Pătimirea Sfântului Mucenic Roman şi a copilului Varula (18 noiembrie)

Sfântul Mucenic Roman era de neam din Palestina. El a fost diacon al bisericii Cezareii, iar în vremea prigoanei, ce se ridicase de păgâni asupra creştinilor, petrecea în Antiohia, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu şi întărind pe credincioşi, ca să petreacă neclintiţi în mărturisirea lui Dumnezeu. Când bătrânul eparh Asclipiad voia să dărîme Biserica creştină din temelie, atunci Roman a poruncit poporului credincios să se împotrivească eparhului şi să nu-l lase să risipească sfântul locaş.
El zicea către cei de o credinţă cu el: „Războiul ne stă nouă înainte pentru altarele lui Dumnezeu; pentru că Asclipiad este duşmanul patriarhiei noastre, vrând să ia pe Dumnezeu de la noi. Deci bine vom face dacă, apărând altarul lui Dumnezeu, vom cădea răniţi pe pragurile Sfintei Biserici. Din oricare parte va veni războiul, tot noi creştinii vom fi biruitori. De nu vom lăsa să se risipească casa lui Dumnezeu, apoi vom prăznui în biserica ce o apărăm. Iar de vom fi ucişi lângă altar, apoi vom cânta cu glas de biruinţă în Biserica ce este în cer”.
Astfel zicând, a deşteptat pe toţi să lupte până la sînge lângă Sfânta Biserică şi n-a lăsat pe eparh să intre înăuntru şi să o risipească. Apoi s-a întâmplat în acea vreme un praznic idolesc şi alerga mulţime de popor pagân în capiştea idolească cu femeile şi cu copiii. Atunci Sfântul Roman, aprinzându-se cu râvnă dumnezeiască, a intrat printre poporul păgân şi cu mare glas a început a mustra rătăcirea lor, ba încă şi pe
însuşi eparhul Asclipiad, care voia să intre în capiştea idolească, l-a oprit, zicând: „Te-ai înşelat, o, eparhule, mergând către idoli, că nu sunt idolii tăi zei. Ci, Unul este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos”.
Atunci îndată a poruncit eparhul să-l prindă şi să-l bată foarte tare peste gură. Apoi, şezând la judecată, mult îl silea pe dânsul să se lepede de Hristos. Dar, văzând că nu se pleacă celui rău, a poruncit să-l chinuie. Deci, l-a spânzurat pe lemn şi l-a bătut cu multe feluri de unelte şi l-a strujit cu unghii de fier. Iar el, în acele chinuri răbdând cu vitejie, mărturisea pe Unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, şi defăima nebunia eparhului care nu voia să cunoască adevărul. Astfel, pătimind sfântul bărbăteşte, era acolo mult popor credincios şi necredincios care privea la nevoinţa pătimitorului lui Hristos.
Acolo nu departe era un prunc creştin cu numele Varula, spre care, căutând mucenicul, a zis către chinuitor: „Mai priceput este copilul acesta decît tine, care eşti bătrân. Deşi este mic cu anii, însă ştie pe adevăratul Dumnezeu. Iar tu, fiind plin de ani, nu-l cunoşti pe El”.
Eparhul, chemând pe copil la sine, l-a întrebat: „Pe care Dumnezeu cinsteşti?” Iar copilul a răspuns: „Pe Hristos cinstesc”. Iarăşi l-a întrebat eparhul: „Cum este mai bine a cinsti un Dumnezeu sau mai mulţi?” Copilul a răspuns: „Mai bine este a cinsti pe Unul Dumnezeu Iisus Hristos”. Eparhul iarăşi a zis: „Prin ce este mai bun Hristos decît toţi zeii?” Iar copilul a răspuns: „Cu aceasta este mai bun Iisus Hristos, pentru că este Dumnezeu adevărat şi ne-a zidit pe noi pe toţi, iar zeii voştri sunt diavoli care pe nimeni n-au zidit”.
Acestea şi multe altele spunea copilul, ca şi cum ar fi fost un teolog preaînţelept; pentru că Duhul Sfânt, lucrând într-însul, săvârşea prin gura lui laudă, ca să ruşineze pe păgânul eparh şi pe toţi închinătorii de idoli. Deci, se minuna prigonitorul şi toţi cei ce erau împreună cu dânsul de acel copil priceput şi de cuvintele lui cele înţelepte, încît s-a umplut de mare ruşine că nu putea să biruiască cuvintele lui.
Pentru aceea prigonitorul a poruncit să bată pe copilul acela cu vergi fără de milă. Fiind bătut mult, a început a slăbi şi a cere apă să bea. Iar mama sa, care stătea acolo în popor şi privea cu bucurie la pătimirea fiului ei, văzându-l că slăbeşte şi cere să bea apă, a ridicat glasul său asupra lui, poruncindu-i să rabde cu bărbăţie până la sfârşit.
Poruncind prigonitorul ca să taie copilul cu sabia, l-a luat maica sa în mâinile sale şi l-a dus la locul cel de chin; apoi, cuprinzându-l şi sărutându-l, îl mângâia şi-l întărea ca să nu se teamă, văzând sabia deasupra capului său şi zicea: „Nu te teme, fiul meu cel cuminte, şi nu te înfricoşa de moarte! Că de vei muri, vei fi însă viu în veci. Nu te înspăimânta, copilul meu, că îndată vei fi dus în grădinile Raiului. Nu te teme de sabie pentru că fiind tăiat, îndată vei merge la Hristos şi vei vedea slava Lui; El te va primi, te va îmbrăţişa cu dragoste şi vei vieţui împreună cu Dânsul în bucurie negrăită, dănţuind împreună cu sfinţii Lui îngeri”.
Astfel, mângâindu-şi fiul acea binecredincioasă maică, l-a dus până la locul de pedeapsă. Şi, fiind tăiat capul copilului, maica sa a strâns sîngele lui într-un vas curat şi luînd trupul lui cu lacrimi de bucurie îl spăla pe el şi îl săruta, veselindu-se căci fiul ei şi-a vărsat pentru Hristos sîngele cel nevinovat. Apoi cu cinste a îngropat trupul fiului ei.
După ce a tăiat copilul acela, şi Sfântul Roman a fost osîndit să fie ars cu foc. Deci, fiind legat şi înconjurat împrejur cu multe lemne, slugile nu aprindeau mai degrabă focul de dedesubt, aşteptând răspunsul cel mai de pe urmă al judecătorului. Atunci sfântul strigă cu glas tare din mijlocul lemnelor către slugile care-l chinuiau: „De ce nu puneţi foc? Pentru ce nu aprindeţi lemnele? Daţi-mi foc şi cuprindeţi-mă împrejur cu văpaie”.
Atunci, aprinzându-se focul şi arzând lemnele foarte tare de jur-împrejur, îndată s-a vărsat o ploaie şi a stins focul, iar Sfântul Roman a rămas viu şi nevătămat. După aceea pentru vorba lui îndrăzneaţă, prin care batjocorea pe păgâni şi ocăra nebunia lor, blestemând pe zei, iar pe Hristos Unul Dumnezeu Îl preamărea, prigonitorul a poruncit să-i taie limba; iar el îndată le-a dat limba singur slugilor care-l chinuiau.
Deci, fiind tăiată limba cea grăitoare de Dumnezeu, tot n-a tăcut mărturisitorul lui Hristos, ci, mai presus de fire, fără limbă grăia lămurit ca şi mai înainte, preamărind pe Dumnezeu. Apoi l-a aruncat înapoi în temniţă şi a petrecut acolo multă vreme, având picioarele puse în obezi. După aceea s-a spus despre dânsul împăratului Maximian, cum că şi după tăierea limbii vorbeşte bine. Atunci împăratul a poruncit să-l sugrume. Şi, intrând ostaşii, au pus o frânghie pe grumazul lui şi l-au sugrumat.
Astfel, Sfântul Mucenic Roman şi-a sfârşit nevoinţa pătimirii sale pentru Hristos, întru a Cărui Împărăţie acum se preamăreşte, lăudând pe Sfânta Treime în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, noiembrie