Pătimirea Sfântului Mucenic Teodot al Ancirei şi a Sfintelor şapte fecioare Muceniţe: Tecusa, Alexandra, Claudia, Fainia, Eufrasia, Matronia şi Iulia (18 mai)

(Pătimirea acestora este scrisă pe scurt de Nil Mărturisitorul, cel de o vârstă şi dintr-o cetate cu Mucenicul Teodot, care a fost martor ocular)

Îndulcindu-mă din multele faceri de bine ale Sfântului Mucenic Teodot, mă cred dator a lăuda pătimirea lui. Nu numai cu cuvintele, dar şi cu faptele sânt dator a mulţumi pentru dragostea lui. Nu sânt vrednic să-l cinstesc după vrednicie nici cu cuvintele, nici cu faptele; dar mă voi sârgui, pe cît voi putea – socotesc că este de trebuinţă lucrul acesta -, ca să dau în scris viaţa şi pătimirea lui, spre înştiinţarea şi folosul iubitorului de Dumnezeu; adică cum a vieţuit în tinereţe şi cum a ajuns la cununa mucenicească.

Unii spun despre dânsul că de la început a avut petrecerea de obşte cu toţi, nedeosebită de desfătarea lucrurilor celor dulci ale acestei lumi, că a fost căsătorit după lege şi că a avut cîrciumă pentru dobîndirea câştigului celui necinstit; însă şi-a înfrumuseţat cu nevoinţa cea mai de pe urmă a muceniciei lui, viaţa cea mai dintâi a sa. Deci, grăiască cineva ceea ce voieşte; iar eu, cel care am petrecut de la început împreună cu mucenicul, voi spune acelea pe care le-am văzut cu ochii, învrednicindu-mă de sfintele şi folositoarele lui vorbe.

Mucenicul Teodot, mai înainte de a intra în muceniceasca nevoinţă, a făcut multe lucruri bune. La început s-a luptat împotriva poftelor trupeşti, deşi era căsătorit după lege, a ridicat război duhovnicesc,

supunîndu-şi trupul duhului şi împlinind cuvântul Apostolului: Cei ce au femei, să fie ca cei ce nu au. El atît de mult a sporit în fapte bune, încît şi altora putea să le fie învăţător al curăţiei şi al întregii înţelepciuni. Pentru că nu se robea cu dulcea pătimire sau cu vreo poftă necurată, ci înfrînarea şi postul le avea ca pe un început al tuturor bunătăţilor şi cu acestea se înarma în război ca şi cu o pavăză. El socotea omorîrea trupului că este desfătare potrivită omului creştin; iar dorirea bogăţiilor o biruia cu împărţirea tuturor averilor sale la săraci. Şi de mirare era în el aceasta că, prefăcându-şi viaţa lui în viaţă de cîrciumar, făcea multă neguţătorie duhovnicească, câştigând lui Dumnezeu multe suflete omeneşti. De vreme ce, sub chipul negustorului de cîrciumă, lucra apostoleşte în taină ca un episcop; iar prin învăţăturile şi sfătuirile sale de Dumnezeu insuflate, aducea pe elini şi pe iudei la Biserica lui Hristos, pe cei păcătoşi îi povăţuia la pocăinţă. El avea şi darul tămăduirii, căci, prin punerea mâinilor şi prin rugăciune, tămăduia toate bolile trupeşti cele netămăduite între oameni; iar prin cuvântul cel mântuitor de suflete, vindeca rănile cele sufleteşti.

Pătimirea lui a fost astfel: un ighemon, cu numele Teotecn, a luat în stăpânire patria noastră, Ancira Galatiei. Acel stăpânitor era om tulburător şi cumplit, care se mângîia cu uciderea şi cu vărsarea de sânge; iar faptele lui cele cu totul spurcate şi pline de necurăţie, nu poate să le grăiască nimeni. Acela, cerînd împăratului Diocleţian, prigonitorul Bisericii lui Hristos, stăpânirea ighemoniei, a făgăduit ca pe toţi creştinii care se află în Ancira, să-i întoarcă degrabă la păgânătatea elinească.

Deci, ajungând la hotarele Ancirei, numai la auzul venirii sale, atît de mult i-a îngrozit pe toţi credincioşii, încît îndată s-au pustiit bisericile, iar locurile retrase şi munţii erau pline de creştini. După aceea, ighemonul acela a trimis vestitori unii după alţii, care să spună poporului cumplita îngrozire şi poruncă a muncitorului, prin care se poruncea ca bisericile creştineşti cu altarele lor să le risipească cu totul şi să le amestece cu pământul; iar pe toţi cei ce mărturisesc numele lui Hristos, să-i prindă, să-i lege cu lanţuri, să¬i arunce în temniţă şi să-i păzească spre muncire, iar averile lor să le jefuiască. Atunci Biserica lui Hristos a fost întocmai ca o corabie în mijlocul valurilor celor cumplite, primejduindu-se şi temându-se de afundare. Căci, păgânii, năvălind asupra caselor creştineşti, jefuiau toate, trăgeau afară pe bărbaţi şi pe femei, pe tineri şi pe fecioare îi dădeau cu neruşinare spre necurăţiile acelor oameni spurcaţi; iar pe alţii îi legau cu lanţuri şi îi aruncau în temniţe.

Nu este cu putinţă a spune primejdiile acelea, care au fost asupra Bisericii în vremea aceea. Preoţii de la bisericile Domnului fugeau, lăsând uşile deschise şi nu se afla loc unde să se ascundă cei ce fugeau de primejdie. Şi, jefuindu-li-se averile, foametea se simţea mult mai grea, decît în toate muncile de până aici.

Deci, cei ce umblau prin pustietăţi şi cei ce se ascundeau prin munţi şi prin peşteri, nesuferind foametea, se dădeau în mâinile păgânilor, nădăjduind la vreo milă din partea lor. Dar mai grea le era suferinţa acelor fugari, care, mai ales, au fost crescuţi în multă îmbelşugare, iar acum rodeau rădăcini din pustie şi de nevoie se hrăneau cu buruieni sălbatice.

Fericitul Teodot ajuta pe aceşti credincioşi într-acea vreme, după dumnezeieştile porunci, suferind multe osteneli şi dându-se în primejdii. Deoarece cîrciumăria nu era precum socotesc unii despre ea, ca să strîngă aur; ci s-a prefăcut într-adins ca o cîrciumă, ca să dea fără de frică adăpost şi odihnă în cîrciuma sa fraţilor celor izgoniţi. El avea multă purtare de grijă pentru credincioşii ţinuţi în legăturile temniţelor; iar pe cei ce scăpau din legături, îi ascundea la sine, hrănind şi ocrotind pe cei ce rătăceau prin munţi şi prin pustietăţi. El lua în taină trupurile sfinţilor mucenici ucişi în multe feluri, care erau aruncate spre mâncarea cîinilor, fiarelor şi a păsărilor; pentru că era dată poruncă de moarte de la muncitorul, asupra celor ce ar fi voit să îngroape trupurile mucenicilor. Deci, fericitul Teodot, luând în taină trupurile acestora, le îngropa cu cinste. Astfel era casa dreptului acestuia, cîrciumă, dar şi scăpare a credincioşilor, pentru că sfântul acesta nu era ştiut de păgâni că este creştin, părînd a fi cîrciumar. Dar în ascuns era tuturor de toate: acoperitor celor izgoniţi, hrănitor flămânzilor, doctor bolnavilor, întăritor celor ce se îndoiau, învăţător al dreptei credinţe, povăţuitor al vieţii celei plăcute lui Dumnezeu şi deşteptător spre nevoinţa mucenicească.

În acea vreme, Teotecn, slujitorul diavolului, a poruncit, ca toate bucatele şi băuturile care se vindeau în tîrg, adică pîinea şi vinul, să le spurce cu urîciunile jertfelor idoleşti; şi aceasta o făceau pentru creştini că, deşi nu voiau ei să se împărtăşească din necurăţiile închinătorilor de idoli, totuşi, cumpărînd şi mâncând

cele din jertfele idoleşti, se vor spurca. Deci, nu era cu putinţă să se aducă jertfă curată lui Dumnezeu, fiind spurcate şi pîinea şi vinul în toată cetatea. Acest lucru văzîndu-l fericitul Teodot, a cumpărat mai dinainte multă pîine, grîu şi vin şi le împărţea în taină la cei credincioşi, ospătând la sine mulţi creştini. Atunci cîrciuma lui s-a făcut ca corabia lui Noe, care mântuia lumea din potop. Precum atunci, toată lumea, înecându-se în ape, nu era cu putinţă cuiva a se mântui afară din corabia lui Noe; tot astfel, şi acum, în cetatea noastră – zice scriitorul -, nici un creştin nu putea să se păzească de spurcăciunile idoleşti, afară de casa lui Teodot.

Astfel, cîrciuma lui s-a prefăcut în casă primitoare de oaspeţi, în biserică de rugăciune şi în altar preoţilor lui Dumnezeu, spre aducerea şi săvârşirea celor fără de sânge dumnezeieşti Taine, că toţi alergau la el, ca cei din potop spre corabie. Aşa era cîrciuma dreptului acesta, aşa i-a fost neguţătoria şi dobînda lui. Însă, acum, destul despre aceasta, să vorbim şi despre alte fapte bune ale lui.

În acea vreme s-a întîmplat unui prieten al lui Teodot, cu numele Victor, să fie prins de păgâni, pentru o pricină ca aceasta: Unii din popii cei păgâneşti ai Artemidei l-au pîrît ighemonului, spunîndu-i că Victor ar fi hulit pe zeiţa lor şi că Apolon a siluit pe cea de un pântece, sora sa, Artemida, şi a spurcat-o în ostrovul Delii, înaintea jertfelnicului; deci, se cade păgânilor să se ruşineze de nişte zei desfrînaţi ca aceia ai lor, care au făcut atîta fărăde-lege, de care oamenii cei înţelepţi nici nu pot auzi.

Auzind ighemonul acestea, a prins pe Victor cel clevetit şi l-a aruncat în temniţă. La acest legat mergeau păgânii, amăgindu-l şi zicându-i: „Supune-te ighemonului şi te vei învrednici de mare cinste, vei fi prieten al împăratului, vei câştiga bogăţie multă de la dânsul şi vei petrece în palatul împărătesc. Iar de nu vei asculta pe ighemon, să ştii că te aşteaptă munci cumplite, casa ta va fi dărîmată, averile tale vor fi jefuite şi tot neamul tău se va pierde; iar trupul tău, după acele munci cumplite şi după moartea cea amară, se va arunca cîinilor spre mâncare”. Acestea, şi mai multe, ziceau lui Victor păgânii.

Dar, mărturisitorul dreptei credinţe, Teodot, mergând noaptea la dânsul în temniţă, îl îmbărbăta, zicându-i: „O, Victore, să nu asculţi nicidecum de acele cuvinte amăgitoare, care ţi le zic ţie păgânii, nici să te uiţi la sfatul lor cel viclean şi nici să te duci în urma lor, lăsându-ne pe noi; pentru că de vei face acestea, atunci vei cinsti mai mult spurcăciunea decît întreaga înţelepciune şi vei iubi nedreptatea în loc de dreptate. O, prietene, nu face aceasta! Căci să ştii că, pe cît aceia te momesc cu făgăduinţele lor viclene, pe atît te trag într-acea arătată pierzare. Oare nu cu făgăduinţe ca acestea au amăgit evreii pe Iuda vânzătorul? L-au folosit pe el cu ceva cei treizeci de arginţi pe care i-a luat? Nimic altceva n-a câştigat, decît ştreangul de sugrumare. Deci, nu te nădăjdui că vei câştiga ceva bun de la cei răi, pentru că făgăduinţele lor gătesc moarte veşnică!”

Cu astfel de cuvinte îmbărbăta dreptul Teodot pe Victor. Iar el, aducându-şi aminte de sfătuirea sfântului, s-a arătat viteaz în pătimiri şi a răbdat cu vitejie muncile şi pentru acestea era lăudat de cei ce priveau la pătimirea lui, ca un mucenic al lui Hristos. Dar, când s-a apropiat de sfârşitul nevoinţei sale şi când era gata să-şi ia cununa de la Hristos, a rugat pe muncitor să-l lase puţin, până va socoti ceva pentru sine. Atunci, îndată slujitorii au încetat de a-l munci şi l-au dus în temniţă, dându-i vreme să se gândească. El a murit în temniţă din pricina atîtor munci ce suferise, nelăsând nici o înştiinţare sau vreo adeverire despre sfârşitul său; pentru aceasta până astăzi pomenirea lui este la îndoială.

Odată, fericitul Teodot s-a dus la un sat ce se numea Malor, care era departe de cetate ca la patruzeci de stadii. El auzise că acolo Sfântul Mucenic Valent, cel ce a pătimit mai întâi în Medichina, săvârşindu-se prin multe bătăi şi prin foc, s-a aruncat în rîul ce se numea Galios. Deci, s-a dus la satul acela, însă nu a intrat în el, ci a stat mai jos, lângă rîu, la un loc depărtat de sat ca la două stadii. Şi a stat acolo până ce a aflat în rîu moaştele mucenicului şi le-a îngropat. Întorcându-se de acolo, a întîmpinat pe nişte fraţi de aceeaşi credinţă pe care, văzîndu-i, i s-a dat multă mulţumire, ca unul de obşte făcător de bine al tuturor. Ei i-au mulţumit mai ales pentru o mare facere de bine, pe care le-a arătat-o lor, pe când aceia au risipit altarul Artemidei şi s-au prins de rudeniile lor şi era să se dea ighemonului spre muncire. Dar, Teodot, cu mare purtare de grijă şi cu mult preţ, i-a răscumpărat din legături şi de la munci.

Deci, pentru aceasta închinîndu-se lui, îi mulţumeau. Sfântul, bucurîndu-se de vederea lor, i-a rugat să prînzească cu dânsul şi, găsind un loc frumos, au şezut pe iarbă verde. Locul acela era împodobit cu pomi mulţi de livezi şi dumbravă cu multe flori mirositoare şi cântări de păsări. Mai înainte de a prînzi ei, sfântul a trimis pe doi în sat, să cheme pe preot ca, venind, să le binecuvinteze masa şi să prînzească împreună cu dânşii şi astfel să-i îngrădească în cale cu obişnuitele rugăciuni; pentru că sfântul avea obicei a nu prînzi, nefiind de faţă preotul ca să-l binecuvinteze.

Mergând cei trimişi în sat, au văzut pe preot ieşind din biserică, după cântarea ceasului al şaselea, dar nu l-au cunoscut că este preot. Preotul, văzîndu-i pe ei înconjuraţi de cîini, a alergat şi, gonind cîinii, le-a urat de bine şi i-a întrebat: „Creştini sânteţi? Dacă sânteţi creştini, veniţi în casa mea, să ne veselim cu dragoste întru Hristos”.

Iar ei i-au zis lui: „Creştini sântem şi creştini căutăm!” Preotul, zîmbind, a zis către sineşi: „O, Frontoane -că aşa se numea preotul -, cît de adevărate sânt vedeniile visului! Pentru că am văzut în noaptea aceasta doi bărbaţi asemenea cu voi, grăind către mine şi spunîndu-mi: „Am adus comoara acestei ţări! Dar, de vreme ce vă văd pe voi de asemenea cu cei văzuţi în vis, spuneţi-mi comoara aceea”. Răspuns-au bărbaţii cei trimişi: „Cu adevărat, noi avem pe bărbatul cel mai scump decît toată comoara, pe fericitul Teodot, pe care, de voieşti a-l vedea, arată-ne nouă mai întâi pe preotul satului acesta”. Iar el a zis: „Eu sânt, cel pe care-l căutaţi! Deci, să mergem şi să aducem pe omul lui Dumnezeu în casa mea!” Mergând preotul cu trimişii, a văzut pe Sfântul Teodot şi l-a sărutat pe el şi pe fraţi, rugându-l să vină în sat la casa lui. Sfântul Teodot se lepăda a merge, zicând: „Mă sârguiesc să mă întorc în cetate, pentru că am mare nevoinţă şi alergare pentru mântuirea creştinilor! Deci, se cuvine să slujim fraţilor care sânt în primejdii şi în nevoi”.

Făcând preotul rugăciune, a binecuvântat masa şi a început a prînzi. După prînz, Sfântul Teodot, zîmbind, a zis către preot: „Cît de frumos este locul acesta pentru îngroparea sfintelor moaşte”. Iar preotul a grăit către dânsul: „Tu sârguieşte-te, ca să avem la acest loc moaşte sfinte”. Grăit-a Teodot: „O, părinte, îngrijeşte-te numai ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să zideşti aici, fără zăbavă, casă de rugăciuni pentru primirea moaştelor sfinţilor şi degrabă se vor aduce la tine moaşte muceniceşti”. Zicând acestea, a scos inelul din deget şi l-a dat preotului, zicându-i: „Domnul să fie martor între mine şi tine, că degrabă se vor aduce aici moaştele mucenicilor!” Aceasta însă o zicea sfântul, proorocind mai înainte despre punerea moaştelor sale acolo; pentru că el se sârguia să intre în nevoinţa mucenicească şi să-şi săvârşească alergarea sa. După aceasta sfântul a mers în cetate, la casa sa, şi a aflat cele ale sale stricate ca de cutremur, fiind răsturnate de prigonitori.

În cetate erau şapte fecioare care, din tinereţe, se întăriseră în întreaga înţelepciune şi în frica lui Dumnezeu. Ele se logodiseră în curăţenia feciorească cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mirele cel nestricăcios şi fără de moarte, dar acum îmbătrîniseră. Dintre ele, cea mai bătrînă era fericita Tecusa, mătuşa lui Teodot. Pe acelea prinzîndu-le muncitorul, după ce le-a pus la foarte multe munci, n-a putut să le silească la păgânătate. Atunci le-a dat pe ele la nişte tineri desfrînaţi spre batjocură, prihănind astfel buna credinţă creştină. Deci, fiind duse fecioarele spre spurcare, au suspinat din adâncul inimii şi, ridicându-şi ochii spre cer, se rugau lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, cît timp am fost într-a noastră putere ca să ne păzim fecioria curată, ştii cu cîtă pază şi osârdie am ferit-o pe ea neprihănită până astăzi; acum, aceşti tineri fără de ruşine, au luat stăpânire asupra trupurilor noastre; deci, Tu Însuţi să ne păzeşti curate precum voieşti”.

Astfel rugându-se sfintele fecioare cu tânguire Domnului, un tânăr mai fără de ruşine, a apucat pe Sfânta Tecusa, cea mai bătrînă dintre ele, vrînd să o batjocorească. Iar ea, apucându-se de picioarele lui, cu lacrimi zicea către dânsul: „Fiule, ce fel de îndulcire va fi vouă de la noi? Ce fel de mângîiere veţi avea, batjocorind trupurile noastre cele obosite de bătrîneţe, de postiri, de dureri şi de munci, precum singuri aţi văzut. Eu am acum mai mult de şaptezeci de ani, iar celelalte surori ale mele sânt ceva mai mici decît mine. De aceea, este cu totul necuviincios vouă, fiind aşa de tineri, să poftiţi la nişte trupuri moarte, pe care îndată le veţi vedea mâncate de fiare, de vreme ce ighemonul a hotărît să nu ne învrednicească pe noi nici de îngropare”.

Astfel, Sfânta Tecusa, grăind cu plângere către tineri, şi-a aruncat acoperământul de pe capul său şi-i arăta lui cărunteţile sale, zicând: „Ruşinează-te, fiule, de acestea că şi tu, mi se pare, ai pe maica ta, care acum mai este încă între cei vii, tot aşa de bătrînă; iar de a murit, apoi adu-ţi aminte de ea şi lasă-ne pe noi, că vei avea plată de la Stăpânul nostru Hristos, pentru că nu este deşartă nădejdea de la El”.

Tînărul acesta împreună cu ceilalţi s-au umilit de nişte cuvinte ca acestea ale sfintei şi, încetând din pofta lor, au început a plânge. Apoi lăsându-le pe ele, s-au dus, nefăcând rău sfintelor fecioare. Auzind tiranul că fecioarele au rămas nebatjocorite, n-a poruncit să le mai supere pentru curăţia lor, ci a poruncit să le facă preotese zeiţei Artemida, poruncindu-le, ca în tot anul – după obiceiul elinesc -, să spele idolii în iezerul din apropiere. Deci, sosind ziua acelui praznic necurat al spălării idolilor, care în toţi anii se săvârşea cu mare dănţuire, ei au pus pe fiecare idol într-o căruţă deosebită şi îl trăgeau, mergând după ei tot poporul cu dănţuire spre iezer; iar din porunca ighemonului, trăgea pe sfintele fecioare înaintea idolilor. Fiecare din fecioare era goală şi pusă în căruţe deosebite, stând astfel spre rîs şi spre batjocură.

Ieşind toată cetatea la praznicul acela şi la acea privelişte, se auzea glas de trîmbiţe, ţambale şi cântecele femeilor, care dănţuiau cu capetele descoperite şi cu părul despletit; iar din pricina zgomotului poporului care juca, se cutremura pământul. În fruntea poporului mergea fiul cel de viperă, ighemonul Teotecn, şi toţi, îndreptându-şi ochii spre fecioarele cele dezvelite, unii se prăpă-deau cu rîsul, alţii se mirau de vitejia şi răbdarea lor; iar altora, văzînd trupurile lor rănite de bătăi, le era milă de dânsele şi plângeau.

Astfel săvârşindu-se prăznuirea cea necurată, Sfântul Teodot era într-o mare grijă pentru sfintele fecioare, temându-se ca nu cumva vreuna din ele, slăbind întru nevoinţe, să cadă de la Hristos, nădejdea sa. Deci se ruga pentru dânsele lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să le întărească întru pătimire; pentru aceasta, el s-a închis la rugăciune în casa unui bărbat sărac, cu numele Teoharid, care era aşezată aproape de biserica sfinţilor patriarhi Avraam, Isaac şi Iacov, şi acolo se ruga împreună cu Pahronie, ruda sa, cu Teodot cel tânăr, fiul unui prieten al său şi cu alţi creştini. Deci, căzînd Sfântul Teodot cu faţa în jos, zăcea la pământ, rugându-se de la ceasul întâi al zilei până la al şaselea, când le-a spus femeia lui Teoharid, că corpurile sfintelor fecioare au fost înecate în iezer. Auzind o înştiinţare ca aceasta, Sfântul Teodot s-a ridicat puţin de la pământ şi, stând în genunchi, şi-a înălţat mâinile sale spre cer şi, udându-se cu multe lacrimi, ca nişte picături de ploaie, a zis: „Mulţumesc Ţie, Stăpâne, că ai auzit glasul plângerii mele şi nu ai lepădat în deşert lacrimile mele!”

Apoi a întrebat pe acea femeie, în ce chip a înecat în apă pe acele fecioare şi în ce loc, lângă mal sau la mijloc. Iar ea spunea, zicând: „Eu stăteam acolo aproape cu alte femei şi am văzut cum ighemonul îndemna cu multe momeli pe sfintele fecioare ca să slujească idolilor la spălarea lor, făgăduindu-le multe daruri. Însă n-a sporit nimic, ci mai ales a rămas ruşinat de Sfânta Tecusa, care l-a defăimat cu cuvinte ocărîtoare. Iar popii Artemidei şi ai Atenei le dădeau lor haine albe şi cununi de flori, ca să slujească cu dânşii idolilor, dar fecioarele au scuipat hainele; iar cununile acelea aruncându-le la pământ, le-au călcat cu picioarele. Deci, ighemonul a poruncit, ca să lege de grumajii fecioarelor nişte pietre grele şi, punîndu-le în luntre, să le ducă pe ele în adânc şi acolo să le înece. Astfel au fost înecate ele în acea apă ca la două stadii departe de mal”.

Acestea auzindu-le sfântul, a petrecut până seara, sfătuindu-se cu Polihronie şi cu Teoharid, cum ar putea să scoată trupurile sfintelor fecioare din iezer şi să le dea obişnuitei îngropări. După aceea, pe la apusul soarelui, a venit la dânşii un tânăr creştin, cu numele Grigorie, care le-a spus că ighemonul a pus lângă iezer străji de ostaşi să păzească, ca să nu ia creştinii din iezer trupurile fecioarelor. Deci, sfântul s-a mîhnit foarte mult că nu îi era cu înlesnire să scoată trupurile sfinte; pe de o parte, din cauza străjilor ce erau puse, iar pe de alta, din cauza greutăţii pietrelor care erau legate de grumajii sfintelor din care una singură era atît de grea, încît abia putea o căruţă să o ducă.

Spre seară, Sfântul Teodot a ieşit singur la biserica sfinţilor patriarhi, care era aproape şi pe care păgânii o îngrădiseră, ca să nu intre în ea cineva dintre creştini; deci, aruncându-se la pământ înaintea ei, s-a rugat mult. Apoi, sculându-se, s-a dus la biserica sfinţilor părinţi; şi, aflând-o şi pe aceea îngrădită de păgâni, s-a aruncat înaintea ei la rugăciune.

Auzind în spatele lui oarecare strigare şi gîlceavă şi, părîndu-i-se că vine cineva după dânsul, s-a sculat şi s-a întors la casa lui Teoharid, unde, adormind puţin, i s-a arătat în vedenie mătuşa lui, Sfânta Tecusa, zicându-i: „Dormi, fiule Teodote, şi nu ai pentru noi nici o grijă, nici nu-ţi aduci aminte de învăţătura cu care te-am învăţat când erai copil şi te-am povăţuit spre fapta bună mai presus de nădejdea părinţilor tăi. Cînd eram vie, niciodată nu m-ai defăimat, ci m-ai cinstit ca pe o maică; iar acum, după trecerea mea din această lume, m-ai uitat pe mine, deşi erai dator să-mi slujeşti până în sfârşit. Mă rog, nu lăsa trupurile noastre să stea în apă spre mâncarea peştilor, ci sârguieşte-te îndată de le scoate pe ele, deoarece şi tu, după două zile, vei intra întru nevoinţa pătimirii. Deci, scoală-te şi mergi la iezer; însă, fereşte-te de vânzător”. Acestea zicându-le, s-a dus de la dânsul.

Sfântul Teodot, sculându-se îndată din somn, a spus acea vedenie fraţilor, şi toţi cu lacrimi s-au rugat Domnului să le ajute a afla trupurile sfintelor muceniţe. Deci, fericitul Teodot, socotind într-însul vedenia, nu pricepea ce înseamnă cuvântul acela de pe urmă, care i l-a spus lui, zicându-i: „Fereşte-te de vânzător!” Dar lucrul acela s-a făcut cunoscut prin cuvântul ce ne stă înainte: După ce s-a făcut ziuă, tânărul Grigorie împreună cu Teoharie, a trimis ca să se încredinţeze mai bine, despre ostaşii cei ce păzeau, nădăjduind că acum se vor fi dus la praznicul Artemidei, pe care păgânii îl săvârşeau într-acea zi.

Ducându-se trimişii, au văzut că încă nu se duseseră ostaşii şi, întorcându-se, au spus fraţilor; deci, au petrecut toată ziua aceea în post şi rugăciune. Iar după ce a înserat, au plecat spre iezer, fără să mănînce, luând nişte seceri ascuţite, ca, intrînd în apă, să taie funiile ce ţineau pietrele legate de grumajii sfintelor. În noaptea aceea era întuneric mare. Nici luna şi nici stelele nu luminau. După apusul soarelui s-a apropiat de acel loc înfricoşat, dar nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acolo, deoarece se vedeau multe trupuri, oase şi capete tăiate; unele erau înfipte în pari ascuţiţi, iar altele se tăvăleau pe pământ. Deci, fiind cuprinşi de frică, au auzit glas, zicând: „Teodot, mergi cu curaj!”

Ei iarăşi s-au îngrozit de glasul acela şi s-au însemnat fiecare cu semnul Sfintei Cruci. Atunci îndată s-a arătat în văzduh, în partea dinspre răsărit, o cruce prealuminoasă, aruncând raze de foc, pe care, văzînd-o, şi-au schimbat frica în bucurie. Deci, căzînd în genunchi, s-au închinat Sfintei Cruci şi s-au rugat Domnului. Apoi, sculându-se, au plecat în drumul lor spre iezer; dar, iarăşi ascunzîndu-se vedenia crucii, s-a făcut întuneric mare, neputând să se vadă unul pe altul. Atunci, căzînd o ploaie mare, pretutindeni se făcuse apă şi noroi, aşa că abia puteau călca cu picioarele; iar drumul fiind foarte alunecos, mai mare le era osteneala decît frica.

După aceea au stat iarăşi la rugăciune, cerînd ajutor de la Dumnezeu la o nevoie ca aceea; şi, iată că deodată, li s-a arătat lumina cea de foc, arătându-le pacea. Apoi Sfântului Teodot i s-au arătat doi bărbaţi în haine luminoase, având perii capetelor şi bărbile lor cărunte, grăind către dânsul: „Îndrăzneşte, Teodot, Domnul nostru Iisus a scris numele tău în rîndul mucenicilor, auzind rugăciunea ta cea cu lacrimi vărsată pentru aflarea trupurilor sfintelor lui mirese. Noi sântem trimişi de dânsul în ajutorul tău şi facem parte din ceata acelor sfinţi părinţi, la care te-ai rugat în noaptea trecută înaintea bisericii lor; deci, după ce vei merge la iezer, vei vedea întrarmat pe Sfântul Mucenic Sosandru, îngrozind şi izgonind pe ostaşii ce păzesc, şi nu se cade ţie să aduci cu tine pe vânzătorul!”

Acestea zicându-le, s-au făcut nevăzuţi. Sfântul Teodot n-a socotit cine este vânzătorul care merge cu dânsul. Deci, urmând lumina cea de foc, care li s-a arătat lor, au venit la iezer. Atunci, deodată s-au făcut fulgere şi tunete înfricoşate şi a căzut ploaie mare şi furtună cu vânt cumplit; iar ostaşii de frică au fugit, nu numai din cauza furtunii celei mari şi a tunetelor celor înfricoşate, însoţite cu fulgere şi cu vărsare mare de ploaie, dar, mai ales, pentru vedenia aceea de spaimă; pentru că au văzut pe un bărbat mare înarmat, având zale, pavăză, coif pe cap şi în mâini o suliţă mare şi toate acestea străluceau ca focul. Acesta era Sfântul Mucenic Sosandru. Ostaşii au fugit abia vii de o vedenie ca aceasta, fiind cuprinşi de mare frică. Deci, apa iezerului, din cauza vânturilor şi a furtunii, a ieşit la celălalt mal, încît s-a văzut fundul rîului şi, din această pricină, se puteau vedea trupurile sfintelor muceniţe.

Deci, mergând acolo, au tăiat cu secerile funiile de la grumajii lor şi, luând trupurile lor, le-au pus în căruţe şi le-au adus la biserica sfinţilor patriarhi, unde le-au îngropat lângă biserică. Numele acelor sfinte

fecioare sânt acestea: Tecusa, Alexandra, Claudia, Fainia, Eufrasia, Matronia şi Iulia. Aceste sfinte fecioare au pătimit în optsprezece zile ale lunii lui mai.

Făcându-se ziuă, a sosit ştire în cetate că s-au furat trupurile fecioarelor din iezer. Atunci ighemonul, popii şi ceilalţi închinători de idoli, s-au umplut de mânie şi oriunde vedeau vreun creştin, îl prindeau şi îl aduceau la cercetare. Astfel, mulţi credincioşi fiind prinşi, au fost rupţi cu dinţii ca de nişte fiare.

Sfântul Teodot, înştiinţîndu-se de aceasta, voia să se dea singur în mâinile păgânilor, dar a fost oprit de fraţi. Iar monahul Polihronie, schimbîndu-şi hainele şi făcându-se ca un lucrător de pământ, a mers la tîrg, vrînd cu dinadinsul să afle cele ce s-au întîmplat, dar, îndată a fost prins de nişte elini şi dus la ighemon, unde, bătându-l şi făcându-i multe răni, l-a întrebat despre cei ce au luat trupurile sfintelor. Apoi, dacă a văzut sabia scoasă asupra capului lui, s-a îngrozit de moarte şi, temându-se, a spus adevărul, că Teodot cîrciumarul a scos trupurile din iezer şi le-a îngropat pe ele lângă biserica patriarhilor. Deci, păgânii, îndată dezgropând din pământ moaştele sfintelor muceniţe, le-au ars în foc; iar pe Teodot îl căuta spre muncire. Despre toate acestea i s-a spus sfântului chiar în seara acelei zile. Atunci sfântul a cunoscut că Polihronie -ruda şi prietenul său – este vânzătorul de care îi porunceau sfinţii să se ferească. Deci, şi-a pus în gând să se dea pe el la munci pentru Dumnezeu, zicând fraţilor: „Rugaţi-vă pentru mine lui Hristos Dumnezeul nostru, ca să mă învrednicească cununii muce-niceşti”.

Atunci toţi s-au rugat cu dânsul în toată noaptea aceea, iar sfântul zicea în rugăciunea sa: „Doamne Iisuse Hristoase, nădejdea celor deznădăjduiţi, dă-mi putere să săvârşesc cu bine nevoinţa alergării muceniceşti şi primeşte sângele meu cel vărsat ca o jertfă ce se aduce Ţie pentru cei chinuiţi pentru Tine; uşurează greutatea lor şi alină viforul cel cumplit al gonirii, ca în pace şi linişte adâncă să petreacă cei ce cred întru Tine, Stăpâne”. Făcându-se ziuă, sfântul se sârguia să iasă, ca să se ducă la muncire, dar s-a făcut plângere mare între fraţi şi, cuprinzîndu-l pe el, ziceau: „Mântu-ieşte-te, o, Teodote, lumina cea luminoasă şi dulce a Bisericii noastre pentru că, după trecerea acestor primejdii, vei moşteni cereasca lumină, iar pe tine te vor primi cetele sfinţilor îngeri şi ale arhanghelilor şi te va străluci slava Sfântului Duh şi a Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce şade de-a dreapta Tatălui. De nişte bunătăţi ca acestea îţi va fi pricinuitoare alergarea acestei nevoinţe de acum. Iar nouă, celor ce rămânem în învăluire, ducerea ta de la noi, nu ne va aduce altceva, decît numai plângere, tânguire şi suspinare”.

Astfel, plângând toţi, Sfântul Teodot pe fiecare îl îmbrăţişa şi-l săruta cu sărutarea cea mai de pe urmă. Şi le-a poruncit ca, atunci când va veni preotul Fronton din satul Malos să-i aducă inelul, să-i dea aceluia moaştele lui, de vor putea să le ia în taină. Zicând acestea, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci peste tot trupul şi a ieşit fără temere. Mergând el, doi din cei mai mari cetăţeni cunoscuţi ai lui l-au întîmpinat şi, voind să arate sfântului acea dragoste de prietenie, îi ziceau să se ascundă repede, că popii Atenei şi ai Artemidei şi poporul îl pîrăsc la ighemon, că pe toţi creştinii îi sfătuieşte să nu se închine pietrei celei nesimţitoare şi lemnului, şi multe alte spuse asupra lui. Iar Polihronie zicându-i că el a furat trupurile fecioarelor, i-a spus: „Deci, păzeşte-te, Teodote, până ce ai vreme, pentru că lucrul acesta este fără de minte, ca singur să te dai la munci”. Atunci sfântul a zis către dânşii: „Dacă îmi sânteţi prieteni şi voiţi să-mi arătaţi dragostea voastră, să nu mă împie-dicaţi de la calea pe care am apucat, ci, mai bine, duceţi-vă la judecător şi spuneţi celor mari, că Teodot pe care îl părăsesc popii şi poporul, se află înaintea uşii”. Sfântul, zicând aceasta către dânşii, a mers îndată şi a intrat în mijlocul divanului şi căuta cu faţa veselă spre uneltele de muncă. Acolo era un cuptor înfocat, căldări fierbînd roate şi alte multe.

Sfântul, privind spre toate acestea, nu se înspăimânta, nici nu se tulbura cu gândul, ci stătea vesel, arătându-şi vitejia inimii. Ighemonul, căutând spre dânsul, i-a zis: „Nimic din muncile ce-ţi sânt puse înainte nu vei pătimi, dacă te vei pleca să aduci jertfe zeilor; pentru că vei fi liber de toate pîrile pe care toată cetatea şi popii le pun asupra ta, te vei face prieten nouă şi vei fi iubit de împărat şi cu cinste te vei cinsti de la dânsul, dacă te vei lepăda de Iisus, pe Care Pilat, cel ce a fost mai înainte de noi, L-a răstignit în Iudeea. Deci, socoteşte în tine cu înţelegere, o, Teodote, că ne pari a fi om înţelept şi se cuvine ca omul cel cu pricepere să le facă toate cu socoteală şi cu luare aminte; depărtează-te de la toată nebunia şi pe ceilalţi creştini depărtează-i de la aceea şi, astfel, vei stăpâni toată cetatea; pentru că te voi pune popă lui Apolo, mai marele zeu, care arată poporului daruri multe, spune mai înainte cele ce au să fie şi tămăduieşte bolile cu meşteşug doctoricesc. Acestuia de îi vei sluji, tu vei putea pune popi celorlalţi zei prin tine se vor

ridica la dregătorii mari, prin tine se vor ridica judecătorii, prin tine se va orîndui pământul pentru treburile poporului. Se vor adăuga ţie, pe lângă cinste, bogăţii multe, neamul tău va fi luminos între neamuri şi, de ai trebuinţă acum de averi, îţi voi da îndată”.

Ighemonul, zicând acestea, s-a ridicat un glas din popor, care fericea pe Teodot pentru darurile ce i se dădeau, sfătuindu-l să le ia. Dar, Sfântul Teodot a început a răspunde astfel către ighemonul Teotecn: „Mai întâi doresc acest dar de la Domnul meu Iisus Hristos, pe care tu l-ai ocărît ca pe un om prost. Lăsaţi-mă să vă dau pe faţă rătăcirea şi înşelăciunea zeilor voştri şi să mărturisesc prin cuvinte scurte, Taina întrupării şi minunile Fiului lui Dumnezeu, pentru că se cade o, Teotecne, ca credinţa mea în Hristos s-o arăt înaintea voastră a tuturor, cu lucrul şi cu cuvântul. De faptele zeilor voştri îmi este ruşine a grăi, însă, voi zice acestea spre înfruntarea voastră. Acela pe care voi îl numiţi Dia şi credeţi că este zeu mai mare decît toţi zeii, s-a întins atît spre necurata poftă de femei şi de copii, cît avea început şi sfârşit toată răutatea; că Orfeu, făcă-torul vostru de stihuri, povesteşte că Dia a ucis pe Saturn, adevăra-tul său tată, şi pe adevărata sa maică cea rea o avea femeie, din care a născut o fiică, Persefona; dar şi cu aceea a păcătuit şi mai avea femeie pe sora sa, Junona; precum şi Apolon a spurcat pe sora sa, Artemida, în capiştea din ostrovul Delos. De asemenea şi Aris se îndrăcea cu pofta desfrînării spre Venus şi Ifesto spre Atina, fiind fraţi de sânge.

Din acestea vezi oare, ighemoane, cît este de spurcată fărădelegea zeilor voştri? Legea nu pedepseşte oare pe cei ce fac unele ca acestea? Deci, voi vă lăudaţi cu nişte zei desfrînaţi ca aceştia, neruşinîndu-vă a vă închina ucigătorilor de tată, amestecătorilor de sânge, preadesfrînaţilor, spurcătorilor de copii şi vrăjitorilor; pentru că acest făcător de stihuri le-a scris despre zeii voştri, ca şi cum ar lăuda lucrurile lor cele urîte. Faptele şi minunile Domnului nostru Iisus Hristos sânt potrivnice lor. Ele toate sânt curate şi n-au nici o prihană; pentru că sfinţii prooroci au vestit mai înainte Taina întrupării, zicând: În vremile cele mai de pe urmă se va pogorî Dumnezeu din cer către oameni şi va petrece cu dânşii ca un om, făcând semne şi minuni negrăite, tămăduind bolile celor neputincioşi şi învrednicind pe oameni Împărăţiei cerului.

Iar despre întruparea Lui, despre pătimirea pentru noi, despre moartea Lui cea de voie şi despre învierea din morţi, aceiaşi sfinţi prooroci au vestit mai înainte cu toată adeverirea. Martori ai întrupării Lui sânt haldeii şi vrăjitorii Persiei cei preaînţelepţi, care, prin măiestria arătării stelei, au cunoscut naşterea Lui cea trupească şi, venind cu daruri la Dînsul, I s-au închinat ca unui Dumnezeu. Martori ai învierii Lui sânt chiar ostaşii romani, cărora le-a fost încredinţată paza mormântului. Aceia au văzut scularea Domnului din mormânt, cea dumnezeiască şi atotputernică, şi, ducându-se în cetate, au vestit-o arhiereilor. Iar faptele cele de minuni ale Domnului nostru, pe care le făcea vieţuind cu oamenii, cine le va spune cu de-amănuntul?

Întâi a prefăcut apa în vin, cu cinci pîini şi doi peşti a săturat cinci mii de oameni în pustie; pe cei bolnavi îi tămăduia cu cuvântul, umbla pe mare ca pe uscat; de stăpânirea Lui se temea furia focului; celui orb din naştere i-a dăruit vedere; pe cei şchiopi i-a făcut să umble; cu porunca Lui au înviat morţii, pe Lazăr cel mort de patru zile, l-a ridicat din mormânt cu cuvântul şi l-a întors la viaţă. Cu nişte minuni ca acestea preaslăvite şi preaminunate S-a arătat că este Dumnezeu adevărat şi Atotputernic, iar nu om de rînd între oameni”.

Sfântul mucenic, mărturisind acestea cu glas mare pentru Domnul nostru Iisus Hristos, toată mulţimea poporului închinător de idoli s-a tulburat şi mugea ca o mare umflată de vânturi. Popii îşi smulgeau părul, îşi rupeau hainele de pe ei, îşi stricau cununile; iar poporul, mâniindu-se, striga cu răcnete necuviincioase şi cîrtea contra ighemonului, zicând: „Pe un hulitor de zei ca acesta vrednic de moarte, îl laşi să grăiască multe şi nu îl munceşti şi îl pedepseşti îndată?”

Atunci ighemonul, mai mult aprinzîndu-se de mânie, a poruncit ostaşilor să dezbrace hainele de pe mucenic şi gol să-l spânzure la muncă şi cu unghii să-i strujească trupul. Deci, singur s-a sculat de la locul său, vrînd să muncească pe sfântul cu mâinile sale. Şi se auzeau glasuri de tulburare, propovăduitorii strigând, poporul pornindu-se cu mânie şi gîlceavă şi slujitorii pregătindu-se să muncească pe robul lui

Hristos, luându-şi uneltele cele de muncă în mâini; singur mucenicul era în pace şi netulburat cu duhul şi stătea cu linişte sufletească, ca şi cum nu s-ar fi ridicat împotriva lui o tulburare ca aceea.

Deci, l-au spânzurat gol şi l-au strunjit cu unghii de fier fără de milă; iar el se lumina şi zîmbea cu faţa, ca şi cum nu ar fi fost muncit, pentru că avea pe Cel ce-l ajuta, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Fiind astfel muncit, slujitorii se schimbau, pentru că unii ostenind, alţii luau uneltele şi-l munceau. Iar mucenicul era nebiruit, pătimind ca într-un trup străin, deoarece avea toată mintea sa adâncită întru Domnul. Ighemonul Teotecn, văzînd acestea, a poruncit să toarne pe rănile lui oţet tare, amestecat cu sare, şi cu făclii să-i ardă coastele.

Deci, mucenicul, fiind astfel ars, a simţit putoare din arderea trupului său şi pentru aceasta a început a-şi întoarce nasul puţin. Acest lucru, văzîndu-l ighemonul, a alergat îndată la el, şi i-a zis: „Teodote, unde este acum îndrăzneala cuvintelor tale? Pentru că te văd biruit de munci! Cu adevărat, de n-ai fi hulit pe zei şi de te-ai fi închinat puterii lor, apoi n-ai fi pătimit unele ca acestea. Au nu te-am sfătuit, fiind om prost şi vrăjmaş, să nu te împotriveşti poruncii împăratului, care are stăpânire peste sângele tău?”

Mucenicul i-a răspuns: „O, ighemoane, nu mă socoti că sânt biruit de munci, văzînd că-mi întorc puţin nasul de la putoarea acestui trup ars; ci porunceşte slujitorilor tăi, să facă porunca mai cu silinţă, pentru că-i văd slabi şi cu lenevire făcând lucrul lor; iar tu caută alte munci şi mai cumplite, ca să cunoşti puterea Domnului meu, Care mă întăreşte şi cu al Cărui ajutor împuternicindu-mă, nu te bag în seamă pe tine, ca pe un rob prost ce eşti, nici pe împăratul tău”.

Astfel grăind sfântul, ighemonul a poruncit să-l bată cu pietre peste gură, să-i sfărîme fălcile şi să-i zdrobească dinţii. Sfântul, primind această bătaie, zicea către ighemon: „Chiar şi limba de mi-ai tăia-o, tot nimic nu vei spori; pentru că Dumnezeul nostru Iisus Hristos ascultă pe robii Săi, chiar când ei tac”.

Slujitorii, ostenind de multă muncire, ighemonul a poruncit să ia pe Sfântul Teodot, să-l închidă în temniţă şi să-l ţină acolo pentru altă muncire. Mucenicul, fiind dus prin cetate la legăturile temniţei, având tot trupul rănit, arăta biruinţa sa asupra muncitorului şi a diavolului prin însăşi rănile acelea. Iar mulţimii poporului, înconjurîndu-l şi uitându-se spre el ca la o privelişte, le arăta puterea lui Hristos, zicând: „Vedeţi toţi cît de minunată şi atotputernică este puterea lui Hristos, Domnul meu? Astfel le dă putere celor ce pătimesc pentru El, ca să nu simtă durerile trupeşti cele din bătăi. Neputinţa trupească o face mai tare decît focul şi pe oamenii cei de neam prost îi ridică la îndrăzneală atît de mare, încît nesocotesc poruncile împăraţilor şi îngrozirile boierilor. Tuturor, fără de făţărnicie, Stăpânul nostru le dăruieşte cu nelipsire darul Său, celor de neam prost, ca şi celor de neam bun; robilor, ca şi celor liberi; barbarilor, ca şi elinilor celor ce cred în El”. Şi iarăşi, arătându-şi rănile sale, zicea: „Nişte jertfe ca acestea de la cei credincioşi, se cuvine a se aduce lui Hristos, Dumnezeului nostru, Care a pătimit singur pentru fiecare din noi”. Astfel grăind sfântul cu glas mare către popor, a intrat în temniţă şi l-au închis în legături.

După ce au trecut şaisprezece zile, ighemonul Teotecn a poruncit să pregătească un divan în mijlocul cetăţii, la un loc mai înalt. Deci, scoţînd din temniţă pe Sfântul Mucenic Teodot, l-au pus înaintea judecăţii şi au zis către el: „Teodot, apropie-te de noi, pentru că socotesc că, pedepsindu-te cu muncile cele mai dinainte, acum ţi-ai lăsat mândria cea de mai dinainte şi te-ai făcut mai bun. Cu adevărat, fără de socoteală, singur ai adus asupra ta atîtea munci, pentru că noi nu vrem să te muncim. Deci, acum lepădându-ţi împotrivirea ta, recunoaşte stăpânirea atotputernicilor zei, ca să te învredniceşti darurilor noastre, pe care ţi le-au făgăduit şi le făgăduim şi acum, de te vei închina zeilor; iar de nu, apoi îndată vei vedea focul cel pregătit asupra ta, fiarele cele ascuţite şi gurile fiarelor celor deschise spre sfîşierea ta”.

Sfântul mucenic a răspuns: „O, Teotecne, ce lucru atît de cumplit vei putea să afli asupra mea, care ar fi în stare să biruiască puterea Domnului meu, care mă întăreşte pe mine? Deşi trupul meu, precum vezi, este foarte rănit de cele dintâi munci, însă, încearcă puterea cea nouă în mine şi adaugă mădularelor mele alte feluri de munci, ca să vezi că pot să le sufăr pe toate”.

Deci, ighemonul a poruncit ca iarăşi să spânzure pe sfânt şi să-l strujească cu unghii de fier, înnoind rănile lui cele dintâi. Iar sfântul, fiind muncit, mărturisea cu glas mare numele lui Iisus Hristos. Apoi, luând pe
199

pătimitorul, îl tîrau pe hîrburi ascuţite. După aceasta, spânzurîndu-l, iarăşi îl strujeau, încît nu se mai găsea loc sănătos pe trupul lui, astfel tot trupul era ca o rană; numai limba era întreagă şi cu aceea slăvea şi mulţumea lui Dumnezeu; iar pe muncitori şi pe slujitori îi ocăra ca pe nişte neputincioşi. Ighemonul neştiind cum să muncească mai mult pe sfântul, a dat contra lui sentinţa de moarte, astfel: „Pe Teodot, apărătorul credinţei galileenilor, vrăjmaşul zeilor noştri, potrivnicul poruncii împărăteşti şi ocărîtorul meu, stăpânirea noastră porunceşte, ca să fie tăiat cu sabia şi trupul lui să se ardă cu foc, ca să nu se îngroape de creştini”.

Deci, sfântul, fiind dus la tăiere într-un cîmp de lângă cetate, venea după el popor mult, bărbaţi şi femei, vrînd să-i vadă sfârşitul. Ajungând sfântul la locul cel de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Făcătorul cerului şi al pământului, Cel ce nu părăseşti pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, mulţumesc că m-ai învrednicit pe mine să fiu cetăţean ceresc şi părtaş al împărăţiei Tale. Te laud că mi-ai dat putere să biruiesc pe balaurul acela şi să-i sfărîm capul; însă Te rog, dă credincioşilor Tăi uşurare din scîrbele ce sânt puse asupra lor, ca cu mine să se sfârşească gonirea ce se face de către păgâni asupra Bisericii Tale. Dă pace Bisericii Tale, izbăvind-o de muncirea diavolului”. Sfârşind rugăciunea a zis „Amin”. Apoi, întorcându-se, a văzut pe fraţi plângând şi le-a zis: „Fraţilor, nu plângeţi după mine, ci preamăriţi pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care mi-a dat putere a-mi săvârşi nevoinţa şi a birui pe vrăjmaş; iar eu mă voi ruga cu îndrăzneală lui Dumnezeu pentru voi”. Zicând aceasta, şi-a plecat cinstitul său cap sub sabie şi, tăindu-i-se, s-a sfârşit întru Domnul, în şapte zile ale lunii iunie.

Deci, slujitorii, aducând lemne multe, le-au pus peste trupul mucenicului, vrînd să-l ardă după porunca tiranului. Dar, deodată, cu puterea lui Dumnezeu, s-a făcut o furtună mare şi, arătându-se o lumină ca fulgerul, strălucea împrejurul trupului mucenicului, şi nimeni nu îndrăznea să se apropie ca să aprindă lemnele. Ighemonul, înştiinţîndu-se de acestea, a poruncit ostaşilor să treacă la locul acela şi să păzească trupul, ca să nu-l fure creştinii.

Făcându-şi ostaşii colibă de stîlpări de finic şi de trestii, şedeau acolo. Fiind tîrziu – după rînduiala lui Dumnezeu – a trecut pe acolo preotul Fronton, care purta inelul mucenicului, mergând de la satul său în cetate. El nu ştia nimic de sfârşitul Sfântului Teodot. Asinul lui era încărcat cu vin vechi, pe care îl ducea să-l vândă în cetate, pentru că era lucrător de vie şi din aceea îşi hrănea casa.

Cînd s-a apropiat de acel loc unde zăcea trupul mucenicului şi pe care îl păzeau ostaşii, asinul s-a poticnit şi a căzut. Văzînd ostaşii aceasta, au alergat să-i ajute lui Fronton să-şi ridice asinul, şi i-au zis: „Străinule, unde mergi acum noaptea? Abate-te şi dormi cu noi, că şi păşune este aici pentru dobitocul tău”.

Deci, preotul Fronton s-a plecat dorinţei lor şi a rămas la ei; iar trupul mucenicului zăcea acoperit cu găteji şi fîn. Lîngă colibă era foc şi bucate gătite pentru cină; deci, ostaşii au chemat pe oaspete, ca să mănînce cu ei. Luând el un vas, l-a umplut cu vin de al său şi l-a dat lor să-l bea. Iar ei, gustând, au lăudat vinul că este foarte bun, întrebîndu-l de cîţi ani este. Fronton le-a răspuns: „Este de cinci ani”. Bînd ei vin şi neştiind că oaspetele este creştin şi preot, vorbeau fără ferire, povestindu-i toate ce se întîmplaseră în zilele acelea şi îi spuneau cum şapte fecioare au fost înecate, deoarece n-au vrut să spele idolii şi cum Teodot cîrciumarul a scos noaptea trupurile lor din iezer şi le-a îngropat. Făcându-se cercetare pentru aceea, el singur a venit la judecată şi s-a dat la munci de bunăvoie. El a răbdat cu bărbăţie muncile, ca şi cum ar fi fost de aramă sau din fier. Şi, iată aici trupul aceluia tăiat, pe care îl păzim după poruncă.

Ascultând preotul vorba lor, mulţumea în sine lui Dumnezeu, că i-a dat a şti de pătimirea şi de sfârşitul Sfântului Teodot şi se gândea în sine cum ar putea să fure acel cinstit trup. Deci, umplând iarăşi vasul cu vin, le-a dat lor, poftindu-i să bea cît vor şi astfel i-a îmbătat. După ce au adormit, preotul s-a sculat şi s-a apropiat de trupul Sfântului Mucenic şi, descoperindu-l, îl săruta. Apoi a scos inelul din degetul său şi l-a pus în degetul mucenicului, zicând: „O, Sfinte Teodot, mucenice al lui Hristos, împlineşte ceea ce mi-ai făgăduit mie”.

Deci, punînd trupul şi capul aceluia pe asin în locul vinului, şi, legându-l bine, a dat drumul dobitocului, care s-a dus în satul preotului, aducând pe el trupul mucenicului. Iar preotul a pus iarăşi gătejele şi fînul la loc ca şi cum ar fi trupul mucenicului şi, venind la colibă, s-a culcat.

Preotul, sculându-se dimineaţa, a început a se mîhni pentru asin, zicând: „Mi-a fugit dobitocul! Oare nu l-a furat cineva?” Şi pentru aceasta ostaşii se sârguiau împreună cu el, neştiind că este furat trupul mucenicului, pentru că vedeau gătejele şi fînul la locul lor. Lăsând preotul vinul, s-a dus, prefăcându-se că-şi caută asinul, şi nu s-a mai întors, ci s-a dus de-a dreptul în satul său. Asinul, fiind povăţuit de înger, a mers în acel loc unde Sfântul Teodot a prînzit cu preotul Fronton, şi a lăudat acel loc frumos, ca fiind cuviincios de primirea sfintelor moaşte şi sfătuia pe preot să zidească o casă de rugăciune şi să aştepte moaşte muceniceşti.

Venind asinul acolo, stătea, nepăşind nicăieri mai departe, până ce a sosit stăpânul său, fericitul Fronton preotul, şi a luat moaştele mucenicului. Chemând nişte fraţi credincioşi, le-a îngropat în locul acela cu cinste şi după o vreme oarecare a zidit o biserică în numele Sfântului Mucenic Teodot şi întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Acestea le-am scris cu toată încredinţarea, eu, smeritul Nil,- adaugă scriitorul vieţii acestuia -, vouă, fraţilor iubiţi întru Domnul, ca unul ce ştiu viaţa lui şi am fost împreună cu el în legăturile temniţei, iar voi să le citiţi cu credinţă şi să le ascultaţi cu dragoste, ca să aveţi parte cu Sfântul slăvitul Mucenic Teodot şi cu toţi sfinţii, care s-au nevoit pentru dreapta credinţă, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava şi stăpânirea în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Amin.

Vieţile Sfinţilor, mai