Pătimirea Sfântului Mucenic Trifon – 1 februarie

Sfântul mucenic Trifon s-a născut din părinţi drept credincioşi, în locul numit Campsada, din părţile Frigiei. De când era prunc, a binevoit Dumnezeu să coboare asupra lui darul Sfântului Duh, hărăzindu-l să facă minuni în numele Său.
Aşa, pe vremea aceea, era împărat Gordian, care, deşi închinător la idol, era cu bunăvoinţă pentru creştini, neprigonindu-i. El avea o fiică, mult frumoasă şi înţeleaptă. Intrând în ea puterea diavolească, o chinuia cu putere. Împăratul s-a umplut de mâhnire şi a chemat la sine doftori iscusiţi, dar nici unul nu-i putea alunga suferinţa. Ci însuşi diavolul, după voia lui Dumnezeu, a strigat şi s-a făcut auzit, zicând: „Numai tânărul Trifon mă poate alunga de aici”.
Auzind acestea împăratul, a trimis cu mare grabă slujitori peste tot să afle pe acest tânăr. Şi l-au aflat. Aducându-l spre scaunul împărăţiei, diavolul din fecioară a fost cuprins de spaimă la apropierea lui; muncind-o cumplit, striga: „Se apropie Trifon — şi nu mai pot răbda”. Zicând aşa, a ieşit afară din fecioară, aşa că, a treia zi, când Trifon a intrat în curtea împărătească, ea era sănătoasă, iar împăratul i-a mulţumit cu mare dragoste.
După aceea, l-a rugat să le arate chiar chipul cel diavolesc. Atunci Trifon a petrecut şase zile în post şi rugăciuni, primind astfel de sus o şi mai mare putere de stăpânire asupra duhurilor necurate. A şaptea zi, împăratul cu curtenii săi, a purces la Trifon, să vadă pe diavol.
Sfântul Trifon, fiind plin de Duh sfânt, a zis:
— În numele Domnului meu Iisus Christos, arată-te celor ce sunt de faţă şi spune-le neputinţa ta!
Atunci, de îndată s-a arătat diavolul în chip de câine negru cu ochi de foc şi cu capul aplecat în pământ. Sfântul l-a întrebat:
— Cine te-a trimis, diavole, să intri în această fecioară, zidită după chipul lui Dumnezeu?
Iar el a răspuns:
— Tatăl meu, începătorul a toată răutatea: Satana, cel ce locuieşte în iad.
Şi iar sfântul i-a zis:
— Cine v-a dat vouă puterea să îndrăzniţi spre făptura lui Dumnezeu?
În auzul tuturor, diavolul, înfrânt de puterea nevăzută a lui Dumnezeu, a fost nevoit a spune:
— Noi nu avem nici o putere asupra celor ce cred cu adevărat în Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu — ci doar, când suntem învoiţi, îi putem ispiti. Dar asupra celor ce nu cred în El şi fac astfel toate lucrurile ce ne plac nouă, avem deplină stăpânire. Închinarea la idoli, bârfirea, desfrânarea, farmecele, zavistiile, uciderile şi mândria, iată faptele care ne plac. Cu ele înfăşurăm pe oameni ca nişte lanţuri, înstrăinându-i de Dumnezeu. Şi-aşa, merg cu noi spre osânda cea veşnică.
Auzind acestea, cei de faţă s-au spăimântat — şi mulţi din ei, lepădându-se de păgânătate, au crezut şi au venit la Iisus Christos.
Sfântul Trifon a alungat apoi pe diavol în iad şi plecând de la împăratul Gordian, a primit de la dânsul multe şi bogate daruri, pe care el le-a împărţit săracilor mergând îndărăt spre casa sa. Iar pe cei bolnavi îi tămăduia cu darul pe care îl primise de la Dumnezeu.
Venind la împărăţie Deciu tiranul, a ridicat cumplită prigoană asupra creştinilor, poruncind mai marilor cetăţilor şi oştenilor lui să verse fără teamă nevinovatul lor sânge.
În vremea aceea, la răsărit era un dregător, zis Acvilin. Acestuia a fost clevetit Trifon, cum că înşală pe mulţi aducându-i la Christos, iar porunca împărătească o defaimă şi-o nesocoteşte, batjocorind pe zei.
Acvilin a trimis de îndată oşteni în Frigia, să găsească şi să prindă pe Trifon. Aflând despre aceasta, sfântul Trifon nu numai că nu s-a spăimântat, ci a ieşit în întâmpinarea acelora, zicându-le: „Eu sunt cel pe care-l căutaţi!” — şi s-a dat în mâinile lor, mergând cu veselie spre cetatea Niceei, unde se afla dregătorul Acvilin. Acesta i-a zis:
— O, Trifone, înţelepţeşte-te şi întoarce-te de la înşelătoarea credinţă a lui Christos, ca să nu te arunc în foc. Iar Trifon i-a răspuns:
— O, de-aş putea fi învrednicit să sfârşesc în foc, şi-n grele munci pentru numele lui Iisus Christos, Domnul şi Dumnezeul meu!…
Dregătorul a strigat cu mânie:
— Focului voi da trupul tău!…
Sfântul Trifon, cu îndrăzneală i-a răspuns:
— Tu mă îngrozeşti cu un foc care se stinge, — ci eu, pe voi, necredincioşilor, vă îngrozesc cu focul cel veşnic. Depărtaţi-vă de înşelăciune şi cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu, ca să nu vă căiţi mai pe urmă, căzând în focul veşnic.
Intrând în cumplită mânie, Acvilin a poruncit slujitorilor să spânzure pe Trifon de lemn şi să-l bată cu vergi.
Auzind aceasta, Trifon de bună voie s-a dezbrăcat de veşminte şi şi-a dat trupul gol spre osândă.
Călăii l-au spânzurat şi vreme de trei ceasuri l-au bătut cu putere. Sfântul Trifon răbda şi tăcea.
Întru aceea, dregătorul plecând la vânătoare, a poruncit să fie adus şi Trifon cu el, legat de-un cal şi având picioarele goale. Chinul acesta mare era, zdruncinându-i tot trupul, iar, fiind iarnă, frigul îi ardea picioarele, luându-i pielea de pe ele.
Dar mucenicul, privind către Dumnezeu cu duh plin de răbdare, se ruga, cântând ca David: „Îndreptează paşii mei pe cărările Tale, ca să nu mi se smintească viaţa” — şi zicând ca sfântul Ştefan, cel întâi mucenic: „Doamne, nu le ţine lor păcatul acesta!”
Întorcându-se acasă, dregătorul l-a ispitit din nou, zicându-i:
— Ei, ticălosule, socoteşti a aduce jertfe zeilor noştri sau stărui în nebunia ta?
Iar Trifon i-a răspuns:
— Nebun şi necunoscător eşti tu, că te-a orbit diavolul şi nu vezi pe Dumnezeu.
Atunci, dregătorul a trimis pe Trifon în temniţă.
După câteva zile l-a scos de-acolo, şi l-a cercat din nou, dar aflând la el o răbdare şi mai mare, dregătorul,s-a înfuriat peste măsură şi a poruncit să-i bată piroane în picioare şi să-l poarte prin cetate, lovindu-l fără încetare. Bunul pătimitor însă având pe Christos înaintea sa şi privind la răsplătirile ce au să fie, le răbda pe toate cu mulţumire.
— Şi-l aduseră iarăşi în faţa dregătorului, care, cu uimire şi cu mânie, l-a întrebat:
— Au până când, Trifane, vei dispreţui asupririle? Plnă când vei înfrunta arsura durerilor?
Trifon, cu glas înalt, i-a răspuns:
— N-ai înţeles, încă, ticălosule, că este nebiruită puterea lui Iisus Christos?
Cumplită furie s-a năpustit atunci asupra dregătorului neputincios şi el cu mare strigare a poruncit chinuitorilor să-l bată fără cruţare şi să-i ardă coastele cu făclii.
Şi pe când ei îl munceau astfel, iată că din cer a strălucit o lumină şi împletindu-se ca o cunună, s-a lăsat deasupra capului mucenicului.
Toţi cei de faţă s-au spăimântat, căzând cu feţele la pământ, — iar Trifon se ruga, mulţumind lui Dumnezeu pentru ajutorul trimis în clipa încercării — şi cerându-i să-l ţină necontenit tare şi neclintit în slujba Sa.
Văzând că nu poate birui cu nici un chip în credinţa lui întru Christos Dumnezeul, Acvilin a grăit hotărâre de moarte, zicând:
— Împotrivindu-se poruncii împărăteşti şi nevrând să aducă jertfă zeilor, se cuvine ca Trifon să meargă la moarte. Poruncesc să i se taie capul!
Slujitorii l-au ridicat atunci şi l-au dus la locul de tăiere; iar mucenicul stând cu faţa la răsărit s-a rugat: „Doamne, îţi mulţumesc că m-ai învrednicit la aceasta fără poticnire. Fă-mă Doamne moştenitor al împărăţiei Taie, celei mult dorite de duhul meu, pe care îl primeşte în pacea luminii Tale, că bun şi îndurat eşti Tu, Doamne — şi Ţie ţi se cade toată slava şi toată închinarea.”
Atunci Dumnezeu, mai înainte ca sabia să se atingă de grumazul mucenicului, i-a ridicat la Sine sufletul, lăsând în mâinile călăilor săi numai trupul neînsufleţit al mucenicului.
Fraţii lui întru aceeaşi credinţă, din Niceea, i-au ridicat pe urmă trupul şi învelindu-i-l în în pânze subţiri şi curate au vrut să-l îngroape la ei, ca să fie întru apărarea acelei cetăţi, – dar sfântul li s-a arătat în vedenie şi le-a cerut să-i ducă trupul în locul naşterii sale, la Campsada. Şi ei au făcut aşa.
Şi astfel a trecut la Domnul, mucenicul Trifon, cel prea dăruit cu harul facerii de minuni, cel ce-a răbdat chinuri şi dureri, nelăsându-se de credinţa în Domnul şi Mântuitorul nostru, căruia se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor amin.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I