Pătimirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Vavila şi a celor cu dânsul trei tineri (4 septembrie)

(De la Sfântul Simeon Metafrast, pe scurt) Păgânul împărat Numerian, petrecând în Antiohia cea mare, într-una din zile a făcut mare praznic zeilor şi a adus atotspurcatele jertfe idolilor, amestecându-le cu sânge nevinovat, căci a junghiat un mic prunc împărătesc, pe care îl avea zălog de la oarecare împărat barbar, pentru o pace nestricată şi trainică. Căci când purtase război cu împăratul acela şi nu putea unul pe altul să se biruiască, făcură pace între ei şi o întăriră cu jurăminte, încheind prietenie între dânşii. Spre adeverirea acelei păci neschimbate şi a prieteniei, împăratul barbar a dat lui Numerian pe fiul său, tânăr copilaş, şi l-a încredinţat în grija lui, ca un tată să-l crească şi ca pe un fiu firesc al său să-l aibă la sine. Numerian, luînd copilul împărătesc cu înşelăciune, îndată şi-a arătat cruzimea cea fără omenie, căci a stricat pacea cu împăratul acela, nebăgând în seamă jurământul şi defăimând prietenia lui, şi singur, cu mâna sa, a junghiat pe fiul împărătesc în capiştea urîţilor săi zei.
Întru acea vreme era păstor al Bisericii Antiohiei sfântul şi purtătorul de Dumnezeu Părintele Vavila, care, fiind ales prin dumnezeiasca înainte-însemnare la scaunul arhieriei, păştea bine turma lui Hristos, făcându-se exemplu credincioşilor cu cuvântul, cu viaţa, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa şi cu curăţia. Când se săvârşea acel diavolesc praznic şi cumplită ucidere, Sfântul Vavila, adunându-şi credincioşii săi care erau în Antiohia şi intrând în sfânta biserică, aducea jertfa cea fără de sânge adevăratului Dumnezeu, rugându-se pentru cuvântătoarea sa turmă să nu fie răpită de lupii cei pierzători de suflet şi învăţînd oile sale să fie tari în credinţă, ca să nu cadă în vreme de ispite. Dar necuratul împărat, întorcându-se de la spurcatele jertfe ucigaşe de oameni, s-a pornit spre creştineasca biserică, vrând să vadă dumnezeieştile taine care se săvârşeau şi să spurce sfinţenia Domnului prin intrarea sa necurată. Atunci rîvnitorul lui Dumnezeu, Sfântul Vavila, auzind că vine împăratul cu toată suita spre biserică, a lăsat dumnezeiescul altar şi, ieşind împotriva împăratului, a stat în uşile bisericii. Apoi văzând că se apropie, a strigat cu mare glas către dânsul: „Nu ţi se cade împărate, fiind închinător de idoli, să intri în biserica Dumnezeului Celui viu şi să o necinsteşti cu intrarea ta”. Şi s-a împotrivit Sfântul Vavila foarte mult împăratului, mustrându-l pentru idoleasca necurăţie şi cu totul oprindu-l să intre în biserică. Când s-a apropiat împăratul de uşă, Sfântul Vavila a arătat o asemenea îndrăzneală că, punându-şi dreapta sa în pieptul lui, l-a oprit şi l-a împins afară din biserica lui Dumnezeu, încât s-a întors împăratul ruşinat. Că deşi voia să intre cu sila, având cu el slujitori şi ostaşi, însă îl oprea o putere dumnezeiască prin Sfântul Vavila şi nu lăsa pe acel necurat nici măcar să se atingă de biserică. Căci cuvintele lui Vavila ca şi cuvintele îngerului erau, şi înfricoşau pe sufletul cel îndrăzneţ şi fără Dumnezeu. Afară de aceasta s-a îndoit împăratul şi de popor, temându-se ca nu cumva să se facă ceartă şi tulburare, pentru că multă mulţime de credincioşi se adunase acolo în acea vreme. Deci răbdând mustrarea în tăcere, s-a dus cu mânie la palatele sale. A doua zi a poruncit să ardă cu foc biserica aceea, iar pe patriarh, punându-l înaintea sa, a început să-l ocărască de lucrul ce a îndrăznit să facă, zicându-i: „O, ticălosule mai mult decât toţi, spre cine ai nădăjduit de ai cutezat a te împotrivi puterii mele şi mi-ai oprit intrarea în biserică? Nu ştii câtă răutate este a mustra pe îm-părat şi sub ce fel de pedepse se află cel ce îndrăzneşte a necinsti faţa împărătească? ” Iar Sfântul Vavila, fără teamă, i-a răspuns: „Nu caut la împăratul pământesc, nici nu mă ruşinez de faţa lui, ci privesc spre Împăratul ceresc, nădăjduind spre Dânsul. De Acela mă tem, Care m-a pus păstor al oilor Sale şi-mi porunceşte să fiu treaz când năvăleşte lupul şi să nu las fiara să intre în turmă. Deci nu pe împărat l-am mustrat, căci ştiu că îndrăzneala de a mustra pe împărat nu este departe de nebunie; ci am oprit pe acela care cu intrarea sa a vrut să necinstească sfinţenia lui Dumnezeu şi să o facă necurată. Pentru aceea este cu dreptate să-mi mulţumeşti că te-am oprit de un plan rău ca acesta prin care ţi-ai fi adus asupra ta pierzarea cea mai de pe urmă, mâhnind cu totul pe Ziditorul tău, de la care a cădea este mai cumplit decât orice moarte”. Numerian a zis: „Se cădea ţie ca pentru lucrul de ieri pe care ai îndrăznit a-l face împotriva noastră să te căieşti şi să ceri iertare de la noi, iar tu şi acum ne nesocoteşti pe noi”. A răspuns Vavila: „Nu ni se cade nouă, creştinilor, a ocărî şi a mustra pe nimeni din oameni, deci nici pe tine nu te mustrăm. Că nu se cuvine a necinsti zidirea lui Dumnezeu, împodobită cu chipul Lui, însă de îndrăz-neşte cineva împotriva lui Dumnezeu şi aduce necinste asupra sfin-ţeniei Lui, apoi pe unul ca acela nu numai nu este vrednic a-l cinsti, ci cu dreptate este a-l şi urî, după cum ne grăieşte dumne-zeiescul David: Au nu pe cei ce te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urît şi asupra vrăjmaşilor Tăi am luptat? Cu urîciune desăvârşit i-am urît pe ei, vrăjmaşi mi s-au făcut mie”. Acestea grăind sfântul, i-a zis împăratul: „Lasă aceste cuvinte multe ale tale şi ascultă-ne pe noi, de voieşti să scapi de pedeapsa ce ţi se cuvine pentru greşala ta şi să cîştigi de la noi iertare, apoi să aduci jertfă zeilor noştri şi să te închini lor”. A răspuns sfântul: „Pentru turma încredinţată mie toate le pot pătimi şi sufletul sunt gata a mi-l pune”. Apoi, tăcând puţin, a zis: „Nu se poate, o, împărate, să mă depărtez de Dumnezeul meu şi să slujesc zeilor mincinoşi, ale căror lucruri nelegiuite este ruşine a le şi pomeni”. Împăratul a grăit: „Iar îţi zic cuvântul dinainte: Lasă multa ta grăire şi jertfeşte zeilor, iar de nu voieşti, pe tine, cel rău, te va pierde stăpânirea mea”. A răspuns Vavila: „Dorinţa mea era să te mântuiesc pe tine de întunericul ce te-a cuprins, ca să fii scăpat de muncile cele nesfîrşite, iar tu îi chemi şi pe alţii în aceleaşi chinuri, aprinzându-ţi gheena cea mare. Deci îţi spun că nu vei putea să scapi de mîinile Dumnezeului celui viu!”
Apoi chinuitorul, schimbîndu-şi furia în blândeţe, a început a întreba fără mânie pe Sfântul Vavila: „Oare vei putea să ne spui ce este Dumnezeu?” A răspuns Vavila: „Firea lui Dumnezeu, oricât de mult te-ai osteni, nu vei putea s-o cuprinzi, că Dumnezeu este negrăit, neajuns şi necercat de gândurile omeneşti. El este înce-pătorul a toate, alcătuitorul, ziditorul şi Domnul tuturor, Cel ce este deapururea şi a făcut pe îngeri, pe arhangheli şi toate celelalte fiinţe. Apoi l-a zidit pe om şi l-a umplut de nenumărate bunătăţi, punându-l împărat peste făpturi, şi i-a rânduit să locuiască în rai. Apoi, ca să-şi cunoască omul cinstea sa, şi cu cât întrece pe celelalte vietăţi, le-a adus pe toate înaintea lui şi i-a poruncit să le pună nume. Încă i-a zidit lui şi ajutoare şi l-a învrednicit pe om a se îndulci de dumnezeieştile cuvinte. Iar nemulţumitorul om, defăimând pe Ziditorul şi poruncile Lui nebăgându-le în seamă, a ascultat pe vrăjmaşul care nu i-a făcut niciodată vreun bine, fără numai i-a adus cuvânt înşelător, pe care, crezându-l, s-a lipsit de rai, fiind izgonit de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu Cel fără răutate, măcar că l-a izgonit pe om, însă n-a încetat a-i face bine, arătând că, deşi greşim fără număr, El nu voieşte pierzarea noastră, ci ne rânduieşte nouă cele spre mântuire”. Numerian, auzind aceste cuvinte, nu a putut să le înţeleagă, pentru că sufletul care n-a gustat darul, nici nu s-a împărtăşit cu înţelegerea, nefiind bun şi nicidecum pedepsit, cum putea să înţe-leagă cele folositoare? Însă, ruşinându-se de cei ce stăteau împrejur, ca să nu fie cunoscută cu totul neînţelegerea lui, se arăta că le înţelege pe toate cele grăite de Vavila şi a lăudat pe sfântul ca pe un frumos grăitor. Apoi iar a întrebat: „Ce este omul?” Iar el a răspuns: „Omul este făcut de Dumnezeu din ţărână şi este muritor, mai cinstit decât toate vietăţile cele muritoare, blând, iubitor de prietenie, deşi noi ne înrăim unul asupra altuia mai cumplit decât fiarele”. Numerian, mirându-se de cuvintele lui Vavila şi arătându-se pe sine înţelept, se jura pe zeii săi, mărturisind că Vavila este înţelept şi nu grăieşte nimic mincinos, numai dacă ar jertfi idolilor. Că zicea: „Numai singură aceasta îi lipseşte lui Vavila, că nu cinsteşte pe idolii noştri; ci trebuie ca înţeleptul acesta să nu necinstească zeii şi să nu-şi întrarmeze aşa limba sa asupra lor”. Căutând din nou înspre Vavila, i-a zis: „O, bătrâne prea înţelepte, să aduci jertfă zeilor noştri şi îndată te voi avea ca pe un tată. Văd zeii că nu mint şi vei fi domn în stăpânirea mea şi vei avea multe averi”. Aşa amăgea necuratul împărat pe bărbatul cel drept cu felurite îmbunări şi cu făgăduinţe de bogăţii mari şi de cinste. Dar adevăratul mărturisitor al lui Hristos a stat nemişcat în credinţă. Iar împotriva înşelătoarelor cuvinte ale chinuitorului a răspuns: „Capul tuturor bunătăţilor este dreapta credinţă, fără de care toate bunătăţile făgăduite mie de tine sunt sărăcie şi cea mai de pe urmă ocară si lipsirea de cele pe care le am”. Deci Numerian, văzând pe Sfântul Vavila neplecat spre păgânătatea lui, s-a pornit cu mânie şi a poruncit lui Victorin, ducele său, ca punându-i lanţuri grele de fier la grumaji şi la picioare, să-l poarte prin mijlocul cetăţii spre privirea tuturor. Pentru că nădăjduia nelegiuitul că acest cinstit bărbat fiind slăvit de toţi cetăţenii, ruşinându-se de o necinstire ca aceea, se va pleca la necurata lui voie. Iar lanţurile fiind puse pe sfânt, împăratul zicea batjocorindu-l: „Aşa mă jur pe zei, Vavila, că îţi este podoabă ţie a umbla în aceste lanţuri, că acestea se cuvin bătrâneţelor tale!” A răspuns sfântul: „Tu, împărate, spre rîs îmi zici aceasta, iar eu îţi spun adevărul că aşa de cinstite îmi sunt aceste lanţuri, precum ţie coroana cea împărătească, iar pătimirile cele pentru Hristos aşa de iubite îmi sunt, precum ţie sceptrurile. Şi moartea pentru Cel fără de moarte Împărat aşa îmi este de dorită, precum ţie viaţa”. Din întâmplare erau acolo, lângă Vavila, trei fraţi tineri de ani, dar bătrâni cu înţelepciunea, pe care sfântul i-a crescut cu duhov-nicească hrană şi îi avea ca pe fiii săi. Aceia, urmând învăţătorului lor, chiar când era legat, nu îl părăseau. Spre ei căutând împăratul, a zis către sfânt: „Mi se pare, Vavila, că aceşti copii spre mândrie te ridică pe tine, numindu-te învăţător, şi pentru dânşii stăruieşti întru împotrivirea ta”. A răspuns sfântul: „De vei voi să-i întrebi pe copiii aceştia, îi vei vedea mai înţelepţi decât tine şi vei cunoaşte că ei sunt sămânţa cuvintelor mele”. Deci a întrebat împăratul: „Ai cui sunt copiii?” A răspuns sfântul: „Ai mei sunt după duh, pe care, prin bunavestire, eu i-am născut, prin învăţătură i-am hrănit, prin pedepsire i-am crescut şi sunt în aceste mici trupuri bărbaţi mari şi creştini desăvârşiţi. Întreabă-i şi vei vedea”.
Atunci a poruncit împăratul ca pe Vavila să-l ducă la pri-velişte şi să-l arunce în temniţa poporului, iar pe tineri, chemându-i înaintea sa, i-a întrebat mai întîi de au mamă. Iar ei ziseră: „Şi mama şi tatăl şi învăţătorul nostru este Vavila, pe care îl iubim mai mult decât pe o maică, pentru că mama numai ne-a născut, iar Vavila ne învaţă pe noi înţelegerea şi dreapta credinţă şi spre înăl-ţimea bunătăţilor ne ridică, îngrijindu-se de sufletele noastre”. Îndată împăratul a poruncit să caute şi să aducă pe mama lor. Fiind adusă maica, o întrebă împăratul cum o cheamă şi de este ea mama copiilor acelora. Iar ea a răspuns, zicând: „Numele meu este Hristodula şi aceşti copii sunt rodul pântecelui meu, pe care i-am adus în dar lui Dumnezeu ca pe nişte începători ai durerilor mele şi nădăjduiesc că înţeleptul Vavila în vistieriile cereşti îi va pune pe dânşii, pentru că i-am încredinţat în grija lui pe aceşti fii ai mei”. Numerian, umplându-se de mânie, a poruncit ca pe acea dreptcredincioasă mamă să o bată peste obraz, zicându-i: „Nu grăi înaintea împăratului cu aşa îndrăzneală!” Iar tinerii, văzând pe maica lor aşa bătută, ziceau: „A înnebunit împăratul! Bate pe mama noastră care grăieşte adevărul”. Împăratul a întrebat pe copii de nume şi de ani. Şi spuseră aceştia că cel dintîi se numeşte Urban, având doisprezece ani; al doilea, Prilidian, având nouă ani; al treilea, Epolonie, având şapte ani. Apoi îi amăgi şi pe ei prigonitorul cu cuvinte bune şi cu daruri, ca să se închine la idoli, iar ei cu o gură răspundeau: „Suntem creştini şi nu se cade nouă să ne închinăm idolilor. Pentru că suntem învăţaţi să cunoaştem pe unul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul. Aceluia ne închi-năm, şi nu idolilor!” După multe îmbunări, văzându-i prigonitorul pe ei neplecaţi, a poruncit să-i bată, dându-le lovituri după numărul anilor lor. Astfel, pe cel dintîi întinzându-l, i-a dat douăsprezece lovituri aspre; celui de al doilea, nouă; celui de al treilea, şapte, iar ei cu bărbăţie răb-dau. Numai de aceea le era jale, că nu aveau mai mulţi ani, ca mai multe bătăi să fi primit pentru Hristos şi ziceau: „Măcar de ne-aţi şi ucide pe noi, nu ne vom închina mincinoşilor voştri zei, ci unuia Dumnezeu ne închinăm, Domnului nostru Iisus Hristos”. Ducând pe copii deosebit şi pe mama lor liberând-o, iar l-au pus pe Vavila înaintea sa şi i-a zis: „Iată acum copiii tăi se închină zeilor noştri, deci se cade ţie ca, nezăbovind, acelora să te închini”. A răspuns Vavila: „De la diavolul, tatăl minciunii, v-aţi învăţat a minţi, pentru că ştiu că nici cu amăgirile voastre, nici cu muncile nu veţi putea să-i rupeţi pe ei de la Hristos, căci i-am învăţat bine a cunoaşte pe unul, adevăratul Dumnezeu, şi a crede într-Însul”. Atunci împăratul a poruncit ca pe Vavila şi pe copii, spânzurându-i de un lemn, să-i ardă cu foc. Iar Vavila, ridicându-şi ochii în sus, s-a rugat lui Dumnezeu să dea de sus tăria Sa spre răbdarea tinerilor celor mici, ca să nu-i dovedească pe ei chinul. Apoi îi învăţa pe dânşii să rabde cu bărbăţie, făgăduindu-le lor de la Hristos mare răsplătire. Şi răbdau vitejeşte copiii cei fără de răutate împreună cu dascălul lor, întărindu-i pe ei ajutorul lui Dumnezeu. Prigonitorul, luîndu-i de pe lemn, pe Vavila l-a închis legat cu lanţuri într-o casă din apropiere, iar pe copii încerca să-i ispitească din nou cu îmbunări şi să-i amăgească, numindu-i pe ei fii ai săi cu nume bun şi chemându-i copii frumoşi, le-a dat aur şi argint. Ei însă cu un singur glas grăiau: „Înşelătorule viclean, pentru ce întinzi spre noi cursa cea mult împletită a înşelăciunii tale, vrând să ne vinzi pe noi ca pe nişte vrăbii? Să ştii cu adevărat că nimic nu vei spori, oricât de mult te vei osteni, pentru că avem pe Hristos Cel ce ne păzeşte şi ne acoperă pe noi, cu a Cărui putere cursa ta degrabă se va sfărîma, iar noi vom fi izbăviţi”. Apoi, suspinând, zi-seră: „O, dreaptă credinţă, mama noastră, nu ne vom lepăda de tine! O, împărate, oare nu se cade ţie să ai grijă de stăpânirea ta şi să te înarmezi împotriva vrăjmaşilor şi război să faci cu dânşii, iar nu să ne prigoneşti pe noi fără vină? Dar tu, lăsând toată grija cea din afară, te-ai pornit asupra noastră si nebăgând seamă te înarmezi şi ne goneşti pe noi. Iar aceasta o faci nu ca să dobîndeşti vreun folos pământesc, ci ca să placi mâniei tale cea de fiară şi sălbăticiei celei fireşti”. Cu aceste cuvinte aprinzându-se prigonitorul, pe Vavila şi pe copii i-a judecat şi i-a osândit la moarte. Când erau duşi de ostaşi la tăiere, Vavila a cântat cuvintele lui David: „Întoarce-te sufletul meu la odihna ta, că Domnul bine a făcut ţie!”. Şi ajungând la locul unde aveau să-şi pună capetele lor pentru Hristos, Vavila, punând înaintea sa pe copii, pe ei mai întîi îi aduse sub sabie, temându-se ca nu cumva vreunul din ei, rămânând după dânsul, să se teamă de moarte şi să se depărteze de la Domnul. Pentru aceasta îi trimise pe ei la cer înaintea sa şi îi mângâia, învăţîndu-i să nu se înfricoşeze de tăierea sabiei pentru care vor lua de la Hristos viaţa cea veşnică.
După ce au fost tăiaţi copiii, Vavila a strigat cu veselie: „Iată eu şi pruncii pe care mi i-ai dat, Dumnezeule!” Apoi singur sub sabie şi-a plecat grumazul său şi a poruncit celor ce voiau să-i în-groape trupul, ca cu dânsul împreună să se pună în mormânt lanţu-rile şi obezile lui, „ca să fie acestea şi după moartea mea podoaba trupului meu”. Tăindu-i-se sfântul lui cap, s-a dus la locaşurile cele de sus şi a stat cu copiii săi înaintea tronului ceresc. Iar sfântul lui trup s-a aşezat şi s-a îngropat împreună cu lanţurile precum singur a rânduit, alături de cei trei tineri sfinţi care au fost îngropaţi împreună cu dânsul. Nu după puţină vreme, când împăratul Constandie, fiul mare-lui împărat Constantin, a făcut părtaş împărăţiei sale pe Gal, fratele lui Iulian, fiul unchiului său – pentru că nu avea fii care să fi fost moştenitori ai împărăţiei lui -, atunci împăratul cel nou, Gal, ve-nind în Antiohia, a adus moaştele Sfântului Vavila şi cu dânsul şi pe ale celor trei tineri ce au pătimit la locul ce se numea Dafne, care era înaintea cetăţii. Iar locul acela se spune că avea numirea de la o oarecare fecioară ce se numea Dafne, care fugea acolo de tata lui Apolzin, precum se povesteşte în mitologia elinească. Acel loc era foarte frumos, cu copaci de chiparos răsădiţi şi cu alţi înalţi pomi roditori împrejmuit, şi verde şi larg, având izvor de apă repede curgătoare. În mijloc era o capişte idolească, în care idolul Apollin, cel cu meşteşug cioplit, dădea răspunsuri la cei ce-l întrebau, pentru că diavolul şedea într-însul şi răspundea oame-nilor. Acolo se adunau popoarele să jertfească idolului şi se făceau toate jucăriile şi spurcatele lucruri. De aceea Gal, care s-a numit mai sus, fiind creştin drept-credincios şi vrând să întoarcă acele popoare păgâne de la a lor ne-dumnezeire, dar neputând în acel loc Dafne să strice capiştea idolească ce era într-însul că se temea să nu ridice război de către poporul elinesc, pentru că era încă mulţime nenumărată acolo de elini care erau gata a muri pentru spurcaţii lor zei, a făcut acolo o biserică mică. Şi, precum s-a zis, a mutat acolo moaştele Sfântului Vavila, cu ale celor trei tineri şi le-au pus pe ele într-o raclă mare de piatră, ca adunându-se la acel loc necuraţii oameni să poată pe îndelete a se întoarce la Hristos, văzând puterile făcătoare de minuni ale sfintelor moaşte. Când Iulian potrivnicul s-a făcut împărat după uciderea lui Gal şi după moartea împăratului Constandie, şi mergând asupra perşilor, fiind în Antiohia, a mers la Apollin, idolul din capiştea lui, închinându-i-se cu jertfe şi întrebînd pe idol pentru biruinţă, dacă va birui pe perşi. Idolul i-a răspuns că de când se aduseseră moaştele Sfântului Vavila la locul acela a fugit oracolul şi a tăcut idolul, nerăspunzându-le la nici o întrebare. Jertfitorii lui Apollin fiind în mare mâhnire pentru acest lucru, oracolul le-a spus că pentru moaştele lui Vavila nu poate zeul lor să le grăiască. De aceasta înştiinţîndu-se Iulian, a poruncit galileenilor, căci aşa numea pe creştini, să ia de acolo moaştele sfinţilor cu racla cea de piatră. Deci adunându-se toţi credincioşii de la mic până la mare cîţi puteau atunci să fie în Antiohia, cu psalmi şi cu cântări au dus în cetate pe Sfântul Vavila şi pe cei trei tineri, ducând cu dânşii racla aceea de piatră legată şi cântând: „Să se ruşineze toţi cei ce se închină celor ciopliţi, şi cei ce se laudă cu idolii lor”. După mutarea moaştelor sfinţilor, a căzut foc din cer peste capiştea lui Apollin şi a ars-o cu idolul ei, spre ruşinarea necuraţilor. Iar credincioşii s-au bucurat, lăudând pe Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Viețile Sfinților, septembrie