Pătimirea Sfântului Mucenic Elefterie, Episcopul Dineului, şi a maicii lui, Antia (15 decembrie)

Când împărăţea în Roma Elie Adrian, slujind cu sârguinţă idolilor, în acea vreme minunatul Elefterie s-a cunoscut ca o stea strălucită, a cărei patrie era marea cetate a Romei. Părinţii lui erau de bun neam, străluciţi şi bogaţi, iar maica lui s-a învrednicit de mai mare cinste şi slavă pentru credinţa în Hristos, învăţată fiind de Sfântul Apostol Pavel, care a botezat-o şi numele ei era Antia. Dânsa, născând pe acest sfânt, i-a pus numele de Elefterie şi l-a crescut bine întru buna credinţă.
Deci, ajungând el în vîrstă, l-au dat lui Dumnezeu, prin mâinile arhiepiscopului Romei, Anichit, ca un dar cu adevărat vrednic lui Dumnezeu. Iar arhiepiscopul, văzând pe copil cu deprinderi bune, l-a pus în rânduiala clericilor şi, în al cincisprezecelea an al vîrstei lui, l-a făcut diacon, iar în al optsprezecelea an, la hirotonisit preot şi în al douăzecilea an al vieţii lui, l-a ales episcop al Iliricului.
Dar să nu se mire cineva că l-a făcut episcop aşa de tânăr, căci arhiepiscopul a văzut în acest tânăr mari fapte bune, fiind atît de înţelept şi de cuvântător, încât atrăgea către dreapta-credinţă, cu învăţătura lui, pe cei ce se întîmplau a vorbi cu dânsul. Pentru ca să se pună făclia în sfeşnic şi să nu se ascundă sub obroc – după cum zice Sfânta Evanghelie -, ca să lumineze multe suflete şi să întoarcă pe cei întunecaţi către cinstirea de Dumnezeu, pentru aceasta l-a suit în scaunul episcopiei, ştiind că mulţi se vor lumina printr- însul, precum s-a şi făcut. Căci s-au întors mulţi elini şi s-au botezat, fiindcă dulceaţa şi înţelepciunea cuvintelor lui îndemna pe toţi ascultătorii să cunoască adevărul.
Diavolul care zavistuieşte totdeauna mântuirea omului, turba asupra lui şi scrîşnea cu dinţii săi, necuratul. Însă, neputând să-l omoare pe dânsul, a invitat pe răucredinciosul împărat Adrian a se ridica asupra adevărului şi a prigoni pe creştini. Dar mai întîi se silea a lua dintre creştini pe Elefterie, voind a pierde pe învăţătorii cei mai aleşi ai dreptei-credinţe şi a-i smulge ca pe nişte spice mai alese din holda lui Hristos. Împăratul a trimis cu cumplită poruncă pe un voievod Felix, ca să aducă cu sila pe Elefterie la judecata împărătească. Acela, ajungând la Iliric, a nimerit în acea vreme când bunul păstor hrănea, în biserica Domnului, oile sale cele cuvântătoare cu păşunea duhovniceştilor cuvinte.
Deci, înconjurând biserica cu ostaşi, a intrat singur înăuntru, căutând cu sălbăticie şi cu chipul arătând cruzimea celui ce-l trimisese. Dar, văzându-l pe Elefterie cu atîta bună podoabă şi auzind dulcea limbă şi preaînţeleapta învăţătură, s-a minunat foarte mult că ieşea din gura sa un dulce izvor de învăţătură, învăţîndu-i pe cei ce-l ascultau bunacredinţă. De aceea a stat şi el şi a ascultat cu luare-aminte cele ce se spuneau despre Hristos şi despre puterea Lui. Apoi, schimbând iuţimea în blândeţe, căci avea holda inimii lesnicioasă către primirea cuvântului lui Dumnezeu, din lup s-a făcut oaie şi din prigonitor, ucenic, uitând cele dintîi; din tîlhar s-a făcut slugă bună şi credincioasă lui Hristos, pe care-L prigonea.
Trecând cu vederea porunca cea împărătească, a căzut la picioarele sfântului şi din acel ceas nu se depărta de învăţătorul său, luminându-se cu cuvintele lui şi întărindu-se în buna-credinţă. Astfel, Felix, schimbându-se din păgânătate în dreapta-credinţă, nu se mai gândea să se întoarcă la cel care-l trimisese; iar Sfântul Elefterie, dorind să rabde până la sânge pentru credinţa în Hristos, se sârgui să meargă împreună cu Felix la împărat. Acesta, nu ca un voievod ducea pe cel legat, ci ca pe un mieluşel urmând păstorului. După ce au ajuns la o apă, Felix – ca şi famenul Candachiei, care a primit botezul de la apostolul Filip – sa botezat şi el de dumnezeiescul Elefterie şi s-a dezbrăcat de întunericul închinării idoleşti ca de o haină putredă.
Venind ei în Roma, Felix n-a fost cunoscut de credincioşi cum că s-a unit cu Biserica lui Hristos şi le-a povestit toate cele despre Elefterie. Iar acesta, fiind adus după porunca împăratului înaintea judecăţii, a stat fără frică şi cu mărime de suflet.
Căutând spre el împăratul şi văzându-l tânăr, frumos la faţă, cu ochii luminoşi şi împodobit cu toate darurile fireşti, a zis: „Pentru ce o! Elefterie, ai lăsat credinţa părintească şi, socotind întru nimic cinstirea zeilor, cinsteşti un Dumnezeu nou, care nu numai că a murit, ci şi cu o moarte preacumplită a murit”. Dar Elefterie nu voia să răspundă celui ce vorbea fără-de-minte, urmând lui Hristos, care tăcea în patima Sa înaintea lui Pilat şi chiar înaintea lui Irod nimic nu răspundea. împăratul iarăşi a zis: „Răspunde, pentru ce te-ai făcut aşa fără-de-minte, amestecându-te cu credinţa creştinească? Pleacă-te mie şi jertfeşte zeilor. Dacă te vei întoarce, cu mare cinste te voi cinsti; iar de nu, grele munci voi aduce asupra ta”.
Elefterie, chemând pe Domnul Care a zis: Nu vă îngrijiţi cum, sau ce veţi grăi, că Eu vă voi da vouă înţelepciune, căreia nu vor putea să se împotrivească, a răspuns: „Cum pot să slujesc unor zei nesimţitori ca aceştia şi unor idoli fără suflet sau să mă unesc cu voi, care le slujiţi lor. Eu vă şi plâng pe voi, care vă închinaţi lor; căci Dumnezeul cel adevărat cinstindu-vă pe voi cu cuvântarea, voi v-aţi făcut mai necuvântători şi mai necinstiţi decât lemnele şi pietrele, încât pe acelea le socotiţi a vă fi vouă zei, lăsând pe adevăratul Dumnezeu, care cu înţelepciune ne-a făcut pe toţi şi toată lumea a zidit-o. Pentru că cerul şi pământul sunt zidirile Lui, iar noi suntem, dintr-acele lucruri care le-a creat, lucrul cel mai frumos şi mai cinstit, măcar că ne rătăcim, umblând în neştiinţă ca într-o noapte şi necunoscând ce este de folos şi ce nu este, ridicăm război împotriva Dumnezeului nostru. Iar pe aceia care sunt cu adevărat vrăjmaşii şi potrivnicii noştri, adică diavolii, o! nebunie! îi socotiţi a fi domni şi zei şi îi slăviţi cu daruri şi cu jertfe! Eu mă lipesc de Domnul meu şi sunt unit pururea cu El şi Stăpânului meu Hristos îi slujesc. Iar cinstirile şi darurile tale pe care mi le făgăduieşti, cum şi muncile şi caznele cele înfricoşate şi cumplite cu care ne îngrozeşti, le socotesc ca pe nişte jucării şi săgeţi de copii; căci eu m-am lepădat de lume şi m-am răstignit, ca învăţătorul meu Pavel şi moartea pentru Hristos o socotesc desfătare, slavă şi veselie”.
Auzind împăratul, s-a umplut de mânie şi a poruncit să aducă un pat de aramă şi dedesubt să pună mulţime de jăratec; iar deasupra să-l întindă gol pe mucenic şi să aprindă neîncetat cărbuni dedesubt, până când va muri. Fiind pregătit patul, s-a suit sfântul mucenic şi s-a întins cu tot trupul. Poporul care se adunase ocăra pe împărat pentru acea tiranie, zicând: „Pentru ce piere rău, ca unul din făcătorii de rele, acest bărbat cinstit şi slăvit, de bun neam şi preaînţelept?” Dar Dumnezeu din înălţime uşura durerile mucenicului care sta, parcă ar fi stropit de rouă şi aşezat pe trandafiri, pe acel pat. Îmblânzindu-se, împăratul a poruncit să-l ia de pe acel pat, părându-i că ar fi de acum mort. Dar acesta s-a sculat de pe pat viu şi sănătos, nevătămat de foc, vesel şi plin de bucurie, cântând: Înălţa-Te-voi, Dumnezeul meu, împăratul meu şi bine voi cuvânta numele Tău în veci; lăuda-voi pe Dumnezeul care veseleşte tinereţile mele; toate neamurile vor lăuda lucrurile Tale, Doamne, puterea şi minunile Tale vor povesti.
Sfântul Elefterie, lăudând pe Dumnezeu, stătea cu îndrăzneală înaintea tiranului, zicând: „Caută, o! împărate, asupra mea, care socoteşti că sunt mistuit de foc şi cunoaşte pe Hristos cel propovăduit de mine, cunoaşte şi neputinţa zeilor tăi”. Împăratul, socotindu-se luat în râs şi aducându-i-se acea ocară, se gândea cum să-l pedepsească mai cumplit. S-a adus din nou un grătar de fier încins în foc, iar deasupra turnau untdelemn încins; dar nici de astă dată n-a lăsat Dumnezeu pe mucenicul său, pentru că, fiind pus pe grătar, îndată s-a stins focul, grătarul s-a răcit şi nu mai ardea untdelemnul pe el, iar mucenicul era nevătămat. Dar împăratul nu s-a liniştit, ci mai aprig s-a pornit asupra sfântului. Căci ca un orb numai aceasta avea înaintea sa, ca, muncind pe sfântul, să facă spre plăcerea zeilor săi, care sunt diavoli ucigători de oameni.
A poruncit apoi să aducă o tigaie şi s-o umple cu ceară, smoală şi cu seu, s-o pună pe foc şi să-l bage pe sfânt într-însa. Elefterie de-abia aştepta, dar împăratul l-a oprit, zicându-i: „Nu zăbovi, o! Elefterie, stând în pragul morţii, ci, alege-ţi cele ce-ţi sunt de folos. Pentru că eu foarte mult mă îngrijesc de tine ca să nu pieri şi te iubesc ca pe fiul meu şi nu voiesc, pe zeii mei mă jur, să se dea singur la pierzare un bărbat aşa de bun şi de neam, dulce vorbitor şi cu faţa frumoasă şi nu pentru altceva, decât numai pentru neplăcerea cea deşartă a grumazului său celui împietrit”.
Mucenicul însă îi răspundea cu bărbăţie, îl defăima, numindu-l lup care pândeşte oile lui Hristos. Apoi a zis: „Orice vei face nu mă vei putea pleca de la dreapta credinţă”. Atunci, mâniindu-se Adrian, a poruncit să-l întindă în tigaie. Acestea făcându-se, iarăşi dumnezeiasca pronie a făcut ceea ce a făcut întîi, adică focul l-a prefăcut în rouă şi un vânt răcoros bătea peste acest bărbat. Adrian, neştiind ce să mai facă, văzând că tot ce face i se întoarce împotrivă, se minună, nedumerindu-se. Atunci era eparh al cetăţii Coremon, bărbat ales care era maestru şi ştia multe feluri de munci. Văzând pe împărat foarte tulburat că nu ştie ce să-i mai facă mucenicului ca să-l îndoaie, a zis: „Eu, împărate, voiesc să te scot din grijă şi osteneală pentru Elefterie şi să-l fac ori să împlinească voia ta, ori să moară”.
Acestea zicând, a poruncit să facă un cuptor de aramă cu fiare ascuţite şi să-l bage pe Elefterie într-însul. Eparhul ştia credinţa în Hristos, învăţat fiind de Felix, dar fiind prieten al împăratului, pentru slava cea vremelnică, nu s-a lepădat de credinţa idolească. Pregătind el acea cumplită caznă pentru mucenic, sfântul şi-a ridicat ochii săi sufleteşti şi trupeşti şi toată mintea şi-a îndreptat-o spre Dumnezeu, umplându-se de o bucurie fără seamăn şi zicând: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit de atîtea bunătăţi; căci cu mâna Ta cea tare m-ai învrednicit a răbda toate, pentru numele Tău cel sfânt. Deci, acum caută din cer şi vezi ce au făptuit asupra mea cei ce mă urăsc, izbăveşte sufletul meu de înţepăturile lor şi de bărbaţii sângelui mă păzeşte, ca un bun, ca să Te cunoască toţi pe Tine unul Dumnezeu, până la toate marginile pământului”.
Apoi, rugându-se pentru cei ce-l munceau, ca şi Sfântul Ştefan pentru cei ce-l ucideau cu pietre, a zis: „Atinge-te de inimile lor o! Stăpâne, cela ce eşti bogat întru milă, iar numele Tău cel sfânt fă-L lor cunoscut şi adu-i către voia Ta cea sfântă, ca să Te cunoască pe Tine, unul adevăratul Dumnezeu şi să lase închinăciunea idolească cea pierzătoare, că bine eşti cuvântat în veci. Amin”.
Rugându-se astfel mucenicul, Coremon, eparhul asculta cu luare-aminte cuvintele grăite de cel în rugăciune şi îndată s-a aprins în el dreapta credinţă, cea mai dinainte primită şi schimbându-l deodată, ca şi cum n-ar fi fost acela care dorea moartea mucenicului, apropiindu-se de împărat a zis: „Pentru ce se dă Elefterie cel fără de vină spre nişte munci ca acestea? Pentru care pricină se osândeşte spre o moarte cumplită ca aceasta?”
Împăratul, mirându-se de cuvintele lui, s-a tulburat şi căutând cu iuţime asupra lui, l-a întrebat de ce şi-a schimbat gândul aşa degrabă? Apoi îi zicea: „Eu pe tine te-am cinstit mai mult decât pe oricare alt boier al palatului meu, ţi-am dat bogăţie multă, te-am făcut eparh. Oare eşti iubitor de argint şi ai luat de la mama lui Elefterie aur şi acela te-a schimbat deodată? Dar nu-ţi ajung darurile mele, bogăţia, slava, averea, cinstea cu care te-am făcut cunoscut în toată Roma? Iar de pofteşti ceva mai mult de la mine, iată, toate visteriile mele sunt deschise înaintea ta; ia cu amândouă mâinile precum îţi place şi nu te lăsa cumpărat de o femeie pe ascuns, pentru puţin aur”.
Coremon, umplându-se cu totul de Duhul Sfânt şi cu rugăciunile cele muceniceşti având mintea luminată, a strigat: „Cinstea ta să fie cu tine spre pierzare şi aurul tău să-l ardă focul care te aşteaptă în muncă; căci te-ai făcut orb de voia ta, faţă de adevăr şi nu cunoşti neputinţa zeilor tăi, care nu pot izbăvi de focul acesta pe nici unul din voi; iar Dumnezeul acela, pe care îl cinsteşte Elefterie, l-a făcut pe el mai tare decât focul şi mai presus decât orice fel de munci”.
Cu acele cuvinte s-a pornit împăratul spre negrăită mânie, căci aşa este obişnuit ca prieteniile mari să nască vrăjmăşii mari. Deci a poruncit să arunce pe eparh în cuptorul acela pe care l-a pregătit mucenicului Elefterie şi când s-a apropiat Coremon de cuptor şi a văzut înfricoşata văpaie a strigat către Sfântul Elefterie: „Roagă-te pentru mine şi mă înarmează şi pe mine cu aceeaşi armă a lui Hristos, cu care ai înarmat pe voievodul Felix”. Şi fiind înarmat de mucenic cu semnul Sfinte Cruci, s-a aruncat în cuptor şi nevătămat s-a aflat acolo; iar după un ceas a ieşit sănătos, mulţumind şi lăudând pe Domnul.
Adrian, ostenind cu muncile, a poruncit să-i taie capul lui Coremon; şi astfel au luat sfîrşit pătimirile sale şi în puţină vreme a luat comoara cea veşnică şi bucuria cea negrăită. După aceasta a aruncat pe Sfântul Elefterie în acel cuptor, iar focul s-a stins îndată, fiarele s-au răcit şi s-au rupt cele ascuţite ca şi cum s-au
sfiit de trupul mucenicului, mustrând orbirea cea sufletească a aceluia ce-l muncea şi atrăgând pe cei ce stăteau împrejur, spre cunoştinţa lui Dumnezeu, Celui ce făcea acele minuni preaslăvite. Atunci au strigat cei ce erau împrejur: „Mare este Dumnezeul creştinilor, cel mărturisit de Elefterie”. Dar muncitorul rămase în nepricepere şi a hotărât să-l bage în temniţă şi apoi a adunat pe slujitori să se sfătuiască cum să-l omoare pe Elefterie.
Sfântul mucenic Elefterie a fost chinuit cu foame în temniţă multe zile; iar cel ce a trimis altădată hrană lui Daniil prin Avacum şi lui Ilie prin corb, Acela n-a trecut cu vederea nici pe Elefterie, care se topea de foame, ci îl hrănea cu hrană îngerească. După aceasta a poruncit tiranul să aducă nişte cai sălbatici şi să-l lege de ei, ca fiind tîrât de dânşii şi rupându-se, să moară. Dar în zadar îşi pierdea vremea şi se muncea, căci pe când el, neînţeleptul, nepriceputul, necuratul nu înceta cele rele a cugeta asupra sfântului, Domnul cel Atotputernic nu întîrzia a trimite din înalt ajutor. Şi a venit îngerul Domnului şi a dezlegat pe Elefterie şi, răpindu-l din mâinile celor ce-l munceau, l-a suit într-un munte, aproape de cetate, la loc pustiu unde sălăşluiau fiarele sălbatice. Acolo sfântul mucenic, înălţînd laude lui Dumnezeu, vieţuia împreună cu fiarele, blânde ca nişte oi, fără frică, pentru că leii şi urşii îl înconjurau şi se gudurau auzind glasul său şi, ca robii, urmau domnului său, slujindu-l şi păzindu-l.
După câtăva vreme, au aflat de dânsul şi vânătorii care umblau după vânat prin pustie şi au spus împăratului Adrian, care a trimis ostaşi îndată ca să-l prindă pe Elefterie. Mergând şi năvălind asupra lui ostaşii, au năvălit fiarele asupra lor şi i-ar fi sfîşiat pe dânşii, de nu le-ar fi oprit sfântul şi de nu le-ar fi trimis în pustie; iar el a purces cu ostaşii spre împărat, bucurându-se de parcă ar fi mers la ospăţ, vorbind cu dânşii pe drum despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre focul gheenei, care era pregătit închinătorilor de idoli, încât i-a făcut creştini şi i-a botezat pe cei ce erau cu dânsul, fiind aproape cinci sute şi au venit la împăratul Adrian, la Roma. Iar acesta l-a osândit spre mâncarea fiarelor – trimiţînd asupra sa o leoaică foarte sălbatecă şi neîmblânzită, care mai întîi s-a pornit cu iuţeală asupra sfântului, dar pe urmă s-a domolit şi şi-a plecat botul la picioarele lui şi i-a lins talpele, de parcă ar fi avut glas şi a înţeles de sfânt, smerindu-se înaintea lui.
Nici aceste minuni nu le-a crezut tiranul împărat, ci a crezut că leoaica era parte femeiască, care nu are atîta putere şi de aceea n-a vătămat pe sfânt. Deci a poruncit să aducă un leu de parte bărbătească, dar şi acesta, văzând pe sfânt, s-a arătat mai blând ca leoaica; şi acesta îi lingea şi-i săruta picioarele, se juca şi se gudura pe lângă el bucurându-se, arătând înţelegere şi dragoste către sfânt. Cei din jur, care aveau ochii sufleteşti deschişi, văzând şi aceste minuni, au strigat: „Mare este Dumnezeul creştinilor”.
Cei orbi ziceau că este vrăjitor şi fermecător; pe aceştia i-a pedepsit Dumnezeu după dreptate, ca să se astupe – după cum zice dumnezeiescul părinte David – buzele cele viclene, care grăiesc asupra dreptului fărădelege şi defăimare. Căci îndată ce au zis cuvintele cele de hulă, nevăzut rănindu-se, au murit.
Tiranul, nepricepând ce să mai facă, văzând pe sfânt că biruieşte toate muncile, a poruncit să-i taie capul cu sabia; şi aceasta făcându-se şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar maica sfântului, fericita Antia, care privea cu bucurie spre nevoinţa sfântului, cuprinzând trupul lui cel mort, îl săruta, veselindu-se cu duhul şi mulţumind că sângele fiului său cel luat dintr-însa, s-a vărsat pentru Hristos; apoi a căzut moartă lângă el, ucisă fiind cu sabia de cei necredincioşi. Iar credincioşii ce erau din Iliric şi cei din Avlona, adică din episcopia mucenicului, luând sfintele lor trupuri şi cu miresme ungându-le, le-au îngropat cu cinste, lăudând pe Dumnezeu, Căruia I Se cuvine slava în veci. Amin.

Viețile Sfinților, decembrie