Pătimirea Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat – 8 februarie

Precum lumina soarelui veseleşte ochii celor care-l privesc, astfel povestirea vieţii mucenicilor străluceşte minţile celor ce-o ascultă.
Precum cerul se împodobeşte cu florile, tot aşa şi Biserica lui Dumnezeu cu vieţile mucenicilor. Iertare de datorii ale duhului, tămăduire de boală, mângâiere de necazuri,
izbăvire de duhuri necurate, aduce după sine pomenirea vieţii mucenicilor. Pentru că ei şi-au dat trupul să fie bătut – iar pe toate cele frumoase ale lumii acesteia ei le-au socotit ca gunoiul, iar de Iisus Christos nu s-au lepădat, oricât de cumplite fost-au suferinţele lor.
Iată, acum, să povestim pătimirea marelui mucenic Teodor Stratilatul.
Luând Liciniu sceptrul de la păgînul Maximian, şi fiind şi el un necunoscător al lui Christos, a ridicat de îndată prigoană asupra creştinilor, trimiţând poruncă în toate ţinuturile şi cetăţile împărăţiei ca ostaşii lui Christos să fie ucişi. Aşa fură daţi morţii cei patruzeci de mucenici în Sevastia şi alţi patruzeci şi cinci în Nicopoleia Armeniei, precum şi sfântul Andrian, fiul împăratului Prov şi pe alţi mulţi. Dar mai cu osebire porni asuprire mare căpeteniilor drept-credincioşilor, cerându-le mai întâi să jertfescă idolilor.
A aflat astfel crudul Liciniu şi de sfântul Teodor Stratilat, care se afla atunci în cetatea Iracleei, aproape de Marea Neagră.
Sfântul Teodor era de neam din Evhaita, om viteaz şi plin de virtute, frumos la chip, înţelept la minte şi bun vorbitor. De aceea i se mai zicea şi Vrioritor, ceea ce însemnează izvor de vorbire aleasă. Iar Stratilat i se spunea, fiindcă era pus voevod asupra Iracleei, ca unul care era vrednic de mare vitejie.
Era, vra să zică, aproape de cetatea Evhaitei un câmp pustiu având într-o parte a lui o prăpastie adâncă, în care stâpânea un înfricoşat balaur. Cînd ieşea de acolo şi zbiera, se cutremurau văzduhurile, iar pe cei care îi întîlnea în cale îi sfâşâia, ucigându-i.
Auzind de acestea sfântul Teodor, vrednicul ostaş al lui Christos şi aflându-se pe acolo cu ceata sa, a pornit singur, călare, nespunând nimănui nimic — cu gândul să răpună pe acel balaur. Avea cu sine armele sale obişnuite, iar pe piept purta o cruce de mare preţ.
Ajungând în cîmpul acela, Teodor a descălecat, aşteptând ivirea balaurului, întru aceasta, se ruga: Doamne Iisuse Christoase, nume frumos care ai răsărit din fiinţa tatălui, nu trece rugăciunea mea, Tu care m-ai ajutat în războaie, trimite-mi şi de data aceasta biruinţă asupra balaurului vrăjmaş.
După aceea, mucenicul lui Christos a încălecat din nou şi s-a apropiat de prăpastia în care sălăşluia balaurul.
Cu glas înalt, stând pe marginea prăpastiei, a strigat:
— Îţi poruncesc în numele Domnului nostru Iisus Christos, cel ce s-a răstignit pentru neamul omenesc, să ieşi din locul tău şi să vii la mine!
Auzind glasul sfântului, balaurul s-a ridicat cu turbare şi, suflând foc înecăcios pe nări s-a repezit spre înfruntător, năzuind să-l sfâşie…
Sfântul Teodor s-a tras atunci îndărăt şi a aşteptat cu linişte jivina, gândind la Domnul Christos.
Balaurul s-a avîntat spre el… Dar pe dată sfântul a pornit calul cu putere asupra lui şi l-a prins dedesubt. Cu iuţeala fulgerului, i-a înfipt atunci sabia, străpungându-l. Balaurul a vrut să se dezrobească de sub copite, dar sfântul, tot atât de iute, i-a retezat capul cu sabia, omorându-l.
Pe urmă, a mulţumit Domnului Christos, care i-a trimis această biruinţă — şi s-a întors la ceata sa, care s-a bucurat văzându-l, şi au adus slavă lui Dumnezeu.
Auzind cei din cetate de-o ispravă atât de mare, s-au adunat la locul unde zăcea mort balaurul şi văzându-l, s-au mirat şi-au strigat: „Mare este dumnezeul căruia se închină Teodor!” O mulţime de popor şi ostaşi au crezut şi s-au botezat, preamărind pe Tatăl, pe Fiul şi pe sfântul Duh, şi atât de vrednic în credinţă era sfântul Teodor, încât toată cetatea Iracleea a primit sfântul Botez.
Auzind de acestea păgânul împărat Liciniu s-a mîhnit în duhul său şi a trimis din Nicomidia câţiva căpitani cu ostaşi ca să aducă la el pe Teodor Stratilat. Ajungând la Iracleea au fost primiţi cu cinste de sfântul Teodor, făcându-le ospăţ ales şi încărcându-i de daruri, ca unor oameni împărăteşti.
Ca să-l poată câştiga de partea împăratului şi ca să-l ademenească, aceşti trimişi au zis lui Teodor sfântul:
— Vino în Nicomidia la împăratul care te iubeşte şi te cinsteşte pentru vitejia, frumuseţea şi înţelepciunea ta. El a auzit de bunele tale isprăvi şi de aceea te cheamă să vii la el, vrând să te împodobească cu laudă şi cu daruri alese să te încarce…
Sfântul, bănuind şiretenia împărătească, n-a vrut să meargă ci a alcătuit o scrisoare şi a rugat pe trimişi s-o poarte împăratului. El zicea în acea scrisoare: „Nu-mi este cu putinţă să las cetatea în acest timp, întrucât este tulburare în popor, deoarece mulţi au părăsit pe zeii vechi şi s-au închinat lui Christos, vrând astfel să desfacă cetatea de împărăţia ta. Întru aceasta, te rog, o împărate, să te osteneşti şi să vii aici, luând cu tine pe zeii cei mari, ca pe deoparte, să împaci poporul tulburat, iar pe de alta să întăreşti dreapta credinţă către zei, aducându-le jertfă cu noi, înaintea poporului.”
Făcând aşa, sfântul voia să primească pătimirea întru Iisus Christos în chiar cetatea sa, sfinţind-o cu sângele său, întărind astfel şi pe alţii în dreapta credinţă.
Primind scrisoarea, împăratul Liciniu s-a veselit. A luat cu sine ca la opt mii de ostaşi şi multe căpetenii şi, bucurându-se, a plecat spre Iracleea, ducând cu sine şi idolii cei mari, de aur şi de argint.
Cu o noapte mai înainte de a poposi împăratul în Iracleea, sfântul Teodor a avut o vedenie: se vedea deschis acoperământul casei în care locuia — şi o lumină cerească întocmai cu un foc strălucitor s-a pogorât asupra capului lui — iar un glas de sus s-a auzit: „Nu te teme, Teodore, îndrăzneşte! Eu sunt cu tine!” Sfântul a văzut atunci că pătimirea lui a sosit şi se bucura cu gândul.
Trăgându-se în chilia sa, a căzut în rugăciune, zicând: „Doamne-Dumnezeule, Tu care nu părăseşti pe cei ce nădăjduiesc spre mila Ta, apărându-i, – fii milostiv şi mă păzeşte să nu cad înaintea potrivnicilor mei. Fii cu mine, Mântuitorul meu, şi întăreşte-mă ca să rabd pentru Tine cu bărbăţie până la sânge, şi să-mi pun sufletul pentru dragostea Ta, precum Tu, iubindu-ne, Ţi-ai dat pe cruce sufletul pentru noi…”
După aceea, şi-a spălat faţa de lacrimi, s-a îmbrăcat luminos, a încălecat pe calul său mândru, pe care odinioară ucisese balaurul – şi astfel a ieşit cu oastea şi cu poporul în întâmpinarea împăratului.
Când i-a întâlnit alaiul, sfântul s-a închinat şi i-a zis:
—Bucură-te împărate prea puternic şi atotstăpânitor! Iar împăratul, după ce l-a îmbrăţişat, i-a răspuns:
— Bucură-te şi tu, prea frumosule tânăr, ostaş viteaz, slăvit Stratilat, păzitor înţelept al legilor părinteşti, ţi se cuvine să fii în împărăţie de îndată dupa mine.
Şi vorbind împreună multe lucruri vesele, au intrat în cetate în sunete de trâmbiţe.
A doua zi, a venit împăratul Liciniu cu ostaşii în mijlocul cetăţii şi a stat pe scaunul împărătesc mai dinainte pregătit, având aproape şi pe Teodor Stratilatul.
A zis către cei adunaţi împăratul:
— Ferice de cetatea aceasta, care cinsteşte atât de frumos pe zei, închinându-se lor. Şi minunatul Iraclie, prea viteazul zeu, fiul marelui zeu Dia şi al Zeiţei Almina a iubit locul acesta şi i-a dat numele său, Iracleea. Aşa că, vrednic eşti Teodore să ai stăpânire asupra unei atât de minunate cetăţi şi să-i ocârmuieşti poporul, — căci şi tu eşti un drept-măritor al acestor zei. Iar ca să ne faci o aleasă mulţumire, arată, o, Teodore, dragostea ta către ei şi adă-le aici jertfă şi închinare ca tot poporul să vadă şi să cunoască precum că eşti prieten zeilor şi iubit împăratului.
Atunci sfântul Teodor i-a răspuns:
—Fie voia ta, împărate, dar te rog mai întâi să-mi dai în casa mea zeii cei elineşti de aur şi de argint, ca să-i cinstesc acolo — şi pe urmă le voi jertfi şi în faţa mulţimii.
Bucuros şi nebănuind nimic, împăratul a poruncit slujitorilor să ducă idolii în casa lui Teodor.
Odată ce i-a avut la sine, Teodor a purces şi i-a sfărâmat în bucăţi, pe care le-a împărţit la săraci.
După două zile, împăratul a trimis răspuns lui Teodor să-şi îndeplinească făgăduinţa. Teodor a răspuns că aşa va face.
Şi iar au ieşit cu toţii în mijlocul cetăţii şi din nou împăratul a stătut în scaun şi a zis lui Teodor.
— Prea înţeleptule şi alesule Stratilat cel atât de mult cinstit de mine, iată, a venit ziua jertfei şi a prăznuirii rogu-te, aşadară, jertfeşte zeilor, spre luminata pildă a celor mulţi…
Atunci un sutaş, numit Maxenţiu, a ieşit înainte şi a zis împăratului:
— Mă rog să fiu crezut… împărăţia Ta a fost amăgit de necuratul acesta de Teodor.
Împăratul n-a crezut ci a zis cu asprime lui Maxenţiu:
– Moarte ţi se cuvine, de nu vei dovedi zisele tale.
Maxenţiu a răspuns:
– Ieri, o, împărate, am văzut capul de aur al zeiţei Artemida în mâinile unui sărac — şi când l-am întrebat de unde îl are, el mi-a răspuns că i l-a dat Teodor Stratilatul…
Împăratul s-a cutremurat şi n-a crezut; ci privind cu spaimă în jur, n-a văzut nici unul din idolii daţi lui Teodor.
-Unde sunt idolii, Teodore? Ce-ai făcut cu ei? Atunci Teodor i-a răspuns:
— Este drept ce spune sutaşul: i-am prefăcut în bucăţi, de aceea nu se află nici
unul aici…
Împăratul a rămas fără glas şi-a căzut cu capul în piept.
Teodor a zis atunci:
— Lor înşişi nu au putut să fie într-ajutor, — cum de te vor ajuta pe tine, împărate?!
Împăratul, cuprins de mânie şi de întristare, a strigat jalnic:
-Vai mie, vai mie!… Cât sunt de batjocorit!… Zeii mei purtători de biruinţă au fost sfărâmaţi şi daţi săracilor! Pe urmă cu glas aspru a strigat către Teodor:
— O, prea neruşinatule, fiu al vicleşugului şi sălaş al vicleniei, groaznică pedeapsă ţi se cade!…
Cu linişte şi cu putere, Teodor a grăit:
—De ce te mânii, o, împărate fără de minte?… Vezi singur şi înţelegi puterea zeilor tăi!… De-ar fi fost ei Dumnezei cu adevărat, de ce n-au putut să-şi ajute sieşi, când îi fărâmam în bucăţi? De ce n-au trimis foc asupra mea să mă pedepsească?
Împăratul s-a mâniat şi mai tare şi a ameninţat iarăşi pe Teodor, chemând la sine pe soldaţii săi, să le dea o poruncă de chinuire.
Dar Teodor, stând paşnic în mijloc, zicea:
— Împărate, te mânii şi te superi zadarnic, căci, iată, cu nu mă tem şi nici nu bag în seamă mânia ta. Tu te mâhneşti, iar eu mă bucur. Tu te lupţi cu Dumnezeu iar eu îl binecuvântez. Tu îl huleşti, iar eu îl laud cu cântări… Tu cinsteşti aurul şi argintul, iar eu pe Dumnezeul cel viu.
Atunci Liciniu, cuprins de furie, a poruncit ca sfântul Teodor să fie întins jos şi bătut cu vine de bou crude, ceea ce chinuitorii făcură cu mare râvnă de răutate. Pe când îl băteau, unul din ei îi zicea:
— Cheamă, sfinte Teodore, pe Christosul tău să te scape din mâinile noastre…
Iar Teodor, răbdând, le răspundea:
— Nici bătaia, nici chinurile, nici moartea nu mă vor putea despărţi de dragostea lui Christos.
Împăratul a strigat către el:
— Tot mai mărturiseşti pe Christos?
— Da, împărate fără minte, îl mărturisesc…
Ca o fiară plină de turbare, împăratul a poruncit chinuri şi cazne nemaiauzite: cu unghii de fier să-i strujească pielea, să-i ardă coastele cu făclii aprinse, iar cu hârburi ascuţite să-i zgândăre rănile.
Pe toate sfântul le răbda cu bărbăţie, zicând în rugăciune: „Slavă Ţie, Dumnezeul meu…” .
Pe urmă, împăratul l-a trimis la temniţă, punându-i picioarele în butuci şi nedându-i nici mâncare, nici apă. Aşa l-a ţinut vreme de cinci zile.
După aceasta, l-a scos şi l-a răstignit pe cruce, întocmai ca pe Iisus Mântuitorul. Şi sfântul era bucuros de această asemănare. Pe urmă au pus pe nişte tineri şi au tras cu săgeţile în el, umplându-l de sânge.
Se afla acolo şi ucenicul Uar, al sfântului Teodor, care, văzându-i chinuirea, a strigat către el, cu lacrimi:
— Binecuvântează, stăpâne al meu, şi dă robului tău cuvântul din urmă…
Teodor i-a zis:
— Oare, tu, care ai scris viaţa mea, nu-ţi lăsa această slujbă, şi scrie aceste pătimiri ale mele…
Pe urmă, apropiindu-se de sfârşitul pătimirii, sfântul a zis:
— De ce m-ai părăsit, Stăpâne?… Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta şi primeşte duhul meu…
Şi n-a mai zis nimic.
Crudul Liciniu, crezând că a murit, l-a lăsat spânzurat pe cruce şi a plecat.
Dar în miezul nopţii, îngerul Domnului s-a pogorât în val de lumină şi, apropiindu-se de Teodor, l-a coborât de pe cruce, făcându-l întreg şi sănătos ca mai înainte. Pe urmă, l-a sărutat şi i-a zis:
— Domnul nu te-a părăsit, după cum ai zis… Că iată cu tine este darul Domnului nostru Iisus Christos… N-ai isprăvit încă alergarea ta, — dar curând vei primi cununa veşniciei, cea pregătită ţie…
După ce astfel a grăit, îngerul s-a ridicat, pierind în înălţimi.
Iar Teodor cânta Domnului: „Binecuvântat fie numele Tău în veac şi în veacul veacului…”
Mai înainte de a se arăta ziua, Liciniu a trimis pe doi sutaşi ai săi, Anitioh şi Patriciu, zicându-le:
— Mergeţi şi aduceţi-mi trupul lui Teodor cel rău şi viclean, ca să-l aruncăm în mare, să nu-l ia creştinii…
Sutaşii au mers şi au găsit numai crucea. Anitioh a zis lui Patriciu:
— Nu cumva Christosul, cel ce-a înviat din viaţă, l-a sculat şi pe Teodor din moarte?
Şi mai înainte de a răspunde, ei au văzut pe Teodor, stând lângă cruce, viu şi nevătămat întru nimic şi aducându-i laude lui Dumnezeu.
Atunci Patriciu cu glas de slavă a strigat:
— Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor — şi nu este alt Dumnezeu afară de El!…
Asemenea a strigat şi Anitioh, după care, apropiindu-se de sfântul Teodor, într-un glas i-au spus:
— Rugămu-ne ţie, ucenic al lui Christos, primeşte-ne şi pe noi, căci din ceasul acesta şi noi suntem creştini.
Şi în ziua aceea, afară de ei, mai crezură în Christos încă şaptezeci de ostaşi.
Când a aflat Liciniu acestea, a trimis spre ei alţi trei sute de ostaşi, ca, prinzându-i, să-i dea morţii. Dar când au cunoscut şi aceştia minunea ce făcea sfântul Teodor cu puterea lui Christos, au crezut şi ei în Domnul slavei.
Mulţime mare s-a strâns pe locul acela, şi striga:
— Unul Singur este Dumnezeu, Cel al creştinilor — şi nu este altul afară de El!
Iar alţii strigau:
— Unde e tiranul Liciniu să vadă ispiava cruzimii sale? şi au vrut a merge spre el pentru pedepsire.
S-a făcut atunci o mare tulburare în popor, pe care sfântul Teodor a potolit-o, zicând că se cade a fi paşnici întru Domnul iubirii.
Pe urmă, mulţimea s-a pornit spre mijlocul cetăţii, în frunte având pe Teodor, sfântul lui Dumnezeu.
Trecând pe la temniţă, unde erau închişi creştinii, sfântul, chemând ajutorul Domnului, a deschis cu cuvântul porţile şi-a liberat pe cei închişi, zicându-le:
—Mergeţi în pace, fraţilor…
Şi toată cetatea s-a strâns în jurul lui, lepădându-se de închinarea la idoli şi preamărind pe Iisus Christos, adevăratul Dumnezeu. Căpătând dar de sus, sfântul Teodor tămăduia pe cei neputincioşi şi gonea diavolii, atingând pe cei ce veneau la el.
Atunci, unul din ostaşii lui Liciniu a alergat la el şi, cu glas îngrozit, i-a spus:
— Mărite împărate, toată cetatea lasă pe zei şi crede în Christos, după îndemnul lui Teodor…
Umplut de mânie, Liciniu a poruncit să vie gealatul şi îi taie capul lui Teodor.
Mulţimea a intrat iarăşi în clocotire, împotrivindu-se la aceasta.
Dar sfântul Teodor le-a zis:
— Nu vă împotriviţi!… Plecarea mea s-a apropiat. Se cade să mă duc la Domnul meu Iisus Christos…
A căzut pe urmă în rugăciune şi, binecuvântând pe fraţi, a făcut semnul crucii.
Văzând pe ucenicul său Uar, i-a spus:
— Trupul meu să-l duci în Evhaita, în stăpânirea strămoşilor mei…
Cu linişte — şi drept, a mers după aceea spre gealat, şi, în tăcere, şi-a plecat grumazul. Şi capul sfântului a căzut…
L-au luat apoi creştinii şi, în lacrimi şi slăvire, l-au îngropat după cum ceruse, în pământul Evhaitei, aducând laude lui Dumnezeu.
Şi în locul acela, sfinţit de trupul mucenicului lui Cnristos, multe minuni şi tămăduiri se făceau.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I