi stăteau gata să pună foc şi bisericii, când au văzut venind spre ei un pâlc de oameni. Crezând că vine oastea din Ierusalim întru apărarea bisericii, au fugit, temându-se. Şi aşa biserica a scăpat din mâinile păcătoşilor barbari.
Peste alte zile, barbarii s-au năpustit din nou asupra mănăstirii, şi mai îndârjiţi şi mai fără milă.
Monahii, punându-şi nădejdea în Dumnezeu, îşi aşteptau sfârşitul.
Apropiindu-se de ziua patimilor Domnului, s-a arătat şi pentru ei ziua pătimirii lor.
în Joia cea mare, dimineaţa, au năvălit barbarii a doua oară, ucigând pe monahi fără cruţare. Pe unii îi săgetau, pe alţii îi tăiau în două, altora le tăiau capul sau picioarele, ca să le spună unde se află bogăţiile ascunse.
Prinzând pe loan, îngrijitorul casei de oaspeţi, l-au muncit fără milă, tăindu-i vinele de la mâini şi de la picoare şi jupuindu-i pielea de pe spinare.
Cuviosul Serghie, cel ce păzea vasele bisericeşti, temându-se ca să nu fíe prins şi să i se ia vasele de unde le ascunsese, a căutat a fugi spre munţi; dar străjile barbarilor l-au prins şi l-au dus la biserică zicându-i:
– Să ne dai vasele de aur şi de argint, că de nu, îţi vom ridica viaţa!…
Dar el n-a vrut, răspunzându-le:
– Mai degrabă luaţi-mi viaţa… Şi de îndată, i-au tăiat capul.
Câţiva alţi monahi se ascunseseră într-o peşteră din munte, dar aflându-i barbarii, au pus de au făcut un foc la gura peşterii, ca să-i înăbuşe acolo.
Cuviosul Patrichie, care era cu ei, le-a zis:
– Nu vă temeţi, fraţilor, voi ieşi eu singur şi voi muri pentru voi…
Zicând aşa, a ieşit din peşteră, şi straja l-a întrebat:
– Tu singur erai aici? Şi Patrichie i-a răspuns:
– Numai eu…
Luându-l pe el, au scăpat de moarte ceilalţi din peşteră. Pe urmă, barbarii au adunat pe toţi sfinţii părinţi în biserică şi i-au ameninţat aşa:
– Dacă nu ne daţi aur, dăm foc bisericii!… Ei au răspuns:
-Nu avem aur…
Barbarii au început atunci a-i împunge cu suliţele. Şi iar cerură:
– Daţi-ne atunci vasele de aur şi argint… Toţi strigară:
– Asta nu se cuvine, şi nu le vom da!…
Văzând aceasta, barbarii i-au luat pe toţi şi i-au dus în peştera cuviosului părinte Sava, şi iarăşi au aprins foc mare la gura peşterii.
Şi aşa, pe mulţi au ucis, între care şi pe Ioan şi pe Patrichie, iar pe alţii i-au ucis cu sabia.
Când au vrut să dea foc bisericii, din nou li s-a părut că vine spre ei o oaste mare, şi de îndată au fugit luând cu ei, pe cămile, lucruri bisericeşti şi de-ale monahilor.
Fraţii rămaşi vii s-au strâns şi au cules leşurile fraţilor răpuşi de barbari şi le-au îngrijit după cuviinţă.
Şi aşa s-au sfârşit muceniceşte cei care au apărat cu viaţa lor sfântul lăcaş al Domnului împotriva încălcătorilor păgânii.

Vieţile Sfinţilor, Editura Artemis, vol. III