Pătimirea sfântului mucenic Nichifor – 9 februarie

În Antiohia cea mare a Siriei se aflau doi buni prieteni: preotul Saprichie şi mireanul Nichifor. Atât de dulce şi nestânjenită era prietenia lor, că toţi îi credeau fraţi.
Această prea frumoasă legătură nefiind însă pe placul vrăjmaşului, — iată că el a pus la mijloc o pricină de zavistie. Şi, din te-miri-ce, prietenia lor se prefăcu într-o vrajbă atât de mare, că nici nu mai voiau să se vadă şi se urau cu nedreaptă vrăjmăşie.
Dar Nichifor venindu-şi într-o zi în sine şi dându-şi socoteală că urâciunea aceasta e de la diavol, a rugat pe nişte prieteni ai săi să meargă la Saprichie şi să-l roage să ierte pe prietenul său Nichifor, care se pocăieşte şi doreşte a fi între ei dragostea cea dintâi în Domnul.
Dar preotul n-a vrut să-l ierte.
Şi iar Nichifor a trimis pe alţi prieteni, şi preotul nici n-a vrut să-i asculte. Asemenea a treia oară, preotul a gonit cu vorbe ocărâtoare pe cei ce veneau de la Nichifor, uitând vorbele Domnului nostru Iisus Christos: „Iertaţi şi se va ierta vouă”, şi: „De vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău acolo şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău”.
Nichifor, văzând aceasta, a purces singur la Saprichie şi căzându-i în genunchi, i-a zis:
— Iartă-mă, părinte, pentru Domnul nostru.
Saprichie, nemilostiv fiind, nici nu voia să se uite la el, Iar Nichifor a plecat mâhnit de la el.
Fiind în acea vreme împăraţi Valerian şi Galeriu, s-a pornit o mare prigoană împotriva creştinilor.
Prins fiind şi Saprichie, a fost dus înaintea dregătorului.
L-a întrebat:
— Cum te cheamă — şi din ce neam eşti?
— Eu sunt preotul Saprichie şi sunt creştin, a răspuns.
A zis atunci dregătorul:
-Împăraţii noştri, slăviţii Valerian şi Galeriu au dat poruncă nouă ca să chemăm pe creştini să aducă jertfe zeilor celor fără de moarte, – iar pe cei ce se vor împotrivi acestei porunci, să-i lovească cu chinuri si cu moarte grea!
Stând înaintea dregătorului, Saprichie a răspuns:
— Noi, creştinii, avem împărat pe Christos Dumnezeu cel care a făcut cerul şi pământul, — iar zeii păgânilor, fiind lucrări omeneşti, netrebnici sunt — şi se cade a-i arunca…
Dregătorul mâniindu-se, a poruncit să-l întindă pe roată şi să-l muncească fără milă.
Dar Saprichie suferea cu răbdare toate muncile, rugându-se la Dumnezeu.
Văzând tăria acestuia,dregătorul a strigat asupra lui hotărârea de moarte.
Pe când îl duceau la tăierea capului, i-a ieşit în cale Nichifor şi, arucându-i-se la picioare, l-a rugat:
—Iartă-mă, mucenice al lui Christos, că ţi-am greşit. Iar el n-a răspuns nimic, cuprins fiind de răutate diavolească.
Ieşindu-i înainte pe alt drum, Nichifor iar i-a căzut la picioare şi din nou l-a rugat să-l ierte.
Saprichie, orbit de urâciune, sta neînduplecat, nevoind nicidecum să-l ierte, — de se mirau însoţitorii lui de unul ca Nichifor, zicându-i:
— N-am văzut nebun ca tine: acela merge la moarte — şi tu îi ceri iertare ca şi cum după moarte ar putea să-ţi aducă vreo vătămare.
Sfântul Nichifor le-a răspuns:
-Voi nu ştiţi ce cer eu de la mărturisitorul lui Christos, ci numai Dumnezeu ştie.
Ajungând la locul înjunghierii, Nichifor iar a spus lui Saprichie:
— Iartă-mă, mucenice al lui Christos, căci scris este: Cereţi şi vi se va da vouă; deci, dă-mi iertăciune.
„Dar nici de data aceasta, Saprichie n-a vrut să-i dea slobozire, — căci şi-a închis urechile inimii şi ale trupului, ca o fiinţă necuvântătoare.
Atunci, Dumnezeul cel drept văzând împietrirea din sufletul său i-a luat darul, lipsindu-l de cununa cea împletită.
Iar atunci când slujitorii i-au spus: „Pleacă-ţi genunchii ca să ţi se taie capul”, el a întrebat:
— Pentru ce voiţi să mă tăiaţi? Unul din aceia i-a răspuns:
— Pentru că n-ai vrut să jertfeşti zeilor, slujind unuia căruia-i zici Christos.
Atunci Saprichie, depărtându-se de Domnul, a răspuns: — Nu mă ucideţi, că jertfesc de îndată zeilor, cum voieşte împăratul.
Auzind aceste nemaipomenite vorbe, sfântul Nichifor l-a rugat pe Saprichie:
— Nu face aceasta, o, iubite frate în Domnul, căci pierzi cununa cerească şi viaţa cea de veci…
Surd cu sufletul şi cu trupul, Saprichie nu voia să asculte — ci mai vârtos se grăbea să se piardă în veci.
Văzând Nichifor că Saprichie a căzut cu totul din sfânta credinţă, lepădându-se de Christos, adevăratul Dumnezeu, a început a striga cu glas tare spre chinuitori:
— Sunt creştin şi cred în Domnul nostru Iisus Christos. Tăiaţi-mi capul în locul lui Saprichie, care s-a lepădat de El.
Chinuitorii stăteau întru mirare de omul acesta, care de bună voie se dădea morţii, dar nu ştiau ce trebuie să facă, fără voia stăpânului lor. Atunci unul din ei a mers la
dregător şi i-a spus:
-Saprichie a primit să jertfească zeilor şi este altul, zis Nichifor, care se lasă a fi tăiat în locul lui, zicând că e creştin…
Dregătorul a poruncit atunci să sloboade pe Saprichie, şi să taie capul lui Nichifor.
Şi aceia aşa au făcut; iar sfântul Nichifor s-a dus bucurându-se, către Christos Domnul, ca să ia cununa biruinţei în dreapta lui şi să stea în ceata slujitorilor mucenici, care slăvesc pe Tatăl, pe Fiul şi Sfântul Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.

09