Pătimirea muceniţei Doroteia şi a celor dimpreună cu ea – 6 februarie

Sfânta fecioară Doroteia s-a născut în Cesareea Capadociei, şi slujea lui Dumnezeu în toate zilele ei postind şi rugându-se, în smerenie şi în blândeţe, iar pe diavolul cel vrăjmaş, necontenit îl gonea de la ea, cu dragostea lui Christos, întru care îşi păstra nepătată fecioria.
Cu toate că nu voia, slava ei a trecut peste hotarul locului unde vieţuia – ajungând într-o zi la urechea lui Saprichie, marele ţinutului, prigonitor îndărătnic al creştinilor. Într-o zi, el veni la Cesareea şi de îndată puse pe aprozi s-o cheme la el. A întrebat-o:
— Cum te cheamă?
— Numele meu este Doroteia — i-a răspuns fără temere fecioara.
— Să jertfeşti de îndată zeilor, dacă vrei să nu te dau chinurilor şi morţii!
Sfânta l-a privit în linişte şi i-a răspuns:
— Eu mă închin Domnului Dumnezeului meu, Cel ce-a făcut cerul şi pământul… Zeii tăi sunt oameni şi nu mă voi închina niciodată lor.
— Văd că eşti nestrămutată în hotărârea ta, dar ascultă-mă şi jertfeşte zeilor!
Şi a ameninţat-o cu chinuri.
-Ci chinurile tale, Saprichie, sunt trecătoare, numai ale gheenei sunt veşnice. Şi eu ştiu cum îmi spune Domnul meu: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul – căci nu pot niciodată să ucidă sufletul”.
Auzind acestea, Saprichie s-a înfuriat peste măsură şi a strigat spre slujitori:
— Daţi-o de îndată chinuitorilor!
Sfânta stătea la mijloc şi, zâmbind, spunea către chinuitori:
— De ce zăboviţi să mă trimiteţi mai degrabă către scump Domnul meu?
Tulburat, Saprichie a zbierat:
— Cine e acela pe care-l doreşti atât de mult?
— Este Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu.
— Unde este el?
— Dumnezeu fiind, e pretutindeni — iar noi îl mărturisim că este în cer, stând de-a dreapta Tatălui său, cu care împreună, şi cu Duhul sfânt alcătuieşte o Dumnezeire, care ne cheamă în raiul desfătărilor veşnice, unde florile înfloresc necontenit, şi unde toată firea se înveseleşte. De ce oare, Saprichie, nu vii şi tu acolo?
Dar el a poruncit ca sfânta să fie chinuită mai tare.
Pe urmă, Saprichie a poruncit slujitorilor să o ducă la Hristina şi Calista, două femei care fuseseră creştine dar care, din pricina temerii de munci, se lepădaseră de Iisus şi trăiau acum în desfrâu. Credea Saprichie că locuind împreună cu ele, Doroteia se va lepăda şi ea.
Aceste femei au luat-o şi prin cuvinte meşteşugite şi pline de înşelare vroiau s-o întoarcă din calea ei, îndemnând-o să jertfească zeilor.
Dar Doroteia, plină de dragoste pentru ele, le mustra pentru pentru lepădarea lor, îndemnându-le să se întoarcă din nou la Christos.
Una din ele i-a zis Doroteei:
— Cum oare voi mai putea aceasta? Iar Doroteia, cu dulceaţă, i-a răspuns:
— Nu vă îndoiţi de doftorul cel bun şi iscusit. Nu este rană pe care El să n-o tămăduiască. Nu deznădăjduiţi… De aceea e numit El, Mântuitor şi Răscumpărător. Pentru cei păcătoşi a venit ca ei să nu moară, ci să se întoarcă şi să fie iarăşi vii. Numai cât, se cuvine să vă pocăiţi cu grea zdrobire de suflet.
Atunci, acele două femei au căzut la picioarele sfintei, şi plângând, au rugat-o să le scape de la pierzanie. Sfânta a căzut în grea rugăciune, zicând: „Doamne lisuse Christoase, tu ne-ai zis că mai multă bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos ce se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au greşit. Milostiveşte-Te către aceste două oi pierdute ale Tale, răpite de diavol, şi adă-le la staulul dragostei Tale…
Şi au plâns tustrele acolo, în smerită rugăciune.
Când a aflat una ca aceasta, Saprichie şi-a sfâşiat hainele de pe el şi cu furie turbată a poruncit ca pe Hristina şi Calista să le lege spate la spate, să le arunce într-un poloboc cu smoală şi să le dea foc.
Ele au strigat cu bucurie atunci: „Doamne Iisuse Christoase, primeşte pocăinţa noastră, şi iartă-ne!” — şi se rugau.
Iar pe când ele ardeau, sfânta Doroteia le striga cu veselie:
— Mergeţi, surorilor, înaintea mea — şi credeţi că aţi fost iertate de către Dumnezeul milelor — şi ridicând mâinile spre cer, se ruga cu putere.
Dar Saprichie, frământat de furie, a poruncit să se pornească din nou chinuirea grea asupra sfintei. S-o spânzure de lemn şi s-o bată.
Dar pe când o chinuiau, ea se bucura cu faţa înseninată, ca şi cum ar fi văzut pe Domnul Iisus.
Înciudat, Saprichie o întreba:
— Cum de te bucuri, pe când eu te chinuiesc? Sfânta i-a răspuns:
— Mă veselesc pentru sufletele pe care tu voiai să le dai pierzării, iar acum au fost ridicate la Domnul prin mine. Acum e mare bucurie în ceruri pentru Hristina şi Calista, se veselesc arhanghelii, dimpreună cu toţi sfinţii apostoli. Aşa că, Saprichie, grăbeşte-te şi cu mine la fel, ca să mă bucur şi eu mai degrabă.
Auzind acestea, Saprichie a poruncit să fie arsă cu făclii. Pe când o ardeau, ea a strigat asupritorului:
— Ticălosule, eşti un fir de praf, cu toţi idolii tăi!… Aprins de mânie, Saprichie a dat asupra sfintei Doroteia hotărâre de moarte, zicând:
— Pe mândra Doroteia, cea care nu vrea să jertfească idolilor şi care pre mine m-a insultat, o dau morţii prin sabie!…
Sfânta a strigat atunci cu bucurie:
-Mulţumesc Ţie, Iisuse Christoase că mă chemi în raiul Tău!
Pornind spre osândă, i-a ieşit înainte un îngâmfat dascăl idolic, Teofil — şi bătându-şi joc de ea, îi zicea:
— Să ne trimiteţi şi nouă mere şi flori de trandafir din raiul Mirelui tău, — la care, sfânta i-a răspuns:
— Aşa voi face…
Ajungând la locul unde avea să fie înjunghiată, sfânta a cerut voie s-o lase să se roage. Căzând în caldă rugăciune, i s-a arătat îngerul Domnului în chip de prunc mic, prea frumos şi având într-o năframă albă trei mere ca de aur şi trei flori roşii de trandafir, Sfânta l-a rugat:
— Du-le lui Teofil şi spune-i: „Iată ţi-am adus ce-ai poruncit!”
După aceea, şi-a pus grumazul sub sabie şi s-a dus la Christos Domnul, mirele ei iubit din vremea de totdeauna.
În urma ei, Teofil, cel încrezut, râdea şi spunea celor din jur: „Aştept acum merele şi florile de trandafir pe care fecioara Doroteia mi le-a făgăduit…”
Şi tot în clipa aceea, s-a arătat în faţa lui îngerul cu merele acelea frumoase şi roşiile flori de trandafiri, şi i-a zis:
— Îţi trimite acestea fecioara Doroteia din raiul mirelui ei…
Înspăimântat şi cutremurat în inimă, Teofil a strigat:
— Dumnezeu adevărat este Christos Domnul si nu este nici o nedreptate întru El!
Prietenii râdeau de el, zicându-i:
— Sau eşti nebun — sau glumeşti, Teofile?
— Nici nu-s nebun — şi nici nu glumesc, ci graiul meu îl porunceşte înţelepciunea cea sănătoasă…
Iar ei îl întrebau:
— Cum de te-ai schimbat dintr-odată? Teofil le-a zis:
— Ce lună suntem acum?
— Februarie răspunseră ei.
— Acum toată Capadocia este sub ger şi sub zăpadă — şi iată aceste mere şi aceste flori, — de unde credeţi că le am?
Şi toţi se mirau, văzându-le. Teofil a spus mai departe:
— Socoteam pe fericita Doroteia nebună, vorbind de mirele ei Christos şi de raiul lui, şi în bătaie de joc i-am cerut ca atunci când va ajunge acolo să-mi trimită mere şi flori de trandafir. Şi iată: mi le-a trimis printr-un înger care stă în faţa mea sub chipul unui prunc mic şi frumos. Mi le-a dat — mi-a spus cu glas dulce că sunt trimise de Doroteia — şi s-a făcut nevăzut.
Teofil a isprăvit vorbirea, strigând:
— Fericiţi cei ce cred în Christos, pătimind pentru numele Lui, El este adevăratul Dumnezeu şi cei care-l urmează sunt înţelepţi cu adevărat.
După aceea a mers la Saprichie şi cu cumpăt şi hotărâre i-a spus:
— Prea înţeleptul Teofil, care până acum ura pe creştini şi le dădea chinuri şi moarte, iată-l că strigă Înaintea porţilor, lăudând şi binecuvântând numele lui Iisus Christos şi mulţi îi ascultă cuvintele!
Saprichie, mirat i-a spus:
— Te cunoşteam om înţelept, şi acum, în loc ca înţelepciunea să-ţi sporească, ai înnebunit, numindu-l Dumnezeu cel pe care Iudeii l-au răstignit.
-Hulit-am în toate zilele mele numele lui. Atunci eram nebun, nu acum, când îl slăvesc, căindu-mă de toate păcatele mele. El este Dumnezeul cel adevărat!
Saprichie a strigat spre el:
— O, ticălosule Teofile, văd că vrei să pieri de moarte grea…
Teofil i-a răspuns:
— Doresc să câştig viaţa cea bună.
— Adu-ţi aminte de ai tăi şi de casa ta, şi gândeşte-te, o, Teofile, că e nebunie ce faci.
— Nu e nebunie, — ci o mare înţelepciune este aceea ca pentru bunătăţile cele mari şi veşnice să primeşti muncile cele mici şi vremelnice.
Apucat de mânie, Saprichie a poruncit ca Teofil să fie dezgolit, spânzurat pe un lemn şi bătut cu cruzime. Pe când îl munceau, Teofil zicea:
— Iată că m-am făcut creştin, ridicat fiind pe cruce. Şi aducea laude Domnului Christos.
Saprichie a mai strigat către el:
— Cruţă-ţi trupul, nebunule! Iar Teofil i-a răspuns:
— Cruţă-ţi tu sufletul, că el singur este veşnic.
L-a dat atunci muncilor grele: îi jupuiau pielea şi-l ardeau cu facle — dar sfântul Teofil, cu îmbucurări fără nume, se ruga lui Dumnezeu: „Christoase, Fiul lui Dumnezeu, pe Tine te mărturisesc. Numără-mă şi pe mine în ceata sfinţilor Tăi.”
Faţa îi era luminoasă, iar chinuitorii ostenind, nu mai aveau ce-i face.
Atunci Saprichie a poruncit să-i taie capul.
Auzind aceasta, sfântul Teofil a ridicat glas de mulţumire, zicând: „Mulţumesc Ţie, Doamne Christoase, Dumnezeul meu!”
Şi-a plecat apoi capul sub sabie ca şi sfânta Doroteia şi s-a dus în împărăţia lui Christos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul sfânt se cuvine laudă şi închinăciune, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I